Avădăni Adriana, profesor
învățământ preprimar, gradul didactic I
Grădinița cu Program Prelungit
”Șotron”, Botoșani
Poezia
pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile”
copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă
proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în
tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.
Nu
întâmplător poezia lui a fost tradusă în 14 limbi, grupată în culegeri (de
lirică și poezie) care au apărut în Franța, Ucraina, Letonia, Lituania,
Estonia, Bulgaria și în alte țări. Și nu întâmplător ca recunoaștere și
încununare a operei sale, în 1998, i s-a acordat cea mai prestigioasă
distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii, Diploma de
Onoare Andersen.
Cred
că, deși sunt îmbrăcate în haina literaturii pentru copii, poeziile la care am
făcut trimitere pot, la fel de bine, să constituie literatură adresată
adulților. Acestea se adresează tuturor persoanelor care fac educație, fie că
sunt de profesie educatori, fie că sunt părinți, bunici care își educă proprii
copii sau nepoți. Poeziile lui Grigore Vieru au darul de a întregi cultura
pedagogică a ființei-om, cultură indispensabilă acestuia, prin simplul motiv că
trăiește printre oameni.
Grigore Vieru este,
fără îndoială, unul dintre cei mai mari poeți pentru copii din literatura
română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Pentru susţinerea
acestei afirmaţii putem răsfoi tirajele de
ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii, dintre care
Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – care a ajuns la cifra de o sută de mii
de exemplare, dar şi conferirea, în 1988, a celei mai înalte distincţii din
domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen.
Cred că poezia lui
Grigore Vieru are multiple conotații de consilier a cititorului, indiferent de
vârsta căreia i se adresează, pe motivul că integrează domeniul emoțional
într-o perspectivă cognitivistă. De aceea, lectura, odată începută, rămâne o
provocare permanentă.
În poezia lui Grigore
Vieru, emoția joacă un rol deosebit de
important, prin crearea, de către poet, a unui mediu plăcut și stimulativ,
situat dincolo de cogniție, care poate fi perceput ca o alfabetizare emoțională
ce urmează alte reguli decât cele ale alfabetului literal, o alfabetizare
axiologică: mama-copilul, copilul-mama, familia, limba română, țara, religia,
libertatea, dreptatea, echilibrul, toleranța, iertarea, empatia, intuiția.
Paradigma educațională inserată
în poezia lui Grigore Vieru, prin intermediul acestui alfabet, privește înspre
un model deschis către toate resursele inteligențelor multiple:
verbală-lingvistică, muzicală-ritmică, logică-matematică, vizual-spațială,
corporal-chinestezică, interpersonală, intrapersonală, naturalistă. În viziunea
lui Gardner, un asemenea model anticipează ”educația pentru viitor, care
presupune nu numai cunoașterea celor mai importante forme disciplinare, ci și
capacitatea de a le folosi flexibil pentru a rezolva noi probleme și de a crea
noi direcții de gândire” (S Cristea).
Grigore Vieru a fost,
așadar, un vizionar, nu se știe dacă și-a propus asta, dar este sigur că așa a
simțit. De aceea, clasic și modern, conservator și revoluționar, de-o seamă cu
timpurile care au apus și cu cele care vor să vină, mereu egal cu sine și cu
ele, mereu actual.
Poezia pentru cei mici
îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit
s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă
vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea
caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a
milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut
imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil –
foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l
însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens,
Grigore Vieru spunea: ”Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul
războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul
spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite,
pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un
joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă
nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură
moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect
curativ”.
Probabil că
incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu
mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se
naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină
pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate
frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu
plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l
fac lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori
care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din
elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în ”Mulţumim
pentru pace”: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru
mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici
cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a
fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos.
De aceea, în acest ”Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos”, se poate citi îndemnul: Să preţuim pacea şi
să mulţumim întotdeauna pentru ea
Poeziile pentru copii
ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie
capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care
copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi muzicalităţii din ele,
Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul
faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că
reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş
şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şi învăţătorii la un loc. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a
laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului
şi fidelului său cititor: ”Mama ne mângâie/Soarele luceşte/Soarele e unul/Mama
una este”.
Aceste patru versuri,
constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în
centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător
de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţa micuţilor această imagine a mamei-soare,
imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientului
personalităţii.
Frumuseţea plaiului
natal este evocată, fără descrieri împovărătoare, în Satele Moldovei.
Semnificativă în acest sens este poezia ”Satul meu” din Abecedarul copilăriei:
”Satul nostru-i mare tare,/Satul nostru capăt n-are./Până la bunicul Petru/Este
cam vreun kilometru/Până la unchiul Andrei/Kilometri sunt vreo trei./Nu-i
cunosc pe cei din vale,/Da-i salut pe toţi în cale ”. În poezie, ca într-o
povestioară, micul personaj îşi împărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta,
satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al spaţiului,
iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărţi de
citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei din vale,
le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţie şi creştere aleasă.
Instructiv este şi
jocul din poezia Curcubeul. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi
pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare
câte o culoare: primul – galbenul de soare, al doilea – albastrul de cicoare,
iar al treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în
cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când,
de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure
culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când sunt întrebaţi care e
curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: ”Zice cârnul: Uite, mamă,
/ Curcubeul meu din mână / Nu-i aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar
eu / Nu văd nici un curcubeu. / Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi,
mai are cineva?! / Tata zice: Ştiu şi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şi
cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, nu-i! / Iar bunica: Ştiu şi eu? / Unde? Care
curcubeu?”
Cu ajutorul metaforele revelatorii
pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de
realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se
topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din
care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii:
”Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şi străluce… /
– Dulce-i soare?/ – Tare dulce!” ( Ţurţurul), soarele primăverii este comparat
cu un ou de ciocârlie: ”Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie”,
(Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii:
”Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare /
Peste văi şi munţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii”
( Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui: ”Am un
zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am
primit şi eu scrisoare!” ( Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin
intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: ”S-a trezit şi rămurica. /
S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele”. (
Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna
„explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susţine Mihai Cimpoi,
poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea
sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un ou găsit pe prag, nou ca
roua şi cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit
cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciţi ce am în mână: / E
rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”.
Poezia pentru copii a
lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei
înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile
unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele
cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.
Nu întâmplător poezia
lui a fost tradusă în 14 limbi, grupată în culegeri (de lirică și poezie) care
au apărut în Franța, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Bulgaria și în alte
țări. Și nu întâmplător ca recunoaștere și încununare a operei sale, în 1998, i
s-a acordat cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul
literaturii pentru copii, Diploma de Onoare Andersen.
Cred că, deși sunt
îmbrăcate în haina literaturii pentru copii, poeziile la care am făcut
trimitere pot, la fel de bine, să constituie literatură adresată adulților.
Acestea se adresează tuturor persoanelor care fac educație, fie că sunt de
profesie educatori, fie că sunt părinți, bunici care își educă proprii copii
sau nepoți. Poeziile lui Grigore Vieru au darul de a întregi cultura pedagogică
a ființei-om, cultură indispensabilă acestuia, prin simplul motiv că trăiește
printre oameni.
Bibliografie:
1.
Marica, V. (2010). Grigore Vieru - Dimensiuni critice, Târgu Mureș, Editura ”Cezara
Codruța Maricica”.
2.
Vieru, G. (1984). Scrieri alese, Chișinău, Editura Literatura artistică.
3.
Păunescu, A. (2008). Taina care mă apără, Iași, Editura
Princeps Edit.
4.
Țigănuș, V. N. (2006). Grigore Vieru iluminat de poezie,
Chișinău, Editura Universității din Chișinău. Bernea, E. (2002). Trilogie filosofică. Adevăr și cunoaștere.
În căutarea unei definiții a omului. Cultura ca idee și formă, Cluj-Napoca,
Editura Dacia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu