Motivul ”Mama”în creația poetului Grigore Vieru

Ungureanu Paraschiva, psihologie, grad didactic I, Școala Gimnazială Nr.10

Rezumat

Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate.
Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare. 

“În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba ta). S-a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept.

După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, dar n-o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri Numele tău, 1968 şi cele care urmează au ecou în conştiinţa publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc, distrus de sovietici în Basarabia.

Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană. 

Calea de cunoaştere şi de înţelegere a creaţiei unui scriitor începe, cu certitudine, de la studierea acesteia în şcoală. Grigore Vieru nu este un răsfăţat în acest sens. Analiza manualelor şcolare pentru treapta gimnazială demonstrează că, pe parcursul a cinci ani, elevii studiază două (!) poezii vierene: Făptura mamei şi Mă rog. În clasele de liceu situaţia relativ se remediază, având în vedere faptul că elevii, mai ales în clasa a XII-a, conform curriculumului, pot studia monografic creaţia lui Grigore Vieru. Din aceste considerente propunem mai jos câteva perspective de interpretare / studiere a creaţiei poetului, urmate de un şir de repere teoretice şi metodologice.

1. Perspectiva tematică

Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia. Cât priveşte tema mamei, este foarte dificil, mai ales în scopuri didactice, de ales câteva opere reprezentative, deoarece poezia despre mamă a lui Gr. Vieru reflectă atitudinea monografică a poetului față de această ființă, printr-o abordare amplă, din diverse unghiuri de vedere, organizate de M. Cimpoi în următoarea schemă accesibilă: „De la ataşamentul afectiv, profund, dar ţinând de o esenţă autobiografică, ce cobora viziunea pe un plan transparent al concretitudinii (Cântec cu acul, Autobiografică, Cămăşile, Poem, Mama poetului), de la ritualicul contemplat grav, dar fără patos imnic, manifestat în Cântece pentru mama, până la Litanii pentru orgă, în ale căror accente patetic-tragice se exprimă risipirea Întregului, Muma este pe rând şi, bineînţeles, în chip amalgamat, prezenţă umană concretă, chip spiritual, simbol, mit” .

Astfel, pentru ipostaza de mamă reală, care i-a dat naştere şi l-a crescut, poate fi interpretată poezia Cântec cu acul , pentru cea de chip spiritual – Făptura mamei , de simbol –Această lună lină sau Izvorul mamei, sau Cine-i pasărea , de mit - Cămăşile sau Mică baladă 

Tema patriei admite la fel interpretarea a cel puţin patru poezii, dat fiind faptul că, în viziunea poetului, patria se identifică cu mama (Mamă tu eşti), cu Moldova / pământul străbun (De la tine, Poem), cu locul / satul naşterii (Casa părintească, Satul meu, Acasă), cu personalităţile marcante ale neamului nostru şi nu în ultimul rând cu oamenii acestui pământ, plugarului revenindu-i rolul principal (Legământ, Iezii lui Creangă, Ascultând pe Enescu, Către plugar).

Tema iubirii, atestată în lirica poetului, presupune, cel puţin într-un demers şcolar, elucidarea a două aspecte: care-i atitudinea lui Gr. Vieru faţă de iubire şi care sunt ipostazele feminităţii în lirica lui erotică? În acest scop profesorul le poate da din timp elevilor ca temă pentru acasă următoarea sarcină: „Extrageţi din lirica poetului definiţiile iubirii şi ipostazele feminităţii şi scrieţi-le în două coloane”. Rezolvarea sarcinii va arăta în felul următor:

Definiţii ale iubirii: „Dragostea la începuturi / Se compune din săruturi (Cântec în doi), Iubire – ram de rouă sfântă / Cânt unic...”, „Înconjurată de lumină, / Tu însăţi din lumină vii” (Leac divin), „Ah, iubire, tu, sfânto: / Cer hăituit” (Iubind), „Pe tine, vai, te-am cuprins, / Fulger cumplit” etc.

Ipostaze ale femeii: „Făptură nelumească, / Rouă cerească (Femeie), Oh, una ea de nu mi-i / Nici soarele nu-i unul”, „Mai mândră ca o lună” (De dragoste), „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus” (Această ramură), „Drago! O, tee, / Dulce mireasă” (Acolo pe unde), „Frumoasa mea, doar tu, doar tu – / Lumină stinsă din lumină” (Crezând că mângâi), „Femeie, cu gura mai mare ca un Luceafăr” (Imn), „Trandafir de purpur / La mijloc de noapte” (Inima ta) etc.

Având mai multe exemple extrase din opera poetului,  vom concluziona destul de uşor că, în viziunea lui Vieru, iubirea poate fi un joc adolescentin, dor, forţă asemenea stihiilor, vitalitate (fiinţare), leac divin, iar femeia este taină a tainei naturii, stăpână a Marelui stăpân, lumină din lumina stinsă, făptură nelumească.

Un alt aspect al poeziei erotice a lui Gr. Vieru îl constituie ipostazele eului liric. Identificăm în foarte multe poezii ale poetului un eu care trăieşte sentimentul că între el şi iubită nu mai este loc pentru mamă (Inel, Pe drum alb, pe drum verde, Onomastică, Mama în casa noastră). Din această stare de lucruri, din imposibilitatea de a împleti strâns de tot cele două drumuri, alb şi verde, al mamei şi al iubitei, rezultă şi suferinţa („Din inel, din flori de tei, / Gălbioară, / Se tot uită-n ochii mei / Suferinţa”).

Totuşi dorul de iubită rămâne sentimentul definitoriu al liricii erotice vierene. El este trăirea, „care duce spre esenţă, spre taină, deci spre revelaţia contopirii cu Totul cosmic” . Eul liric îndrăgostit apare în ipostaza unui tânăr Dumnezeu, care recreează iubirea într-un spaţiu asemenea celui din timpul facerii lumii, a meşterului Manole, care, din dor şi iubire, năruieşte zidul, eliberându-şi consoarta, a unui tânăr crai, ce „poartă a toamnei coroană în flăcări”, a omului care cunoaşte deopotrivă fericirea şi durerea, a bărbatului-soţ care admiră femeia şi în rolul ei de soţie-mamă.

Menţionăm că acest flagel, în lirica lui Gr. Vieru, este privit prin prisma copilului / fiului (Formular), a mamei (Război), a invalizilor sau a celor căzuţi pe câmpul de luptă (Alt cor al invalizilor de război), a elementelor naturii (Cântecul bradului). Copilul / fiul trăieşte la maximum drama pierderii tatălui în război, mama îndurerată se revoltă împotriva acestui seism, bradul refuză să fie transformat într-un picior de lemn. Prin intermediul acestor metafore poetul condamnă războiul, care răvăşeşte ordinea firească a existenţei. Pentru a-şi configura viziunea, apelează la antiteză: alături de ghiulea, schijă, plumb, furtună, apar insistent lumina, soarele, luna, pruncul, izvorul, iarba, floarea.

În poezia Război, poetul îşi exprimă ideile şi sentimentele sub o identitate străină şi anume sub cea a mamei, identificându-se, de fapt, cu aceasta (lirica măştilor / a rolurilor). Războiul este resimţit de mamă (de poet) ca aducător de moarte, ea (el) protestând împotriva sinistrului.

Războiul nimiceşte, ucide, transformă în scrum totul: lună, floare, prunc, părul mamei, sărbătoare.

În text pot fi atestate mai multe imagini (golul scrumuit, părul răzvrătit, părul viscolea bătea negru ca furtuna), care sugerează ideea de mai sus. Totodată, un rol deosebit îl au formele verbului a fi: „era” (forma afirmativă) şi „nu era” (forma negativă). Protestul mamei este sugerat de simbolul „părul”, care „bătea negru ca furtuna”şi „viscolea” (metafore).

Atât raţionamentul, cât şi exemplele aduse confirmă opinia că, în viziunea autorului, războiul este aducător de moarte.

Poezia pentru copii ocupă un loc important în lirica poetului, dovadă fiind şi faptul că primele volume editate (Alarma, Muzicuţe, Făt-Frumos şi curcubeul, Bună ziua, fulgilor!, Mulţumim pentru pace) sunt dedicate, în exclusivitate, celor mici. Pe parcursul activităţii sale de creaţie, Gr. Vieru a rămas fidel acestui cititor.

Copilul, jocul şi copilăria sunt trei dimensiuni care trebuie luate în vedere pe parcursul studierii poeziei pentru copii a poetului. Distracţia, amuzamentul (Troleibuzul), implicarea într-o acţiune (Ia-mă), situaţia-limită în care apare copilul („Eu ridic în glumă mâna, / Autobuzul pune frâna, / Acum trebuie să urc, / Însă unde să mă duc?”), dialogul dintre el şi elementele naturii / vieţuitoarele universului mic (ghiocelul, valul, albinuţa, furnica etc.) sunt caracteristici ale liricii vierene pentru copii. El apare, de regulă, în ipostaza unui copil ascultător, dornic de a cunoaşte lumea, trăind din plin frumoasa poveste a copilăriei, a unui copil ce-şi iubeşte părinţii, plaiul.

Întrucât copilul lui Vieru este un participant activ la joc, este binevenit, ca procedeu de lucru, în procesul studierii poeziilor respective, jocul didactic. Cu atât mai mult cu cât, indiferent de vârstă, elevului îi place să se joace. Mai ales la lecţie. Profesorul îi poate oferi această ocazie. Formele prozodice (ritmul, rima), mijloacele poetice (repetiţia-laitmotiv, inversiunea, interogaţia, figurile de stil), personajele poeziilor etc. pot servi ca materie pentru iniţierea unor jocuri didactice. Printre acestea: jocurile-exerciţii (restabilirea cuvintelor din rimă, a cuvintelor-cheie omise, a replicilor din poeziile-dialog ale poetului, alcătuirea unui catren, având ca imagine centrală personajul din poezia viereană etc.), jocul figurilor de stil, aula Academiei etc. .

Condiţia artistului şi a operei de artă este dezbătută de Gr. Vieru în mai multe poezii. Astfel, viziunea scriitorului, redată în Ars poetica, sugerează că poetul-om poartă timpul curgător în sânge, încercând să-şi salveze opera prin iubire. În acest fel artistul îşi scoate cântecul din tenebrele morţii.

Concomitent, Gr. Vieru consideră că durerea şi suferinţa contribuie la naşterea artei adevărate, care, la rândul ei, va învinge moartea. Pe de altă parte, artistul este cel care se identifică / trebuie să se identifice cu însăşi fiinţa poeziei. Contopirea, din moment ce se realizează, „e în stare să acţioneze magic asupra simţurilor şi imaginaţiei şi să readucă în planul imediat al dorinţei fenomenele necesare actului poetic” [1, p. 147]. Abordând tema respectivă, elevii vor fi antrenaţi şi în comentarea afirmaţiei lui Vieru: „Poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Poezia pentru copii este ploaia curată, care mă spală de colbul zilei, mă înseninează şi mă întăreşte pentru plug” [4. p. 266].

2. Perspectiva particularităţilor de stil

Ca element de structură / semn structural, expresia poetică este o modalitate de revelare a semnificaţiilor profunde ale operei, „modul specific în care scriitorul utilizează limbajul pentru a comunica reacţiile sale intime în contact cu lumea” . Aşadar, una dintre operaţiile esenţiale ale analizei discursului poetic este nu atât inventarierea, mai mult sau mai puţin conştiincioasă, a diferitor figuri de stil, ci punerea în lumină a forţei de sugestie a acestora în contextul dat, a capacităţii lor de sensibilizare. Analizând lirica lui Gr. Vieru, din perspectiva limbajului, elevii vor insista, în primul rând, asupra semnificaţiilor simbolice ale părului, mâinilor, ochilor, glasului, nopţilor mamei, brâului albastru, busuiocului, năframei, izvorului etc. (tema mamei), ale spicului cosit, drumului verde, inelului, privighetorii, trandafirului, lacrimii, luminii, nemernicului foc etc. (tema iubirii), ale cămăşilor, sorcovei, piciorului de lemn, crucii, bradului, golului scrumuit etc. (tema războiului), ale casei părinteşti, cântecului greierilor, ierbii, pereţilor albi, zvonului de clopot, pâinii etc. (tema patriei). Metafora revelatoare (ex.: „Doar umbra – / Frunză tămăduitoare / pe rana pământului”, „Ning străin şi rece sânii tăi, femeie”), epitetul („glas tainic”), oximoronul („floarea focului”), comparaţia („M-am amestecat cu dorul ca sângele cu izvorul”) sunt figurile de stil prin intermediul cărora poetul sugerează / exprimă stările lirice, atitudinile sale. În acest context se înscrie şi multitudinea de imagini auditive, vizuale, cromatice.

Lecţiile de literatură oferă / trebuie să ofere elevilor posibilitatea de a clarifica, de a înţelege originalitatea stilistică / orizontul stilistic al poetului în comunicarea poetică. În această ordine de idei, menţionăm că una dintre particularităţile poeziei lui Grigore Vieru este dialogismul. Eul liric întreţine un dialog cu mama, cu iubita, cu elementele naturii, cu copilul, cu viaţa, cu moartea, cu diverse lucruri şi fiinţe, cu sine; vocativele, invocaţiile, interogaţiile retorice, exclamaţiile devenind mijloace artistice de exprimare. Evident, toate acestea, în măsura în care o cere un demers şcolar, vor fi analizate / interpretate de elevi.

3. Perspectiva procedeelor de compoziţie

Lirica lui Grigore Vieru oferă largi posibilităţi pentru a fi comentată şi din acest unghi. Paralelismul compoziţional, antiteza compoziţională, repetiţia-laitmotiv / refrenul sunt procedeele de compoziţie cel mai des atestate în creaţia scriitorului. Cât priveşte paralelismul compoziţional (poezia Mamă, tu eşti), elevii vor trebui să „observe” ce elemente de structură sunt dispuse în paralel (motive, stări, atitudini, elemente ale naturii, caracteristici umane etc.), în final formulând concluzia referitoare la rolul acestui procedeu în organizarea discursului liric (ex: pentru a accentua identitatea dintre mamă şi patrie). Analizând poezia Părul mamei, elevii vor remarca antiteza dintre lumină (ex: „Parcă tot ploua cu soare”) şi întuneric („Bătea negru ca furtuna”), implicit, dintre pace şi război. Insistând asupra refrenului, ca procedeu de compoziţie, elevii vor reţine că acesta, nu numai că subliniază o idee poetică, dar mai are rolul de nucleu care generează muzica şi, în acelaşi timp, forma respectivă a textului în cauză (Tu, Lacrima). Mai mult chiar, repetiţia sub orice formă ar fi utilizată de Vieru, „operează efectiv o legătură tematică între părţi, apărând ca o muzică împietrită, de care s-a vorbit în domeniul arhitecturii gotice”

4. Perspectiva speciilor lirice abordate de scriitor

Poetul a abordat foarte multe specii lirice, în funcţie de tema tratată, de stările trăite, de ipostazele eului. Astfel, în lirica viereană pot fi atestate doine (Doină), balade (Cămăşile), imprecaţii (Blestem de dragoste), rugăciuni (Rugă), ode (Graiul), imnuri (Imn), meditaţii (Ars poetica), litanii (ciclul de versuri Litanii pentru orgă), elegii (Elegie de toamnă), cântece de dor (Pădure, verde pădure), cântece de leagăn (Cântec de leagăn pentru mama), ghicitori (Ghicitoare fără sfârşit), numărători (Numărătoare), pasteluri (Satul meu), poeme (Poem), sorcova (Sorcova după război), descântece (Descântec de dragoste) etc.

Menţionăm că în cele mai dese cazuri poetul a polemizat cu caracteristicile unei sau altei specii. Blestemele vierene, de exemplu, nu se prezintă ca invocarea urgiei divine asupra cuiva, ci, mai degrabă, ca exprimarea idealului erotic (ex.: „Ci-n noaptea pletei tale / tu să mă-nfăşuri ghem”). Baladele autorului sunt private de dimensiunea fantasticului, păstrând totuşi caracterul liric-narativ şi acţiunea ancorată în real (cum se întâmplă în Cămăşile). Caracterul elegiac, tânguios aproape că nu este sesizabil în cazul doinelor poetului, mai mult decât atât, autorul recurge la piciorul de ritm de trei silabe, care nu este, practic, atestat la doinele populare (ex.: „Caldă e liniştea / Singur ca liniştea”). Cu toate acestea, remarcăm în doinele autorului aceeaşi profunzime a dorului ca sentiment trăit de eul liric („Tot ce-i dor e neuşor / Chiar de vine pe izvor”) şi muzicalitatea caracteristică speciei populare respective, rezultată şi din versul scurt (din maximum şase silabe).

În structura sorcovei (Sorcova după război) atestăm formulele caracteristice acestei specii lirice folclorice („– Primiţi cu semănatul? / – Primim, copii, primim”), dar şi intervenţiile / remarcile eului-narator („Astfel stăpânul spuse, / Iar grâul cald zbura” şi „Astfel îl semănară / Copiii pe la zori”), şi replica stăpânului casei („Ce dulci, o, soţioară, / Mi-s aste lungi ninsori”). Aceste două elemente de structură caracterizează în mod esenţial poezia lui Vieru, deosebind-o de specia populară în cauză. Elegiile, litaniile, cântecele de dor, poemele, meditaţiile, în felul în care sunt create de Vieru, se apropie foarte mult de tiparele existente. Comentând poeziile lui Grigore Vieru din această perspectivă, criticul literar M. Cimpoi sublinia că: „modulaţiile de rugă, tonalitatea ce asociază simbolic acordurile solemne de imn şi acele uşor-sentimentale de madrigal (Joc de ape, Cântec în doi, Ochii tăi) traduc, de fapt, o singură melodie pură, cea a dragostei” .

În concluzie la cele enunţate pe parcurs, menţionăm că formarea la elevi a unei atitudini estetice faţă de poezia scriitorului Grigore Vieru, faţă de complexitatea acesteia şi, respectiv, faţă de problemele abordate trebuie să constituie finalitatea oricărei ore de literatură. Cunoscând particularităţile specifice ale liricii poetului, interpretând creaţia lui din diverse perspective, elevii vor putea să o aprecieze la justa ei valoare.

Bibliografie

1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.

2. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.

3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

4. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.