Rădoi Simona Mihaela profesor învățământ primar gradul I – Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Craiova
Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat.
Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului. Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin simpatie, simplitate şi măiestria artistică.
Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.
Ce bine e că-l avem pe Eminescu, acest poet al poeţilor. Eminescu a proslăvit natura, a simţit-o, a iubit-o mereu, s-a înţeles pe sine datorită norilor, păsărilor, frunzelor, izvoarelor. Eminescu într-atât a şlefuit versurile, încât, ca într-o oglindă, fiecare din noi îşi poate vedea sufletul. El trăieşte prin urmaşii ce-i poartă aripa versului mai departe. Eminescu pune în valoare bogăţia fondului lexical al limbii române.
Eminescu – Luceafărul român – poetul cu fire superioară, de-a lungul vieţii sale a scris poezii excepţionale şi originale ca ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”, dar a fost şi o fire care a luptat pentru libertate, dragostea deţară şi frumuseţea neamului. El e luptătorul pentru Adevăr şi Dreptate, dar această luptă i-a creat şi duşmani. Această revoltă l-a ridicat ca un Luceafăr rece şi singur să ne dirijeze viaţa mai departe. Timpul, însă, trece şi naţiunea română a avut nevoie de apariţia unui om sfînt, care să lupte şi să ne unească ca popor, să ne reamintească că suntem oameni prin poezii, cîntece şi opere valoroase. Atunci, Luceafărul, dăruindu-i soarta poporului său, a hotărît să rupă o bucată din el, care s-a strecurat pe Pămînt sub o lacrimă ce trebuia să încălzească sufletele orfanilor români.
Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni mai ales din mai tânara generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcând astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”). Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioada de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces de regăsire prin geniul tutelar şi limba româna. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet contemporan român basarabean.
Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului. Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin simpatie, simplitate şi măiestria artistică.
Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, Grigore Vieru şi-a adăpat setea din cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limba română, manual de istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu…Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalti Goga şi Blaga…Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… şi azi cântecul la noi e un manual de istorie”).
Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevăratul său debut editorial – Numele tău, 1968, cu o prefaţă de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare -, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari – Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – după care au învăţat şi învaţă încă generaţii întregi de copii basarabeni.
Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare şi, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formele de trăire şi gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă şi maternităţii veghetoare, al valorilor copilăriei şi sentimentului Patriei.
Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi te-atrag, / Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag.
Dragule, meleagule, / Duiosul nostru cânt, / Smolitule, truditule, / Frumosul meu pământ! / („Plaiul meu „ de Grigore Vieru).
„Organic legată de poezia eminesciană”(Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică, inconfundabilă prin unitatea tematică și stilistică, prin frumusețea și puritatea de cristal, prin extraordinara lumină si blâdețe, prospețime și grație, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca și prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX (Fanus Băileșteanu). Structura eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul țării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuși mărturisește cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri și motive, relevante arhetipuri ale ființei naționale și mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba Română, Moartea) și simboluri matriceale (casa, strămoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) și istorice (Prutul, “țara cea Basarabă”, Putna, Ștefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerețe – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viaţa,/ Ca soarele cu dimineaţa,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfică –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coastă,/ Spală lacrima lunii/ Cu lacrima noastră”– Izvorul).
În poeziile lui Eminescu: ,,Din străinătate”, ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ,,Ştefan cel Mare”, ,,Doina” se vede dragostea imensă a poetului. Vieru este poetul care şi-a asumat greul unui grai, trecîndu-l prin inima sa şi încărcat cu răbdare, înţelepciune şi noua frumuseţe îl respectă în operele sale: ,,În limba ta”, ,,Cîntare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”. La Vieru ca şi la Eminescu dragostea este pură, sinceră, înălţătoare. Iubirea este o temă a universului eminescian: ,,Luceafărul2, ,,Şi dacă...”, ,,Pe lîngă plopii fără soţ”, ,,Mai am un singur dor”, ,,De ce nu-mi vii”, sunt doar cîteva din poeziile eminesciene în care este cântată iubirea, femeia, armonia. Vieru a dedicat de asemenea mai multe versuri femeii iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n suflet”, ,,Iubito”.
Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influența modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatețe și suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri și sentimente („Vreau să te vad, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Cosește, hai – că iarba,/ Cu rouă și cu stea,/ Mai deasă și mai verde/ Să crească-n urma ta.” – Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu însăți din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Și nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce maă adasti. / asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naști.” – Leac divin). De o extraordinară liricitate și modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Dragă i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Și s-o are începu./ Si-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu.”- Pădure, verde pădure).
Ca și la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăși întoarcerea mioritică în natura („Merg eu dimineața, în frunte,/ Cu spicele albe în brațe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roșii în brațe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Și toți suntem luminați/ De-o bucurie neînțeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuși mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”). Cel care afirmă „am descoperit frumusețea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit țara” s-a constituit el însuși într-un model de înaltă conștiință și integritate morală („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii.”- Despre fericire ).
Natura – mod de exprimare a motivului dintre om şi natură este descris în opera lui Eminescu viu, cu multă căldură: ,,Revedere”, ,,Lacul”, ,,Freamăt de codru”.
Un poem dedicat marelui său model liric şi moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicală, transformată imediat într-un adevărat imn al luptei pentru redeşteptarea conştiinţei neamului. Alături de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în faţa tancurilor sovietice (în 1989) pentru apărarea fiinţei naţionale („La zidirea Soarelui se ştie/ Domnul a muncit o veşnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigăt existenţial, care a înscris un fenomen unic în spaţiul basabean, ca şi în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântată de stadioane întregi de tineri şi circulând asemeni folclorului.
Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.
O viaţa întreagă l-a tot citit pe Eminescu, avându-l ca pe un înger păzitor, ca o rază de soare, ca o boltă cerească înstelată cu Luceafărul literaturii române.
Opera lui Grigore Vieru este poetică până la măduva celor mai frumoase metafore din care poţi trăi ca din pâine. Vieru rămâne fiinţa între poezie, care pune preţ pe trăire şi este conştiinţa mare a timpului nostru.
Bibliografie
Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele şi întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)
Grigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu