Misiune Ortodoxă: mihaela

Se afișează postările cu eticheta mihaela. Afișați toate postările

Cine a fost, este şi va fi Grigore Vieru?

Profesor de matematică Stanciu Oana-Mihaela

Colegiul Tehnic „Dimitrie Ghika” Comăneşti

„Iubiţi-l pe Vieru plecat la Dumnezeu

Ce s-a-ndurat de dânsul în ceasul cel mai greu.

Iubiţi-l pe Vieru, basarabean român

El a fost mesagerul Moldavei şi atunci şi acum.”

Ȋn data de 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel şi a Eudochiei Vieru, născută Didic se naşte poetul Grigore Vieru, cel care ne-a mărturisit tot ca să ne facă mai creştini, mai patrioţi, mai buni. Ȋn anul 1957 debutează editorial cu versuri pentru copii, „Alarma”, apreciată de critica literară. Maestrul Grigore Vieru scrie o celebră carte pentru preşcolari „Albinuţa”. De ce scrie pentru copii? Poetul considera că : „Un cântec frumos pentru copii poate apăra în viitor o patrie.” Ȋnsuşi poetul afirmă că „cântecul îmi înalţă sufletul şi mă îndeamnă a trăi”, „cântecul este fiinţa cea mai paşnică şi internaţională...” Poezia lui e ca un strigăt, ca o chemare. Ea nu trebuie doar citită, ci şi auzită, ascultată. Temele şi motivele lirice fundamentale ale lui sunt variate: veşnicia neamului nostru, a patriei şi pământului strămoşesc (graiul strămoşesc, protestul antirăzboinic...), mama şi dragostea tuturor începuturilor.

Ce reprezintă mama pentru poet?

„Mama este copilăria noastră îmbătrânită. Ea e cea mai scumpă... E norocul lui... I-a dat poetului inima ei şi mâinile, şi steaua şi izvorul, şi cuvântul şi graiul...”

Poetul Grigore Vieru era ataşat de oamenii de la Soroca, această localitate fiind ca a doua casă pentru el. Sorocenii simţeau că poetul îi apropia de Dumnezeu, de limba română şi nu în ultimul rând de istorie. „Grigore Vieru este un luceafăr al limbii române de dincolo şi de dincoace de Prut. ”

Poetul se defineşte exemplar: „-Numele de familie şi prenumele?/ -Eu./ -Anul de naştere? / - Cel mai tânăr an: / când se iubeau / părinţii mei./ -Originea?/ -Ar şi semăn/ dealul acel/ din preajma codrilor. / -Ştiu toate doinele/ - Profesiunea?/ -Ȋmi iubesc plaiul. /- Părinţii?/ -Am numai mamă,/ -Numele mamei?/ -Mama/ -Ocupaţia ei/-Aşteaptă./ -Ai fost supus/ judecăţii vreodată?/ -Am stat nişte ani închis în mine/ -Rubedenii peste hotar ai?/ -Da. Pe tata. Ȋngropat./ Ȋn pământ străin. Anul/ 1945.”

Atunci când limba română trebuia stârpită din Republica Moldova se naşte poetul care reînvie în inima fraţilor noştri români, răpiţi de duşmani, patriotismul, adevărul istoric şi dragostea pentru patria mamă. Aşa cum afirmă şi în poezia „Tricolorul” : „Străine pofte ne-au răpit/ Când via dulce, când ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept să smulgă Tricolorul./ Fusese vremea mult prea cruntă, / Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,/ Că azi ne strângem şi la nuntă/ Şi la botez cu Tricolorul. ” El consideră că patria mamă a fost binecuvântată de Hristos care a smuls tricolorul din curcubeie şi la dat românilor, ca şi în momentele cele mai grele când vin cotropitorii, Tricolorul ne ocroteşte. Poetul Grigore Vieru în poezia „ Cântarea scrisului nostru” afirmă că: „Cine întâi îţi fură scrisul, / Celelalte-ţi ia apoi! / Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin./ Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl,/ Scrisul meu că mi-e străin. / Şi din gură şi din carte/ Cum minţitu-m-ai mereu, / Cum urâtu-m-ai de moarte/ Când aflai că-i scrisul meu!/ Ştiu: eşti gata să mă rumegi/ Ȋn slugarnicii tăi cleşti/ Când mă uit cu ochii umezi/ Către crinii latineşti. ” Prin cântec şi poezie, el a transmis basarabenilor şi românilor din patria mamă dorinţa de unire, dragostea pentru fraţii săi de care au fost despărţiţi forţat. A avut o bună colaborare cu Ion şi Aldea Teodorovici, dând viaţă unui imn foarte cunoscut , cu o tematică profundă- „Eminescu să ne judece.” Momentele de cumpănă ale vieţii sale au fost depăşite cu ajutorul celor trei îngeri păzitori: Mama, Divinitatea, Limba Română, tămăduitorii sufletului său. A luptat pentru regăsirea unităţii naţionale şi culturale, iar în poezia sa, în glasul ei de bocet, de rugăciune sau de răzvrătire, de chemare la redeşteptare şi demnitate naţională, pulsează sufletul neamului românesc. „Nu mai am loc/ Pe-al meu pământ/ De ochii străinului,/ De câte văd ei în jur/ Şi apucă!/ O ţin în braţe pe mama,/ Ca pe o iubită;/ Că nu mai are loc/ Nici ea pe pământ.”

Idealurile neamului au fost mai presus decât propria fiinţă, iar limba română a fost limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „Ȋn aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ Ȋn aceeaşi limbă râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// Ȋn limba ta/ Ți-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns. ”

Eugen Simion afirmă că „Grigore Vieru este ultimul poet cu Basarabia în glas....obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.” Poetul identifică figura mamei cu patria-mumă, cu glia şi cu limba: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău-/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi-/ Mări albastre./ Palmele tale-/ Arătările noastre.(...) Basmaua-/ Steag, / Zvâcnind/ Ca inima.../ Mamă,/ tu eşti patria mea!”

Ȋn anul 1996, poetul pune o piatră funerară comună pe mormântul mamei sale cu următoarele epitafuri : „Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil ”, iar pentru sine: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi.”

La sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII- a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

Pe 16 ianuarie 2009 , Grigore Vieru a suferit un grav accident de circulaţie şi a fost internat la Spitalul de Urgenţă din Chişinău. Ȋn data de 18 ianuarie 2009, poetul încetează din viaţă, în urma unui stop cardiac din care nu a mai putut fi resuscitat.

„Dragi feciori, pe-acest pământ,/ Nici eu veşnic nu mai sânt,/ Nu sânt veşnic, voi pleca, /Unde voi mă veţi uita,/ Şi de unde nimenea/ Nu s-a mai întors cândva./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ M-au pândit jivinele,/ M-a iubit şi binele./ Eu mă duc, copii cuminţi,/ N-am averi să le-mpărţiţi./ Vă las numai visul meu care a trudit din greu./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat./ Ȋntre voi, pe-a vieţii scări,/ Să nu fie supărări,/ Că zilele pe pământ aşa de puţine sânt./ Şi nu-i alt noroc mai drag decât fratele din prag./ V-am crescut, v-am ridicat/, Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat. Lângă doină şi izvor nu-i uşor să-ţi fie dor,/ Nu-i uşor să fii curat pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”

Maestrul Grigore Vieru nu a murit, a rămas printre noi şi ne învaţă în continuare ce înseamnă patriotismul, dragostea de fraţi, de limba noastră românescă şi nu în ultimul rând îndemându-ne să nu ne pierdem sentimentul fundamental al apartenenţei la neamul românesc. „România este o ţară plină de câmpii, munţi, ape, cântece, istorie şi graniţe.”

El va rămâne un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil, iar valoarea, adevărul şi reprenzentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

Bibliografie:

Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008.
Cimpoi Mihai, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, 1996.
Corbu Daniel „Grigore Vieru în amintirile contemporanilor”, Antologie, Princeps Edit, 2009.
omagiu@grigorevieru.md
ro.wikipedia.org

Eminescu şi Vieru

Rădoi Simona Mihaela profesor învățământ primar gradul I – Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Craiova

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat.

Grigore Vieru - contemporan cu noi, care ne-a trezit conştiinţa noastră naţională, exprimată artistică şi îmbogăţită cu sufletul său. E poetul fructuos ca şi Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului. Doi mari genii ai literaturii române s-au dedicat întru totul poporului, Patriei. Au luptat pentru Adevărul absolut. Operele lor sunt fascinante prin simpatie, simplitate şi măiestria artistică.

Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.

Ce bine e că-l avem pe Eminescu, acest poet al poeţilor. Eminescu a proslăvit natura, a simţit-o, a iubit-o mereu, s-a înţeles pe sine datorită norilor, păsărilor, frunzelor, izvoarelor. Eminescu într-atât a şlefuit versurile, încât, ca într-o oglindă, fiecare din noi îşi poate vedea sufletul. El trăieşte prin urmaşii ce-i poartă aripa versului mai departe. Eminescu pune în valoare bogăţia fondului lexical al limbii române.

Eminescu – Luceafărul român – poetul cu fire superioară, de-a lungul vieţii sale a scris poezii excepţionale şi originale ca ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”, dar a fost şi o fire care a luptat pentru libertate, dragostea deţară şi frumuseţea neamului. El e luptătorul pentru Adevăr şi Dreptate, dar această luptă i-a creat şi duşmani. Această revoltă l-a ridicat ca un Luceafăr rece şi singur să ne dirijeze viaţa mai departe. Timpul, însă, trece şi naţiunea română a avut nevoie de apariţia unui om sfînt, care să lupte şi să ne unească ca popor, să ne reamintească că suntem oameni prin poezii, cîntece şi opere valoroase. Atunci, Luceafărul, dăruindu-i soarta poporului său, a hotărît să rupă o bucată din el, care s-a strecurat pe Pămînt sub o lacrimă ce trebuia să încălzească sufletele orfanilor români.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizând larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni mai ales din mai tânara generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcând astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vârful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”). Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioada de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces de regăsire prin geniul tutelar şi limba româna. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra sa, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare şi mai iubit poet contemporan român basarabean.

Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne păstrează“, Grigore Vieru şi-a adăpat setea din cântecele româneşti, dar odată intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascăl, primul manual de limbă română („Primul manual de limba română, manual de istorie şi primul manual de suflet, dacă se poate spune aşa, este Eminescu…Primul meu dascăl este Eminescu, iar ceilalti Goga şi Blaga…Cântecul, până l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… şi azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevăratul său debut editorial – Numele tău, 1968, cu o prefaţă de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare -, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari – Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – după care au învăţat şi învaţă încă generaţii întregi de copii basarabeni.

Lirica lui Grigore Vieru, organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare şi, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formele de trăire şi gândire artistică ale poeziei universale, mai cu seamă în registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă şi maternităţii veghetoare, al valorilor copilăriei şi sentimentului Patriei.

Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi te-atrag, / Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag.

Dragule, meleagule, / Duiosul nostru cânt, / Smolitule, truditule, / Frumosul meu pământ! / („Plaiul meu „ de Grigore Vieru).

„Organic legată de poezia eminesciană”(Eugen Simion), înscrisă pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, neoromantică, orfică, metafizică sau mesianică, inconfundabilă prin unitatea tematică și stilistică, prin frumusețea și puritatea de cristal, prin extraordinara lumină si blâdețe, prospețime și grație, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca și prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântată poezie a secolului XX (Fanus Băileșteanu). Structura eminamente eminesciană, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul țării, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însuși mărturisește cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrimă de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adăugat un filon autohton specific, străbătut de simboluri și motive, relevante arhetipuri ale ființei naționale și mitologiei cotidianului. Imaginarul său poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos, Patria, Limba Română, Moartea) și simboluri matriceale (casa, strămoșii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) și istorice (Prutul, “țara cea Basarabă”, Putna, Ștefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerețe – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcătuire a eului său poetic („M-am amestecat cu viaţa,/ Ca soarele cu dimineaţa,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfică –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublată ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coastă,/ Spală lacrima lunii/ Cu lacrima noastră”– Izvorul).

În poeziile lui Eminescu: ,,Din străinătate”, ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, ,,Ştefan cel Mare”, ,,Doina” se vede dragostea imensă a poetului. Vieru este poetul care şi-a asumat greul unui grai, trecîndu-l prin inima sa şi încărcat cu răbdare, înţelepciune şi noua frumuseţe îl respectă în operele sale: ,,În limba ta”, ,,Cîntare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”. La Vieru ca şi la Eminescu dragostea este pură, sinceră, înălţătoare. Iubirea este o temă a universului eminescian: ,,Luceafărul2, ,,Şi dacă...”, ,,Pe lîngă plopii fără soţ”, ,,Mai am un singur dor”, ,,De ce nu-mi vii”, sunt doar cîteva din poeziile eminesciene în care este cântată iubirea, femeia, armonia. Vieru a dedicat de asemenea mai multe versuri femeii iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n suflet”, ,,Iubito”.

Dar, poate că nicăieri nu se resimte mai bine influența modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatețe și suavitate, adevărate filigrane în care este turnată o gamă întreagă de trăiri și sentimente („Vreau să te vad, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Cosește, hai – că iarba,/ Cu rouă și cu stea,/ Mai deasă și mai verde/ Să crească-n urma ta.” – Vreau să te văd; „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurată de lumină, / Tu însăți din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Și nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce maă adasti. / asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naști.” – Leac divin). De o extraordinară liricitate și modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Dragă i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls pădurea toată,/ Însă n-a găsit-o, nu./ El a smuls pădurea toată/ Și s-o are începu./ Si-a arat pădurea toată…/ Însă n-a găsit-o, nu.”- Pădure, verde pădure).

Ca și la Eminescu, iubita însă este proiectată în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopită în cele din urmă cu însăși întoarcerea mioritică în natura („Merg eu dimineața, în frunte,/ Cu spicele albe în brațe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roșii în brațe/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodată/ Nu înapoiază./ Și toți suntem luminați/ De-o bucurie neînțeleasă”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însuși mărturisește că este, prin excelență, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul său („Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”). Cel care afirmă „am descoperit frumusețea Limbii Române în poezie, iar în Limba Română mi-am descoperit țara” s-a constituit el însuși într-un model de înaltă conștiință și integritate morală („Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii.”- Despre fericire ).

Natura – mod de exprimare a motivului dintre om şi natură este descris în opera lui Eminescu viu, cu multă căldură: ,,Revedere”, ,,Lacul”, ,,Freamăt de codru”.

Un poem dedicat marelui său model liric şi moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicală, transformată imediat într-un adevărat imn al luptei pentru redeşteptarea conştiinţei neamului. Alături de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în faţa tancurilor sovietice (în 1989) pentru apărarea fiinţei naţionale („La zidirea Soarelui se ştie/ Domnul a muncit o veşnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasăre măiastră/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigăt existenţial, care a înscris un fenomen unic în spaţiul basabean, ca şi în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântată de stadioane întregi de tineri şi circulând asemeni folclorului.

Pentru Grigore Vieru, Eminescu a fost o sursă continuă de inspiraţie, o comoară care răpeşte din lumea în care trăia Vieru, înnobilându-i sufletul , înţelegând profund poeziile poetului.

O viaţa întreagă l-a tot citit pe Eminescu, avându-l ca pe un înger păzitor, ca o rază de soare, ca o boltă cerească înstelată cu Luceafărul literaturii române.

Opera lui Grigore Vieru este poetică până la măduva celor mai frumoase metafore din care poţi trăi ca din pâine. Vieru rămâne fiinţa între poezie, care pune preţ pe trăire şi este conştiinţa mare a timpului nostru.

Bibliografie

Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele şi întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

Grigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova

Grigore Vieru – valoare şi adevăr poetic

Popovici Anca -Mihaela – Grad didactic I - Liceul tehnologic “Ştefan cel Mare şi Sfânt” Vorona

Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.

Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.

Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.

Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

Bibliografie (surse):

www.grigorevieru.md;
Grigore Vieru. Taina care ma apara. Iasi, Ed. Princeps Edit. 2008;
www.ro.wikipedia.org;
Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.

MAMA ÎN OPERA LUI GRIGORE VIERU

prof. PÎNZARU MIHAELA

Şcoala Gimnazială „Octav Băncilă” Corni, Botoşani

Supranumit de Mihai Cimpoi poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, Grigore Vieru îşi sintetizează întreaga existenţă, mărturisită cu dărnicie în numeroase confesiuni lirice, în modelul Mamei.

Analizând poeziile dedicate mamei din volumul „Rădăcina de foc” – volum pe care poetul îl consideră ca fiind cel în care se regăseşte cel mai bine – descoperim conturat portretul maicii sale: frumoasă, cu ochii ca albastrul cerului, cu părul ca aurul spicului de grâu nins de ani grei, trudită, obosită, mereu atentă şi grijulie cu cei dragi, mirosind a pâine de casă, aburindă, abia scoasă din cuptor. De aici se dezleagă şi aici se readună întreaga sa lirică. Norocul lui este mama care i-a „dat inima ei” şi mâinile, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul: „Mamă,/ tu eşti patria mea!”.

Matricea şi cheia întregii sale poezii rămâne mama, căreia îi consacră o treime din întrega sa operă.

Născut în România, în localitatea Pererita, situată pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, Grigore Vieru va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România, de fapt doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului, decât “prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”.

Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet al copilăriei, Grigore Vieru a devenit repede, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei sale. Supranumit de Mihai Cimpoi poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, Grigore Vieru îşi sintetizează întreaga existenţă, mărturisită cu dărnicie în numeroase confesiuni lirice, în modelul Mamei.

Rămas orfan de tată din pruncie, găseşte în mama sa spiritul de toleranţă, modelul de răbdare, prototipul istoric al îndârjirii naţionale şi înţelegere calmă, a destinului, în aceste coordonate ilustrându-şi spiritul de poet. Poezia Autobiografică poate constitui punctul de plecare al analizei propuse, versurile în care Vieru îşi mărturiseşte admiraţia şi iubirea nemărginită faţă de maica iubită devenind un imn-confesiune:

Mama mea viaţa-ntreagă

A trăit fără bărbat.

Singurei eram în casă

Ploi cu grindină când bat.

Mama mea viaţa-ntreagă,

Stând la masă, ea şi eu,

Se aşază între mine

Şi Preabunul Dumnezeu.

Oh, şi crede-aşa într-însul,

Ca-n albastru văzul ei

Chipul lui de pe icoană

Se străvede sub scântei.

Şi eu ţin atât la mama,

Că nicicând nu îndrăznesc

Dumnezeul din privire

Să mă vâr să-l mâzgălesc.

În orice discuţie purtată peste ani, sunt emoţionante cuvintele poetului care îşi aminteşte astfel de fiinţa pe care a divinizat-o: „Maică-mea nu mă bătea, făceam câte-o şotie, se mai stropşea la mine, dar îi eram drag, pentru că era singură şi eram şi ajutorul ei bărbătesc, ca să zic aşa. Eram ascultător, mă jucam în luncile câmpului, acasă; şi eu într-un mod deosebit am iubit-o. Eu nu pot spune că mi-am iubit mama mai mult decât dumneata, decât orice copil; eu am iubit-o într-un mod deosebit pentru că eu am crescut în prejma ei, fără tată, şi am simţit căldura ei întotdeauna, o mare căldură; şi eu i-am răspuns cu aceeaşi căldură. Atunci când a murit maică-mea, în ziua când a murit maică-mea, pentru mine murise întregul Univers…”

Jalea poetului este sfâşietoare în Litanii pentru orgă, poem în care întregul univers plânge moartea mamei, întreaga făptură a eului liric este răvăşită şi sapă în pietrele sufletului mărturii pentru veşnicie într-un bocet simplu, aşa cum îi şade bine omului cumpătat şi credincios de la ţară, care nu caută vinovaţi, nu se răzvrăteşte în faţa morţii, ci acceptă demn că totul, chiar şi Mama... are un sfârşit aici, pe pământ:

Nu-mi ajung ochi să te plâng,
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Mă doare căsuţa,
Grădina ta verde,
Toate
Câte-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.

Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,

Analizând poeziile dedicate mamei din volumul Rădăcina de foc – volum pe care poetul îl consideră ca fiind cel în care se regăseşte cel mai bine – descoperim conturat portretul maicii sale: frumoasă, cu ochii ca albastrul cerului, cu părul ca aurul spicului de grâu nins de ani grei, trudită, obosită, mereu atentă şi grijulie cu cei dragi, mirosind a pâine de casă, aburindă, abia scoasă din cuptor. De aici se dezleagă şi aici se readună întreaga sa lirică. Norocul lui este mama care i-a „dat inima ei” şi mâinile, şi steaua, şi izvorul, şi cuvântul: „Mamă,/ tu eşti patria mea!”. Matricea şi cheia întregii sale poezii rămâne mama, căreia îi consacră o treime din întrega sa operă. Astfel, Grigore Vieru realizează în poemele sale portretul mamei universale:

muncitoare, fiind capabilă de orice sacrificiu pentru a-şi creşte copilul – Cântec cu acul ( Iar noaptea/ Mama lucra croitoreasă/...Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe margini/Cu lacrimile mamei.), Nopţile mamei ( Te chinuie nesomnul,/ Durerea în oase./ Ai aprinde lumina/ Şi-ai coase.), Părul mamei, Mama şi feciorul ( - Maică, nu mai osteni,/ Că avem cu ce trăi,/ Am şi casă şi bănuţi,/ Eu, nu tu să mă ajuţi.), Mamă, de-ai fi o stea, Mama la câmp, Măicuţa ( Tot o fugă albinuţa/ Dimineaţa,/ Udă-i este cămăşuţa/ Dimineaţa,/ N-o întreabă nimicuţa/ Dimineaţa, / Că-i grăbită ca măicuţa/ Dimineaţa.);
frumoasă de nespus, asemeni sfinţilor din icoane sau zânelor din poveşti – Buzele mamei, Mâinile mamei ( O, mâna ei, ca ramul veşted,/ A-mbătrânit la mine-n creştet.), Părul mamei, Ai două inimi, mamă, Vine un glas ( Vine un glas tainic/ Şi-mi spune:/ Există o femeie totuşi!/ Cu sufletul ca cerul,/ Frumoasă ca ţărâna,/ Simplă ca lacrima), Mamă, de-ai fi o stea,
soţie iubitoare, credincioasă până la moarte memoriei soţului său - Buzele mamei ( Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută, mereu,/ Mereu presurată cu ţărna/ Mormântului tatălui meu.);
tăcută – Tăcerea mamei ( Tăcută/ Eşti, draga mea mamă,/ Tăcută.), Poeţii sînt copiii naturii;
grijulie faţă de destinul copilului său – Duminica ( Iar tu, lăsând departe/ Şi munţi, şi greu, şi râu,/ Gândeai la cele bune/ Şi la copilul tău.), Cântec despre mama, Către fiu, mama;
bunică blândă, iubitoare - Mâinile mamei (Copii am. Dar şi-acum, când/ Vin zorii noaptea s-o destrame,/ Găsesc pe frunte mâna mamei,/ găsesc pe frunte mâna mamei.), Cântec de leagăn pentru mama, Mama în casa noastră ( Ne supărăm pe ea/ Că nu vede bine,/ Atunci când/ În loc de pâine smolită/ Pâine albă ne-aduce.);
asemeni îngerilor – Făptura mamei ( „Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!”), Cuvântul mamei, Izvorul mamei, Steaua mamei, Ghicitoare fără sfârşit, Cutremur, Bună dimineaţa!, Spre chipul tău, O, mamă, Nu de aceea, Mama la câmp, Mi-e dor de tine, mamă ( Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere,/ A ochilor lumină,/ Văzduhul gurii mele!);
înţeleaptă, iubitoare de neam şi ţară – Mamă, tu eşti..., Motiv popular ucrainean, Versuri albe, Tu eşti un geniu ( Tu n-ai asemănare/ În cele pământeşti./ Născând, tu eşti un geniu,/ Un geniu, maică eşti./.../ Noi mere, iar tu paznic/ Veghind din moşi-strămoşi/ Să nu dea peste ele/ Mistreţii lăcomoşi.), Nici o stea;
modestă – Cântecul mamei ( Nu-mi lua cercei şi salbe,/ Că de-amu am plete albe.// Nu-mi lua năfrămi străine,/ Că de-amu eu nu văd bine.// Încălţări nu-mi mai alege,/ Că de-amu eu nu pot merge.)
unică – Litanii pentru orgă (Cum nu sunt doi pomi/Întocmai la fel,/ Cum nici două popoare./ Cum nu se aseamănă perfect/ Cicoare cu cicoare - /Astfel, maică, şi tu/ Eşti unică-n lume,/În sufletul meu. ).

La vârsta de 60 de ani, într-un interviu, întrebat de reporter cum se apropie de el umbra zarzărului casei părinteşti, nu poate să nu-şi lege amintirile, inevitabil, de mamă, mărturisind: „Sunt alb, bătrân aproape, Mi-e dor de tine mamă... La casa părintească revin mereu şi pentru că acolo am început să scriu primele versuri. Am fost întrebat de multe ori cum am început să scriu poezie. Aveam 11 anişori când am compus primele versuri. Poeţii spun că atunci când au avut o mare bucurie sau o mare durere, aceasta s-a revărsat în poezia lor. Eu am început să scriu de frică. Erau anii aceia grei de secetă, ’46 – ’47, când mama pleca până la Cernăuţi pentru un pumn de grăunte sau făină...”.

Relaţia dintre mamă şi poet este evident una foarte strânsă, talentul şi trăirea unică a acestuia convieţuind într-o armonie perfectă, din care s-au născut nestemate rostite de copiii de orice vârstă, iar confesiunile privind originea şi greutăţile copilăriei marelui poet răscolesc făptura oricărui cititor:

Pe valea cu Prutul

Singură, `ncet,

Trăieşte mama

Unui liric poet.

Când mai senină,

Când mai tristă.

Şi crede că fiu-său

E mare ministru.

Ci fiul

Mai sapă versuri ş-acu,

Care se publică,

Iar care nu.

Ci fiul vine

Vara-n vacanţă palid

Şi fraged ca o faianţă.

Se zbuciumă aprig

Noaptea întreagă,

Alături se chinuie

Mama sa dragă.

Poetul tot bate

În piatra hârtiei,

Iar mama cu lacrimi

Perina scrie. – Mama poetului

Întreaga sa viaţă poetul a căutat modelul mamei în orice femeie, afirmând că în dragostea femeii găseşte „o prelungire a iubirii mamei ”, model pe care mărturiseşte că nu l-a găsit, iar acesta ar putea fi încă un motiv pentru care a construit în creaţia sa o lume a poeziei maternă, ocrotitoare şi edenică. Mama lui e mama tuturor poeţilor, a tuturor copiilor, memorabile fiind versurile din În limba ta, pe care Tudor Gheorghe le-a înnobilat, interpretându-le într-o variantă unică, poetul de peste Prut vâzându-şi mama nu doar ca pe o forţă generatoare a existenţei, ci ca pe o mamă-grai:

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge,

În aceeaşi limbă

Râde un pământ.

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi,

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

In limba ta

Ţi-e dor de mama,

Şi vinul e mai vin,

Şi prânzul e mai prânz.

Şi doar în limba ta

Poţi râde singur,

Şi doar în limba ta

Te poţi opri din plâns.

Iar când nu poţi

Nici plânge şi nici râde,

Când nu poţi mângâia

Şi nici cânta,

Cu-al tău pământ,

Cu cerul tău în faţă,

Tu taci atuncea

Tot în limba ta.

iar mărturisirea supremă din Casa părintească poate constitui concluzia studiului, a ceea ce înseamnă Mama pentru Grigore Vieru:

Un miros magic de brad

Răzbeşte până aici,

Îmi notez o idée

De-a dreptul pe el: “Mama

Este trecutul meu cald,

Ziua de mâine a mea,

Viitorul meu strălucit”.

Grigore Vieru rămâne un bard al iubirii materne, al dragostei de ţară, iar cuvintele sale pot constitui repere morale pentru generaţia actuală: „Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare. Nu sunt nici primul dintre poeţii ţării, nici al doilea, nici al treilea... dar nici ultimul.”

Bibliografie:

Grigore Vieru, Rădacina de foc, Editura Univers, 1988

http://www.grigorevieru.md/biografie