Învăţământul românesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu



Învăţământul românesc în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu 1688 – 1714

Prof. pr. Botezatu Liviu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani


La sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, istoria românilor a fost dominată de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Prin educaţia şi formaţia sa politică, la care au contribuit unchii săi Mihail, dar mai ales, Constantin Cantacuzino, Constantin Vodă Brâncoveanu a trăit din plin conştiinţa unităţii poporului român, indivizibil în întreg spaţiul Daciei de odinioară. El nu a deosebit pe românii din Ţara Românească de cei din Moldova sau din Transilvania şi a căutat, în limitele posibilităţilor, să se ocupe de poporul român în integritatea lui, căutând să menţină semiautonomia Ţării Româneşti, să apere naţionalitatea românilor din Transilvania şi să aibă relaţii cât mai strânse cu domnitorii de la Iaşi.
Menţinerea acestei conştiinţe, a unităţii poporului român, a fost posibilă doar prin Biserică. Amploarea pe care a luat-o dezvoltarea cultului, în toate privinţele, dar în special prin introducerea limbii române în Biserică, a ţinut aproape de sfântul altar populaţia română răspândită pe întreg teritoriul românesc. Viaţa bisericescă în spaţiul locuit de români s-a desfăşurat după vechile „datini“ sau „obiceiuri“, notate în cărţile de cult, cărţi care s-au înmulţit odată cu bisericile şi mănăstirile ridicate.
Ioan Comnen (unul din marii erudiţi greci din secolele XVII-XVIII) spune despre domn ca era „foarte iubitor de învăţătură” şi că a întemeiat „academii şi şcoli în mai multe limbi[1].
În 1688, în Ţara Românească nu exista decât învăţământ elementar. Cea mai veche şcoală era cea de la biserica Sf. Gheorghe Vechi, în primii ani ai secolului al XVIII-lea fiind organizate şi alte şcoli printre care s-a remarcat cea de la mănăstirea Colţea a marelui spătar Mihai Cantacuzino. În 1694 Constantin Brâncoveanu organizează în chiliile de la Sf. Sava „Academia domnească”[2], punând bazele învăţământului superior românesc[3].
Pentru această şcoală superioară, domnitorul a clădit un local nou, a înzestrat acest lăcaş de cultură cu baza materială necesară, cu dascăli plătiţi şi cele necesare traiului: „pentru hrana copiilor care vor învăţa, am socotit domnia mea de am făcut milă din vama de acolo de la Greaca să se dea pre an 500 lei ”[4]. Învăţatul Alexandru Helladius (care studiase mulţi ani la universităţile din Amsterdam, Oxford, Halle, Praga, Altdorf) scrie că în această instituţie se predau învăţături filosofice şi filologice la nivelul unei facultăţi de arte liberale din universităţile apusene şi, deci ea îşi merita numele de Academie.

Programul de studii al Academiei răspundea celor două imperative majore ale epocii: cerinţelor naţionale şi celor ale Orientului creştin.[5] Helladius spune că baza studiului o reprezenta filosofia neoaristotelică în interpretarea lui Teodor Coridaleu[6]. Disciplinele ce se predau erau: logica, istoria, fizica, matematica, retorica, poetica, astronomia, psihologia, metafizica, greaca şi latina, iar mai târziu franceza şi italiana[7].
Deşi cursurile se ţineau în limbile greacă şi latină, ca la orice universitate europeană unde nu se studiau limbile naţionale, în „Rânduiala dascălilor” (1707) se cerea „ca ucenicii să puie în scris ştiinţele lor şi parafraza acestora s-o scrie în limba de obşte”[8], adică în română.
Numărul elevilor era de 150-200[9]. Dintre aceştia nu numai fii de boieri, ci şi feciori ai târgoveţilor, ai clerului, ai „sărăcimii”.
Aici studiau nu numai români, ci şi greci, sârbi, bulgari, albanezi şi chiar ruşi. Prin două hrisoave (din 1707) Constantin Brâncoveanu a adus importante îmbunătăţiri organizării acestei instituţii, în primul hrisov fixând (cu patriarhul Hrisant Nottara) programa de studii[10] iar prin al doilea lărgind considerabil cercul celor ce aveau posibilitatea să se instruiască în această şcoală prin acordarea de burse pentru săraci şi străini[11].
Conform modelului occidental din acea vreme, istoria patriei nu apărea ca obiect în programa de studii. Cu toate acestea, domnul dorea ca elevii să cunoască bine şi istoria patriei. El adună la Hurezi colecţia aproape completă a istoriilor bizantine şi impulsionează şi subvenţionează cercetarea trecutului poporului român. Ioan Comnen este trimis la Athos pentru a cerceta şi a scrie despre sprijinul oferit Sf. Munte de domnii români. Astfel, pe lângă pregătirea teologică, absolvenţii erau pregătiţi şi în istoria naţională[12].
Pe cei mai silitori i-a trimis la universităţi străine. La Padova, Constantin Brâncoveanu a susţinut financiar instruirea lui Gheorghe Hypomena, prestigios învăţat al vremii (doctor în filosofie şi medicină), a lui Gheorghe şi Palade Damian, a lui Panaghiotis Sinopeus, a lui Molaimi Stavros viitorul medic al lui Ştefan Vodă Cantacuzino, a lui Preda Drugănescu, Ioan Hrisoscoleu, Demetrius Procopius Pampieri, Gheorghe Trapezuntul, care o va îngriji pe soţia voievodului martir[13].
La conducerea Academiei, a fost adus vestitul cărturar Sevastos Kyminitis din Trapezunt, apoi Marcos Porfiropulos.
Primul director a fost Sevastos Kyminitis, originar din satul Kimene de lângă Trapezunt, studiase la Constantinopol, unde i-a avut ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi pe Ioan Cariofil. A fost profesor şi director al şcolii la care a studiat,  al Academiei greceşti din Constantinopol, iar după 1682, conducător al unei şcoli din Trapezunt. Din anul 1689 vine în Ţara Românească, unde a fost invitat să preia conducerea şcolii Sfântul Sava din Bucureşti. Aici a predat: filosofia neoaristotelică, fizică, astronomie şi psihologie. În paralel se ocupa cu instrucţia fiilor lui Brâncoveanu.
Era preţuit mult de domnitor, căci „îl punea să şadă mai sus decât toţi boierii”[14]. La Bucureşti a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi literară, compunând numeroase opere filozofice şi teologice. A condus şcoala până la anul 1702, când a murit.
Ioan Comnen, renumitul doctor, profesor de ştiinţe fizice şi matematici, cu studii în Italia la Padova. A fost medicul personal al domnitorului Brâncoveanu, iar mai târziu episcop al Distriei (Silitra). Era originar din Lesbos şi studiase la şcoala patriarhală din Constantinopol având ca profesori pe Alexandru Mavrocordat Exaporitul şi Teofil Coridaleu, mari figuri în epocă. Învăţase mai multe limbi şi medicina în Italia.
A tipărit câteva cărţi, dintre care un Proschinitariu al Sfântului Munte, unde sunt amintite daniile domnitorilor români către mănăstirile atonite[15]. După moartea lui Brâncoveanu, s-a călugărit, cu numele Ierotei şi a ajuns mitropolit al Distriei (Silistra).
Alţi profesori: George Maiota,cu studii la Roma şi Veneţia, profesor de limba latină şi predicator al Curţii; Panaiot Sinopeus, cu studii la universităţile din Italia; Gheorghe Ipomeneu, care studiase la Potavia; Gheorghe Trapezundiul, Mitrofan Gregoras, Maxim Peloponesiaanul, Ioan Avramie de la Veneţia unde era parohul bisericii greceşti, adus de Constantin Brâncoveanu şi având şi misiunea de predicator al curţii ş.a.[16]
O contribuţie importantă în procesul de învăţământ al Academiei, a avut-o şi stolnicul Constantin Cantacuzino, cu rol important în mişcarea culturală a vremii, dar şi învăţatul grec Ioan Cariofil, fostul director al şcolii patriarhiceşti din Fanar, care a petrecut mult timp la Bucureşti, unde a şi murit în septembrie 1692, fiind înmormântat în Mănăstirea Radu-Vodă.
Chiar fii domnului, cărora le dăduse o educaţie foarte îngrijită[17] erau cărturari desăvârşiţi, cunoscând la perfecţie limba greacă din care puteau traduce şi în care scriau. Astfel, Ştefan Brâncoveanu tipăreşte, în 1701, Cuvânt panegiric la marele Constantin, în 1702 Cuvânt panegiric la martirul Ştefan, în 1703 Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei. În 1704, Radu Brâncoveanu scrie în greceşte o Cuvântare la patima cea mântuitoare a Cuvântului, Dumnezeu şi Om şi în 1706 tipăreşte Cuvânt panegiric la Sf. Nicolae. În 1704, Constantin-fiul publică Vieţile paralele ale oamenilor iluştri ale lui Plutarh traduse în greaca modernă[18]. Prefaţa cărţii este semnată de Antim Ivireanul care subliniază că fiul domnului era „învăţat între prea învăţaţi”, „orator şi adânc cugetător”[19].
Toţi aceştia au fost în acelaşi timp şi ajutoare la tipărirea cărţilor greceşti în tipografiile româneşti.
Când patriarhul ecumenic Calinic al II-lea, doreşte înfiinţare şcolii mari din Constantinopol, Constantin Brâncoveanu se oferă să finanţeze o însemnată parte din cheltuielile întreţinerii catedrei de filozofie şi literatură, ceea ce confirmă dragoste şi spiritul său de sacrificiu pentru cultură.
În afară de Academia superioară de la Sfântul Sava, mai funcţionau în Bucureşti încă două şcoli.
Şcoala domnească de „slovenie” de la biserica Sfântul Gheorghe-Vechi, ce exista din secolul al XV-lea, dar reorganizată de Şerban Vodă Cantacuzino. Aici se formau viitorii dieci sau logofeţi domneşti, care, fie scriau documentele în limba slavă, fie le traduceau, pentru nevoile divanului domnesc.
Şcoala de la Colţea, este o şcoală particulară, care a fost înfiinţată de spătarul Mihai Cantacuzino, cunoscut pentru pasiunea sa pentru geografie şi arhitectură. Colţea era o biserică ctitorită de acelaşi spătar. Aici pe lângă cunoştinţe generale se învăţa şi muzica bisericească. Şcoala avea doi profesori: unul pentru ştiinţe, altul pentru „învăţăturile începătoare”[20].
În afară de acestea mai existau şcoli mici pe lângă biserici şi mănăstiri.

Concluzii

Prin înfiinţarea Academiei Domneşti de la Sfântul Sava în 1694 cu predare în limba greacă, Constantin Brâncoveanu pune bazele învăţământului superior în Ţara Românească, înzestrând instituţia cu cele necesare bunei desfăşurări a activităţii ei. În 1707, prin cele două hrisoave, reorganiza Academia fixând numărul profesorilor, disciplinele de predare, orarul, localul şcolii şi toate condiţiile necesare pentru desfăşurarea unui proces modern de învăţământ. Această Academie, numită şi Academia grecească după limba de predare, corespundea unei Facultăţi de filozofie şi litere din cadrul Universităţilor europene. Datorită organizării moderne, Academia se bucura de un mare prestigiu, devenind un far de lumină pentru Ţara Românească, dar şi în întreg Sud-Estul Europei, fiind prezenţi aici şi tineri greci, bulgari, sârbi şi aromâni.
Cu Academia Domneasca începe prima perioadă din istoria învăţământului superior cu limbi de predare greacă şi latină, perioadă care a contribuit mult la răspândirea culturii clasice în tara noastră.
Ea a corespuns unor realităţi politice şi spirituale precise. Prin poziţia sa ca stat semiautonom şi semidependent, Ţara Românească, chiar şi Moldova,  a constituit un refugiu nu numai pentru negustori ci şi pentru toţi acei cărturari sau oameni politici ce aveau de apărat un ideal de libertate.
Această înaltă şcoală a fost un adevărat centru al luptei antiotomane a popoarelor creştine din Balcani.



[1] Gheorghe Buluţă, Comori de cultură românească, în „Magazin istoric”, apr. 1988, p. 10.
[2] Istoria românilor, vol.V , 2003, p. 250.
[3] Şt. Ionescu, P. Panait, op. cit., p. 312.
[4] Elena Grigoriu, Istoricul Academiei Domneşti de la Sf. Sava, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 21.
[5] Ibidem, p. 22.
[6] V. Stanică, Academia bucureşteană – „vatră de lumină” pentru tinerii din sud-estul european, în „Magazin istoric” sept. 1983, p. 11.
[7] Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei domneşti din Bucureşti, în „Materiale de istorie şi muzeografie” , an. IV (1966), Bucureşti, p. 21.
[8] E. Grigoriu, op. cit., p. 50.
[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor …, p. 833.
[10] Ibidem, p. 822.
[11] Victor Papacostea, Valeriu Râpeanu, Pentru sufletescul folos şi amintirea nestinsă, în „Magazin istoric”, oct. 1988, p. 23.
[12] E. Grigoriu, op. cit.,, p. 42.
[13] Dr. Corneliu Dima-Drăgan, Bursieri ai lui Brâncoveanu la Padova, în „Magazin istoric” , iunie 1976, p. 15.
[14] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.
[15] Pr. Prof. T. Bodogae,  Ajutoarele…, p. 158.
[16] Ibidem.
[17] Istoria românilor. Vol. V., 2003, p. 253.
[18] Gherasim Cristea, Viaţa Sfântului Martir …, p. 140.
[19] Gabriel Strempel, Neobositul cărturar Antim Ivireanul, în „Magazin istoric”, nov. 1975, p. 18.
[20] N. Şerbănescu, art.cit., p. 883.

Stilul Brâncovenesc


Stilul Brâncovenesc


Prof. pr. Liviu Botezatu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani

Denumirea de stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează în istoriografia română de artă arhitectura şi artele plastice în Ţara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
Epoca lui Constantin Brâncoveanu judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere, în care un surâs vioi şi optimist a luminat faţa trudită a neamului nostru”[1].
Rădăcinile epocii de dezvoltare culturală fără egal care a fost epoca brâncovenească se trag din perioada domniei lui Matei Basarab, iar începuturile ei au fost puse de Şerban Cantacuzino. În acest sens, episcopul Mitrofan în prefaţă (adresată lui Constantin Brâncoveanu) la Octoihul de la Buzău (1700) spune: „Întăi această rodire au nevoit să o facă prea lăudatul şi marele acela Domn, Io Matei Basarab Voevoda, fericitul strămoş al Măriei Tale; iară au adus puţine şi necoapte roduri. Iar lăudatul unchiul Măriei Tale, Io Şerban Voevoda Cantacuzino, s-au nevoit şi mai mult, dar erau şi ale sale roduri de mijloc, nici de tot coapte, nici iarăşi de tot crude. Iară Măriia Ta [...] aduci roduri coapte, dulci la gust”[2].
Sinteza culturală românească patronată de  Constantin Brâncoveanu, belşugul acestor „roduri coapte, dulci la gust” certifica, într-o manieră unitară, tradiţia şi duhul locului, cu moştenirea lăsată de vremurile lui Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, cu penetraţii ale Orientului postbizantin şi cu tot mai puţin timidele dialoguri cu Occidentul[3].

1. Context istoric şi cultural

Mişcarea cărturărească care ia fiinţă în Moldova secolului al XVII-lea, influenţată de umanismul european[4], este una din premizele apariţiei stilului brâncovenesc, caracterizat prin recepţia barocului apusean şi programe artistice unitare. Bazele înfloririi din epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui Matei Basarab (1632-1654), care asigurase Ţării Româneşti o anumită stabilitate politică şi favorizase dezvoltarea artelor[5].
În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor boiereşti. Această evoluţie a corespuns acumulării puterii în mâinile marii boierimi[6] în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmaşilor lui Matei Basarab. Conacele au fost concepute după modelul reşedinţelor princiare din Constantinopol, vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc, caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor şi prelucrării cât şi prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri şi în apropierea râurilor şi eleşteelor. Cea din urmă caracteristică va influenţa dezvoltarea ulterioară a arcadelor şi pridvoarelor ca elemente ale deschiderii spre natură[7]. Casele erau finisate foarte îngrijit, cu decoraţii în stuc de tip levantin, şi aveau loggii de inspiraţie italiană. Aceste elemente vestice au pătruns probabil din Transilvania în Ţara Românească. Atât recepţia elementelor orientale cât şi a celor nord-italiene a fost înlesnită de numeroase călătorii, prin care boierimea valahă descoperise pe lângă Orientul Apropiat, Grecia şi Peninsula Balcanică mai ales Italia. Exemplul cel mai grăitor pentru această deschidere este cel al marelui cărturar Constantin Cantacuzino, format la şcolile din Constantinopol şi Padova, care ajunsese să joace un rol central în politica Ţării Româneşti din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Acea perioadă tulbure, caracterizată de ascensiunea Cantacuzinilor şi a altor familii boiereşti, înlesnise răspândirea idealului umanist în cultură, promovat tocmai de aceşti „oameni noi”. Elitele politice îşi manifestă mai puternic interesul pentru arta apuseană şi sunt la rândul lor descoperite de portretiştii italieni şi flamanzi.
După urcarea pe tron a liniei familiei Cantacuzino edificiul reprezentativ a continuat să fie palatul. Domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu s-au remarcat însă şi prin numeroase ctitorii de biserici şi mănăstiri. Iniţial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc şi sistemul decorării faţadelor cu arcaturi. Deja acel edificiu de la începutul secolului al XVI-lea denotă predilecţia pentru siluete elansate care va caracteriza apoi arta brâncovenească. Gustul mai rafinat al epocii a dus la înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoşi de cărămidă cu elegante colonade de piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcţie s-a intensificat. Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Ţara Românească, daniile sale au fost destinate şi Răsăritului Ortodox.

2. Arhitectura

Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foişoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul faţadelor. Sistemul tradiţional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor şi a balustradelor trădează prin motivele vegetale compuse în vrejuri influenţa barocă. Proporţiile devin mai zvelte şi mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât şi spaţiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc. În decoraţia din piatră predomină motivele florale, în stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Astfel asistăm la dispariţia treptată a formelor culturii vechi slave în locul ei afirmându-se cultura greacă în concurenţă cu procesul de introducere a limbii naţionale în cultul divin care începuse încă de pe vremea lui Matei Vodă şi continuă a se dezvolta în timpul lui Şerban şi Constantin Brâncoveanu. Există o legătură strânsă între epoca lui Şerban Vodă şi cea a lui Constantin Brâncoveanu. Încă din timpul lui Şerban Cantacuzino se schiţează un nou stil în arhitectura religioasă românească. Constatăm dispariţia modelului de construcţie bizantin în cruce greacă şi a celui sârbesc cu arcuri sprijinite pe stâlpi verticali[8]. Se păstrează planul treflat, bolţile fiind acum susţinute în calote pe pandantivi rezemaţi pe console, aceasta aeriseşte interiorul şi-i dă vastitate dispărând stâlpii, greutatea bolţilor fiind transmisă zidurilor prin console.
„Principalele inovaţii ale arhitecturii brâncoveneşti se cer căutate în modul de elaborare a formelor, de regândire a proporţiilor, în importanţa acordată pridvoarelor şi mai ales în plastica decorativă. Mai zvelte decât în deceniile anterioare, dar fără accente de exagerată verticalitate, bisericile epocii lui Constantin Brâncoveanu beneficiază de o sesizantă armonie a volumelor construite, admirabil puse în valoare de veşmântul alb al tencuielilor pe a căror suprafaţă se lasă descifrate cu uşurinţă modenaturile arhitectonice şi ancadramentele înflorite de piatră”[9]. Exterioarele devin astfel un element de noutate care îmbogăţeşte noul stil. Tencuiala devenită obligatorie, împodobită de zugrăvelile policrome, decorurile sculpturale şi ancadramentele de piatră ale uşilor şi ferestrelor dau o notă şi o fizionomie aparte noului stil. Acesta este îmbogăţit de elemente de arhitectură veneţiană cum ar fi coloanele de piatră în torsadă (influenţa loggiei), întâlnite la pridvoarele bisericilor.  Acestea dobândesc acum „calitatea de principală podoabă a bisericilor”[10] depăşindu-şi tradiţionala funcţie de spaţiu de legătură între exterior şi interior. Frumuseţea lor e dată de transpunerea amplă a realităţii în motivele florale, vegetale şi zoomorfe care le decorează. Motivele au o originalitate proprie în sensul că sunt autohtonizate: floarea de acant a fost înlocuită cu bujorul, fiind păstrată numai în rozete, apar zambila, laleaua, viţa de vie şi chiar ştiuletele de porumb[11].

2.1. Palate

Constantin Brâncoveanu înlocuieşte vechile case domneşti cu palate. Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta şi anexele gospodăreşti sunt îndeobşte situate pe latura opusă reşedinţei, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivniţe înalte. Soclul clădirilor include de obicei şi parterul. Palatele au pe latura dinspre curte un foişor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu aducţiunii de apă, cu băi şi grupuri sanitare, reşedinţele domneşti ofereau un comfort nemaiîntâlnit până atunci. Dintre palatele construite de el la Potlogi, Sâmbăta de Sus, Mogoşoaia, Doiceşti şi Obileşti, nu s-au mai păstrat decât:
  • Reşedinţa de vară a domnitorului Constantin Brâncoveanu în Potlogi (1698);
  • Palatul Mogoşoaia (1702) în Bucureşti;
  • Vechiul Palat Mitropolitan (1654-1708), în Bucureşti.
Potlogi era un important loc de popas pe drumul de la Bucureşti la Târgovişte, situat într-un cadru natural primitor cu iazuri şi grădini. Aici gustul pentru confort al voievodului a dus la construirea unui adevărat palat în perimetrul unei uriaşe curţi dreptunghiulare cu ziduri de cărămidă şi poartă monumentală străjuită de turn. „Din punct de vedere al confortului, palatul se situa mai presus decât multe reşedinţe nobiliare din Europa epocii”[12], fiind înzestrat cu băi şi grupuri sanitare şi cu apă curentă. Brâncoveanu este de altfel primul în ţară care introduce (la Focşanii munteni) alimentarea cu apă potabilă a oraşelor prin conducte subterane[13].
Prima construcţie pe care Brâncoveanu o ridică pe această moşie este biserica purtând hramul Sfântului Dumitru, zidită în 1683, după pisania de la intrare: „Aceasta sfânta şi dumnezeiască biserica iaste zidită şi înălţată din temelie până la sfârşitul ei de robul lui Dumnezeu Costandin Brâncoveanul vel spătar, întru slava Domnului nostru Isus Hristos, cel în troita slăvit şi întru cinstea lui vel mucenic Dimitrie pentru a sa vecinică pomenire şi a părinţilor, care se-au început şi se-au săvârşit în zilele luminatului domn Io Serban Cantacuzino Basarab Voevod septemvrie 1, 7192 (1683)”. Palatul, de dimensiuni impozante (32 metri lungime şi 23 metri lăţime) este situat în centrul acestei incinte, având faţada principală îndreptată spre heleşteul din fundul curţii. Pe aceasta latură se afla, ca şi la Mogoşoaia, elementul arhitectural cel mai frumos: loggia dublă, pe doua niveluri (parter şi etaj), de unde se deschide privirii minunata perspectiva a parcului şi lacului. Aceste logii (de inspiraţie veneţiană sau renascentistă) reprezintă „comunicarea directă cu natura, prelungirea grădinii în locuinţă”[14].
Înrudită ca înfăţişare cu palatul de la Potlogi, dar mai mică şi mai modestă, este Casa Băniei din Craiova. Zidită de Constantin Brâncoveanu în 1699, a fost afectată de diverse transformări păstrându-se intactă însă „loggia cu arcade în plin cintru şi coloane de piatră cu fus drept, compoziţia de ansamblu a faţadei fiind de o sesizantă eleganţă”[15].
Dar cea mai frumoasă reşedinţă a Iui Brâncoveanu era Mogoşoaia. Construcţiile erau apărate din trei părţi de ziduri, cea de-a patra latură fiind lacul în care se oglindeşte faţada palatului. Palatul era format din pivniţe, parter şi etaj. Legătura cu etajul se făcea pe patru scări exterioare, câte una pe fiecare latură, ca la vechile case româneşti. La etaj se afla apartamentul voievodului, al doamnei, sala divanului sau spătăria. Numeroasele şi spaţioasele încăperi duceau printr-un antreu, într-o frumoasă loggia. O monumentală scară de piatră urca la foişor. Dacă la Potlogi abundau stucaturile, la Mogoşoaia predominau picturile[16]. G. M. Cantacuzino numeşte Mogoşoaia: „cea mai frumoasă locuinţă românească”[17].
La moşia părintească din Brâncoveni, voievodul întreprinde lucrări de refacere înfrumuseţând „faţadele cu logii cu colonade de piatră şi cu ornamentaţii în stil brâncovenesc, care transformară palatul curţii din Brâncoveni [...] într-un palat asemenea Potlogilor şi Mogoşoaiei”[18].
În Bucureşti, Constantin Brâncoveanu reface casa lui Preda Brâncoveanu, bunicul său. Dar locuinţa de toată vremea a voievodului era reşedinţa domnească. Vara, reşedinţa domnească era la Târgovişte, unde între 1692 şi 1694 Constantin Brâncoveanu a întreprins masive lucrări de restaurare a Curţii domneşti, pentru ca în 1699 să aibă gata şi biserica domnească. Iama, reşedinţa voievodului era cea oficială din Bucureşti. Aici Brâncoveanu a înnoit şi înfrumuseţat după gustul său aşa-numita Curte veche ridicând şi aici un palat. Anton Maria del Chiaro ne spune că noul palat, care era în întregime din piatră, era prevăzut cu apartamente separate pentru doamnă şi familie şi că avea o splendidă grădină în mijlocul căreia se afla un foişor pentru masa şi siesta voievodului. Mai găsim notat că „s-au făcut în grădină” o baie cu marmură şi că în vecinătatea palatului exista o „frumoasă şi elegantă” clădire pentru oaspeţii domnului. „Noua curte brâncovenească de la Bucureşti lasă să se descifreze un nou mod de viaţă, o particulară sensibilitate pentru fastul nobiliar al lumii occidentale”[19], fast care, de altfel, îşi avea originile în Orient. Ed. Chisthull membru al delegaţiei engleze ce vizitează Bucureştiul în aprilie 1702 descrie palatul voievodal ca „o clădire măreaţă şi frumoasă”[20].
      

2.2. Biserici

Numele voievodului muntean se leagă de multe edificii din ţară însă un edificiu de proporţii „neîndoielnic cea mai importantă ctitorie ecleziastică a lui Constantin Brâncoveanu”[21], este Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Planul lăcaşului este triconc cu turlă pe naos şi pronaos supralărgit, pridvorul este prevăzut cu coloane de piatră cu fusuri în torsadă. Toate aceste elemente, ansamblul lor, amintesc de biserica mare de la Hurezi lucrată de aceeaşi echipă în frunte cu Manea, vătaful de zidari, cu Vucaşin Caragea, pietrarul şi cu Istrate, lemnarul.
Între 1691-1697, împreună cu unchiul său marele spătar Mihai Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ridică o impunătoare mănăstire la Râmnicu Sărat cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Sculptura în piatră aparţine vestitului meşter pietrar Mira, iar pictura este executată de Pârvu Mutu[22].
La palatul Mogoşoaia a construit o biserică din cărămidă cu hramul Sf. Gheorghe pe care a terminat-o în 20 septembrie 1688. „În interior, pe peretele apusean al pronaosului, se păstrează tabloul votiv realizat în 1705 de pictorul grec Constantinos, reprezentându-i pe Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai Săi”[23].
Exteriorul lăcaşelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior, împodobite dens cu reliefuri. Exemple: Catedrala Patriarhiei în Bucureşti (1655-1685) reprezintă faza premergătoare stilului brâncovenesc din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, Biserica fostei mănăstiri Adormirea Maicii Domnului (1691-1697) în Râmnicu Sărat, Biserica Adormirea Maicii Domnului în Bordeşti, jud. Vrancea (1698-1699), Biserica Sf. Gheorghe Nou (1698-1707) în Bucureşti, Biserica Fundenii Doamnei (1699) în Bucureşti, Biserica fostei mănăstiri în Baia de Aramă (1699), Biserica Vădeni (1700) în Târgu Jiu, Biserica Colţea (1702) în Bucureşti, Biserica Mănăstirii Antim (1713-1715) în Bucureşti .

2.3. Mănăstiri
În cei peste 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu, urmând exemplul înaintaşilor săi, a ridicat din temelie mai multe mănăstiri, dintre care pe unele le-a închinat la Locurile Sfinte. La unele mănăstiri a făcut renovări sau îmbunătăţiri. Pe toate le-a înzestrat cu danii bogate, cărţi de cult, odoare sfinte, vii, moşii, chiar sate întregi, pentru întreţinerea lor. Dintre mănăstirile care s-au bucurat de atenţia voievodului menţionăm:
 Mănăstirea Cotroceni (1679), Bucureşti, demolată în 1985, Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Horezu (1690-1702), Mănăstirea Berca (1694), Mănăstirea Mamu (1696), Mănăstirea Govora (1701-1702), Mănăstirea Surpatele (1706), Mănăstirea Antim (1713-1715) Bucureşti, Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722) Bucureşti, demolată între 1984 şi 1986.
Maturitatea artistică însă a stilului brâncovenesc, cel mai reprezentativ complex de arhitectură definitoriu pentru acest stil, este mănăstirea Hurezi, despre care V. Drăguţ spunea: „Marele ansamblu monastic de la Hurez, cel mai complex şi mai întins din ţară, cuprinzând mai multe biserici şi schituri construite şi împodobite în anii 1691-1703, a constituit o adevărată pepinieră artistică, pe şantierul său formându-se constructori, cioplitori în piatră şi în lemn, poleitori, dar mai ales pictori prin a căror concertată lucrare avea să se ajungă la maturitatea aşa-numitului stil brâncovenesc”[24]. Pentru acesta, ansamblul hurezan constituie un model, un „manifest artistic” al domnitorului care exprimă puternic originalitatea gândirii sale adânc ancorată în specificul naţional pe care-1 afirmă şi cu acest prilej, mănăstirea - autonomă atât faţă de Mitropolie cât şi faţă de Patriarhie, nedepinzând decât de domn (stavropighie) - este gândită de Constantin Brâncoveanu ca un „focar de cultură şi un model pentru întreaga viaţă spirituală a ţării”[25].
Numele  mănăstirii   „îşi   avea  originea  în  numele  păsărilor nocturne ce stăpâneau atunci, ca şi astăzi, pădurile seculare din zonă: huhurezi”[26].
Huhurezul sau bufniţa este simbolul înţelepciunii, al nopţii, al reflecţiei, al ştiinţei, al misterului şi morţii[27]. Prin faptul că este o pasăre de noapte, ea este asociată cu veghea neîntreruptă. Ochii ei mari, permanent deschişi, simbolizează lupta cu somnul şi moartea. Huhurezul este un simbol foarte bogat în înţelesuri pentru viaţa monahală. Noaptea este momentul cel mai potrivit pentru rugăciune, pentru meditaţia asupra morţii; lupta cu somnul este lupta cu moartea pentru dobândirea nemuririi. Monahii sunt practicanţii desăvârşiţi ai înţelepciunii divine adusă oamenilor de Domnul nostru lisus Hristos. Iată câteva semnificaţii care arată că alegerea locului de construcţie a mănăstirii Hurezi nu este deloc întâmplătoare.
Locul era deja consacrat. Aici exista un schit cu hramul Sf. Ioan. Vieţuitorii lui sunt cei care-1 cheamă pe Constantin Brâncoveanu să construiască pe aceste locuri o mănăstire. El respectă şi prin aceasta tradiţia bunilor noştri voievozi care ctitoreau în locuri deja consacrate lui Dumnezeu. Ei nu inovau, ci cu smerenie purtau mai departe tradiţia străbună cinstind pe înaintaşi şi arătând vechimea credinţei vestită nouă de Sf. Apostol Andrei[28]. Schitul Sf. Ioan, a cărui vechime se pierde în istorie, este Înaintemergător mănăstirii Hurezi. Constantin Brâncoveanu urmează astfel cuvintele Mântuitorului: „n-am venit să stric, ci să plinesc” (Mat. 5,17).
Ansamblul de la Hurezi cuprinde: a) mănăstirea propriu-zisă; b) biserica bolniţei,ctitorită de doamna Maria; c) schitul Sf. Apostoli, ctitorit de Ioan arhimandritul; d) schitul Sf. Ştefan, ctitorit de fiul domnului, Ştefan; e) schitul Sf. Arhangheli, clădit de Ioan arhimandritul şi f) schitul Sf. Ioan, actualmente în ruină, imaginea schitului se mai păstrează pe o icoană din muzeul mănăstirii.
Biserica mare a mănăstirii, cu hramul Sf. împăraţi Constantin şi Elena, este o interpretare simplificată a bisericii lui Neagoe de la Curtea de Argeş, are plan treflat şi se împarte în altar, naos, pronaos şi pridvor. Se remarcă monumentalul iconostas, sculptat în lemn şi poleit. Naosul este despărţit, printr-un zid străpuns de o uşă arcuită, de pronaosul mai lărgit, fiecare dintre ele fiind prevăzut cu câte o turlă. Pridvorul este monumental cu numeroase elemente sculpturale specific brâncoveneşti. Exteriorul bisericii este tencuit în alb şi este despărţit în două registre de un brâu cu motive florale încadrat de două rânduri de zimţi de cărămidă[29].
Iconografia pereţilor din navă se caracterizează prin lipsa Patimilor, întâlnim în schimb praznicele împărăteşti, minuni, teme din viaţa Sfintei Fecioarei şi a Sfântului Ioan Înaintemergătorul[30]. În pronaos este zugrăvit un tablou votiv amplu, de mare valoare artistică reprezentând portretele domnitorului şi ale familiei sale, ale înaintaşilor săi, ale rudelor din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor.
Pictura Hurezilor se încadrează într-un program conceput de Constantin Brâncoveanu ce depăşeşte premeditat valenţele sale cultice şi estetice implicite. Astfel Constantin Brâncoveanu înţelege prin arta bisericească să răspundă şi unei duble ameninţări. Aceasta provenea pe de o parte din încercarea Porţii de a îngenunchea ţara şi a o supune integral propriei ei politici prin izolarea de Europa creştină. Iar pe de altă parte, ameninţarea venea la fel de dură şi cu aceleaşi tendinţe de pierdere a identităţii naţionale din partea Vienei, care prin silirea la unirea cu Roma a românilor transilvăneni nu urmărea decât ruperea acestora de fraţii lor de neam şi credinţă de peste munţi. În aceste condiţii soluţia propusă de Constantin Brâncoveanu se realiza prin apărarea şi promovarea culturii naţionale de factură creştin-ortodoxă, nu pe calea armelor sau cea politică, ci printr-o amplă acţiune de propagandă culturală în spirit ortodox pe care nu s-a limitat s-o difuzeze numai în teritoriile româneşti, ci a extins-o peste întreg Orientul supus Semilunii şi locuit de creştini dreptmăritori. „În acest cadru [...] pictura de la Hurezi este un monument de propagandă naţională, un monument de înscriere în tradiţia culturală, un model de gândire în categorii de continuitate etnică şi culturală, de stabilitate şi de conştiinţă a unei moşteniri”[31].
La moşia străbunilor săi, la mănăstirea zidită de Matei Basarab în Brâncoveni, Constantin Vodă Brâncoveanu a dărâmat vechea biserică, zidind „altă mănăstire, mare ca o lavră”[32]. Aici Constantin Brâncoveanu înalţă un paraclis al bolniţei, edificiu cu arhitectură elegantă, cu o rafinată armonie a proporţiilor şi o iconografie[33] de o tainică frumuseţe pusă în valoare pe un fond galben cu nuanţe oranj. Se remarcă o realizare de excepţie a „Schimbării la Faţă” şi portretele bine individualizate ale evangheliştilor în naos, iar în pronaos figurile celor din familia Basarabilor şi Brâncovenilor, chipul lui Constantin Brâncoveanu şi al doamnei Maria. Hramul paraclisului este Sf. Arhangheli, iar construcţia sa s-a terminat în 1700.
În afara ctitoriilor proprii domnul a purtat de grijă şi de ctitoriile înaintaşilor săi, în special de cele ale lui Matei Basarab, pe care le-a refăcut, le-a înfrumuseţat sau le-a înzestrat. Astfel, încă de pe vremea când încă nu era domn, ci doar spătar - în 1683, după cum arată pisaniile - a întreprins lucrări de înnoiri şi reparaţii la mănăstirile Bistriţa şi Arnota. La Arnota se află şi o motivaţie a demersului său: „Dintru întâmplarea vremilor, din deasele şi cumplitele răzmeriţe şi din slăbiciunea celor ce au fost mai înainte chivemisitori la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, au rămas la mare pustiire şi surpare; la care, înţelegând prea fericitul ctitor dumănealuiş Costandin Brâncoveanul vel spătariu [...] au dat talere 200 de s-au lucrat cât au fost bani” [34]. Constantin Brâncoveanu a refăcut şi fântâna din incintă şi a întreprins o serie de lucrări dintre care amintim: pridvorul, admirabilele uşi lucrate când era mare logofăt, clopotele, tâmpla de lemn sculptat şi aurit etc. La 24 ianuarie 1694, constatând că mănăstirea Pin (Brăeşti, Buzău) se „pustiise”, Constantin Brâncoveanu încredinţează refacerea ei lui Mihalcea Cândescu mare stolnic[35]. La mănăstirea Brebu (Prahova), Constantin Brâncoveanu a întărit prin hrisoave vechile danii şi privilegii şi a pictat biserica[36]. Mănăstirii Plumbuita care se găsea într-o stare materială precară, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit vinăriciul din judeţul Saac[37]. În timpul lui Constantin Brâncoveanu a fost refăcută biserica Sfinţii Apostoli din Bucureşti[38]. Constantin Brâncoveanu s-a îngrijit şi de mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, numind aici egumen pe Mihail, fostul stareţ de la Cozia şi refăcând zidul-cetate de incintă al mănăstirii. La mănăstirea „Dintr-un lemn”, unde a făcut numeroase danii, cum ar fi vase de aur şi argint, domnul construieşte în 1707 biserica de lemn. În 1708 repară mănăstirea Drăgăneşti (Teleorman), iar în anii 1710-1711 reconstruieşte şi repictează biserica mănăstirii Govora. Schitul Bărbăteşti-Păroaia (Dâmboviţa) a fost refăcut (1702) de Constantin Brâncoveanu[39]. La 19 noiembrie 1698 a făcut danii mănăstirii Măxineni (Brăila)[40]. Între 1692 şi 1693, construieşte o bolniţă la Mănăstirea Sadova (Dolj). În 1693 a adăugat un pridvor deschis la biserica mănăstirii Strehaia. Pisania de la 1698 a bisericii domneşti din Tărgovişte menţionează rectitorirea şi zugrăvirea ei de către Constantin Brâncoveanu[41]. Tot la Târgovişte Constantin Brâncoveanu s-a ocupat de ctitoria boierului Buzinca -biserica cu acelaşi nume - pe care a reparat-o şi zugrăvit-o şi a executat o serie de reparaţii la biserica Stelea, ctitoria lui Vasile Lupu, pe care ulterior (1705-1706) a repictat-o. Schitul Apostolache (Prahova) este reparat de Constantin Brâncoveanu[42]. Biserica Sf. Vineri din Bucureşti arzând în cursul incendiului din 1712, i s-au făcut apoi cuvenitele reparaţii. La mănăstirea Gura Motrului a executat lucrările de zugrăvire, în pisanie citim: „Io Costandin Brâncoveanul Basarab Voievod [...] o au zugrăvit şi o au înfrumuseţat precum se vede la leatul 7213 (1704)”[43]. La biserica mănăstirii Cozia a adăugat pridvorul şi a construit crucea cu cişmea. Pisania pusă de Constantin Brâncoveanu în 1703 la mănăstirea Polovragi relatează pe larg despre lucrările executate de el aici unde „au ridicat clădirile stricate, zugrăvit biserica şi i-au adăugat un pridvor”[44]. Tot epocii brâncoveneşti îi aparţine catapeteasma şi unele icoane. Mănăstirea Polovragi era metocul mănăstirii Hurezi. „Biserica poate fi [...] considerată o sinteză între vremea lui Matei Basarab şi strălucita epocă a lui Constantin Brâncoveanu care i-a adăugat splendida decoraţie picturală şi frumoasele opere sculptate în lemn”[45]. Vechii mănăstiri Rânciov (Dâmboviţa), care era „săracă şi foarte lipsită, neavând nici un ajutor din nici o parte”. Constantin Brâncoveanu îi face o danie de 300 de bolovani de sare[46].
Constantin Brâncoveanu a refăcut mănăstirile Tismana, Glavacioc şi Dealu. Doamna Marica a ctitorit singură: „Biserica Doamnei” şi „Dintr-o zi” (Bucureşti), Surpatele (Vâlcea) şi Viforâta (Dâmboviţa). Nu avem spaţiul necesar să prezentăm toate edificiile religioase ctitorite, rectitorite, înzestrate cu danii şi scutiri fiscale din timpul domniei sale; mai amintim câteva ridicate chiar de el: Mamul[47], Doiceşti, Potlogi, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava (Bucureşti), Făgăraş, Ocna Sibiului, Ismail, Galata (Constantinopol) etc.[48].

3. Pictura

În pictura epocii pătrund pentru prima oară subiecte laice, portretul de exemplu, reprezentat în serie în vaste galerii de caracter votiv, sau compoziţii istorice precum Călătoria lui Brâncoveanu la Constantinopol din Palatul Mogoşoaia, în timp ce subiectele religioase tradiţionale sunt îmbogăţite de noi teme iconografice, preluate datorită răspândirii culturii scrise din scrierile apocrife şi din literatura patristică. Nouă este şi tendinţa spre un stil narativ, în pofida caracterului monumental-reprezentativ al picturilor. Aceasta se făcuse pentru prima oară simţită în pictura moldovenească, la Suceviţa. Elementele decorative care abundă în ornamentica monumentală se întâlnesc şi în mediul picturii. Şcoala principală de pictură brâncovenească este cea de la Hurezi, reprezentanţi de seamă ai stilului sunt Pârvu Mutu şi zugravul Constantinos.
Cea mai puternică influenţă care îmbogăţeşte tradiţia post-bizantină a epocii este exercitată de către aşa-numita Şcoală Italo-cretană. Temele iconografice sunt influenţate şi de pictura apuseană.
Capodopere ale stilului brâncovenesc în pictură sunt:
  • Decorul bisericii Doamnei din Bucureşti (1688-1689, executat de zugravul grec Constantinos în colaborare cu Ioan)
  • Picturile murale ale Mănăstirii Horezu (1692-1694) reprezintă capodopera picturii brâncoveneşti. Deşi se pot distinge atât documentar cât şi stilistic mai multe mâini care au contribuit la ansamblu, întregul decor este subordonat unei concepţii unitare. Meşterul principal a fost Constantinos.
  • Tabloul votiv al familiei Cantacuzino executat de Pârvu Mutu la Filipeştii de Pădure (1692) [49].

3.1. Icoanele

Destinate iconostaselor în primul rând, dar şi pentru împodobirea chiliilor, a locuinţelor domneşti şi boiereşti, icoanele s-au răspândit foarte mult în această perioadă. În legătură cu producţia lor întâlnim ateliere la Hurezi, la Bucureşti, la Târgovişte, la Câmpulung, la Piteşti cât şi în alte oraşe importante ale Ţării Româneşti[50]. În categoria celor mai frumoase realizări ale icoanelor brâncoveneşti din ultimul deceniu al secolului al XVII-lea se numără cele de la Hurezi (icoanele împărăteşti, praznicarele, apostolii), realizate în cadrul atelierului pe care îl conducea Constantinos. Acesta deşi grec, s-a integrat deplin vieţii artistice locale, formaţia sa eclectică (în care tradiţia elenistică transmisă prin intermediul picturii cretano-athonite se întâlnea cu inovaţiile picturii baroce italiene, ample şi tumultoase) adaptându-se la formele stilistice practicate de meşterii autohtoni. Astfel că atelierul de la Hurezi avea să se transforme într-o veritabilă şcoală, formând şi antrenând un mare număr de meşteri şi calfe, iradiind şi ducând până departe faima înfloritoarei vieţi artistice din Ţara Românească aflată sub conducerea voievodului Constantin Brâncoveanu[51].
Dar artistul a cărui operă exprimă în cel mai înalt grad această înflorire artistică este pictorul Pârvu Mutu, pictorul familiei Cantacuzinilor. Începându-şi cariera artistică în oraşul natal - Câmpulung, el îşi continuă pregătirea de pictor în Moldova venind în contact atât cu vestitele ansambluri de pictură murală, cât şi cu iconarii ruşi şi greci. Opera sa este considerabilă cuprinzând numeroase ansambluri de pictură murală[52] şi un mare număr de icoane. A fost, în acelaşi timp, un adevărat maestru, atelierul său din Bucureşti fiind, în fapt, o mică şcoală de pictură.
Un element distinctiv al picturii din epoca brâncovenească este reprezentat de spaţiile libere dintre fresce unde, asemenea ornamenticii manuscriselor, sunt amplu tratate decoraţii florale.
Principala caracteristică a stilului brâncovenesc este clasicitatea. Încercarea de a încadra stilul brâncovenesc în baroc se loveşte de faptul că acestui din urmă stil nu-i sunt proprii virtuţile clasice, coerenţa şi soliditatea, echilibrul, simetria şi proporţia care sunt tocmai legile ordonatoare ale stilului brâncovenesc. „În ansamblu, stilul brâncovenesc poate fi situat la confluenţa dintre etapa postclasică a stilului românesc şi barocul mijlociu şi târziu central-european, cu adaosul că în timp ce firul principal este al stilului românesc, incidenţa este barocă, iar această confluenţă are proprietatea de a fi caracterizată printr-un spirit clasic, în care tendinţele postclasice sunt reprezentate numai de spiritul speculativ şi de varierea, nelipsită de foarte multă originalitate, a câtorva teme importante arhitecturale şi decorative”[53].
Astfel în stilul brâncovenesc pot fi urmărite două planuri ierarhice: unul folcloric (şcoala domnească) şi altul aulic (şcoala Cantacuzinilor), iar între elementele constitutive ale acestui stil, se remarcă trei[54]:
1) tradiţia locală a Ţării Româneşti - provincie postbizantină;
2) elemente de renaştere târzie şi baroc pătrunse atât prin intermediul Transilvaniei, cât şi aduse direct din Italia, de către promotori care învăţaseră şi preluaseră modele de acolo, cum sunt Cantacuzinii;
3) elemente orientale pe care le vehiculau meşterii şi pe care cei ce le comandaseră lucrarea le cunoşteau din contactele strânse cu Orientul creştin.

4. Sculptura

Sculptura este ca în perioada medievală subordonată arhitecturii, de care se leagă organic. Sculptura decorativ-monumentală acoperă dens ancadramentele uşilor şi ferestrelor, precum şi coloanele. Ea este supusă unei puternice influenţe baroce, care duce la dominanţa motivelor vegetale compuse în vrejuri. Elementele barocului apusean sunt însă integrate organic în arta autohtonă, dinamismul excentric care caracterizează arta contrareformei lipseşte bunăoară. În epoca brâncovenească apar primele motive antropomorfe, de exemplu în ornamentica în basorelief a bisericilor bucureştene Fundenii Doamnei (1699), Colţea (1700) şi Stavropoleos (1724-1730), sau în cea a bisericii fostei mănăstiri Berca şi a bisericii fostei mănăstiri Văcăreşti.
Influenţa barocă se manifestă şi în decorul care se dezvoltă tot mai abundent pe bordurile pietrelor funerare. Acestea sunt adesea evidenţiate prin stemele de familie, inscripţia fiind de obicei aşezată într-un registru central, ca de pildă în cazul pietrelor funerare ale lui Iordache şi Matei Cantacuzino, la Cotroceni, a Bălaşei Cantacuzino şi a patriarhului Dionisie (ambele la Târgovişte).
În afara sculpturii în piatră, un puternic avânt în epocă cunoaşte şi sculptura în lemn, ea ornează uşi[55], ferestre, mobilier. Se remarcă crucile sculptate în lemn preţios, ferecate în argint, stranele, jilţurile domneşti, iconostasele. Acestea cunosc un nou mod de decoraţie frumuseţea lor fiind dată atât de ornamentica sculptată şi traforată, de strălucirea poleiturii, cât mai ales de policromia sărbătorească a icoanelor.

5. Artele decorative

O evoluţie remarcabilă au avut-o şi artele minore: sculptura în lemn, broderiile, argintăria, miniaturile, icoanele cât şi gravurile. În privinţa originalităţii, sculptura urmează evoluţia motivelor din arta noastră ţărănească şi nu are nimic comun cu vreo influenţă străină. Sculptura în lemn a excelat în catapetesme, uşi împărăteşti, uşi de intrare, scaune domneşti şi episcopale, strane etc., obiecte lucrate cu multă dăruire de artiştii epocii brâncoveneşti. O parte însemnată a lor, dăinuiesc şi astăzi, fiind mărturii preţioase cu privire la înaltul nivel la care ajunge arta în timpul lui Vodă Brâncoveanu.
Broderia artistică cunoaşte o ultimă fază de înflorire. Broderiile, au intrat în atenţia nu doar a voievodului nostru, ci şi a distinsei sale soţii, Doamna Maria. Majoritatea broderiilor provenite de la Brâncoveni au un caracter religios, lucrate şi donate monumentelor pe care le-au ridicat. În ele, se evidenţiază net paternitatea şi structura artei populare româneşti. Din nefericire, ni s-au păstrat puţine broderii.
Demn de amintit este epitrahilul pe atlaz, cu fir de aur, mătase şi perle, pentru Mănăstirea Hurezi, ce se poate defini ca un tabloul votiv al Brâncovenilor, deoarece este reprezentat Voievodul însoţit de Doamna Maria şi de o parte din copiii lor. Toate personajele poartă costume voievodale, au diademe pe cap şi stau îngenuncheate cu mâinile în atitudine de rugăciune. O bordură cu ornamente specifice stilului brâncovenesc încadrează scena[56].
Argintăria. În ceea ce priveşte, lucrările de metal şi mai ales argintăria, Brâncoveanu, preferă să le comande la saşii din Braşov, pe care le va dona bineînţeles ctitoriilor sale. El îi comanda lui „Isaiia pecetariul“ inele care să poată fi folosite şi ca peceţi ale domniei, iar lui „Gheorghe Mai, argintarul“, obiecte de cult[57]. Lucrările comandate de Domn şi executate de saşii din Braşov, reflectă atât gustul cât şi voinţa sa în ceea ce priveşte motivele decorative, care nu sunt altele decât cele proprii stilului brâncovenesc[58]. Se cuvin amintite aici Evangheliarul din 1692, care poartă pe coperta din spate următoarea inscripţie: „Io Constandin Basarab Voevod şi soţia sa Maria“, sau Evangheliarul de la Hurezi, care redă în relief figura Sfântului Constantin şi a maicii sale Sfânta Elena[59].
Printre alte obiecte de cult ce sunt executate din porunca lui Brâncoveanu, purtând amprenta stilului brâncovenesc, avem o mulţime de candele. Cea mai importantă este aceea care străjuieşte mormântul său din Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, care pe lângă tehnica şi decorul de care se bucură, ne prezintă o inscripţie încrustată în argint, care a fost singurul indiciu în ceea ce priveşte aflarea osemintelor bieţilor Brâncoveni: „Această candelă ce s-a dat la Sfântul Gheorghe Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi este făcută de doamna Măriei sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aicea să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile, leat 7228 (1720)“[60]. De asemenea, în acest sfânt locaş, se găseşte şi o pereche de ripide, care poartă în relief chipurile voievodului împreună cu familia sa.
Alte obiecte de cult: potire, discuri, steluţe, anaforniţe, ş.a. nu au fost opera doar ale saşilor din Braşov, ci şi a meşterilor argintari români, care lucrau cu aceeaşi dexteritate, fineţe şi grijă pentru frumos ca şi transilvănenii. O mare dezvoltare cunosc şi manuscrisele cu miniaturi, unele din ele fiind trimise în dar peste hotare, prilej cu care ajungeau în diferite locuri, formele artistice ale stilului brâncovenesc, cât şi faima voievodului muntean.
De asemenea, pictura de icoane şi gravura, cunosc un mare avânt. Temele iconografice, urmând exemplul celor din pictura murală, sunt tratate într-un spirit mai realist, iar bordurile care încadrează scenele sunt formate din ornamentul specific brâncovenesc. În privinţa gravurii, se cuvine a fi pomenit numele lui „Ursu“ care a semnat o bună parte din lucrările efectuate în această perioadă, dintre care amintesc gravura care-l reprezintă pe Mântuitorul Iisus, apărută în cele două lucrări tipărite la Buzău, în 1702: Învăţătură de şapte taine şi Liturghie.

Concluzii

Dincolo de consideraţiile „tehnice” asupra stilului, a artei brâncoveneşti, importantă este virtutea ei arhetipală: sintetizatoare şi modelatoare pentru spiritul românesc. „Arta brâncovenească este pentru noi semnul că există undeva în lumea formelor şi a ideilor o ţară a Făgăduinţei unde se vor realiza însuşirile noastre artistice dintre care atâtea dorm încă în somnul lor letargic cum dorm în munţii, încă nespintecaţi, în somnul lor inform coloanele viitoarelor peristiluri, ce-şi vor arunca umbra pe pământul ţării noastre. Epoca brâncovenească este o platformă de unde aspiraţia îşi poate lua zborul; ea conţine în spiritul legilor sale un program de realizări pentru mai multe secole. Când analizăm operele acestei epoci de izbânzi şi aruncăm pe urmă o privire asupra secolelor premergătoare, vedem îndată că perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în stăpânirea posibilităţilor sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este mai mult decât un simplu capitol al evoluţiei noastre; ea începe o eră nouă în care mai trăim, ea înseamnă începutul maturităţii noastre artistice”[61].
Arta brâncovenească ocupă locul cel mai de frunte în patrimoniul artistic românesc şi se fixează pe poziţiile realiste cele mai înaintate ale artei noastre vechi. Tot ceea ce este minunat şi frumos, tot ceea ce este divin şi fermecător în arta brâncoveanească, nu este altceva decât o oglindă uriaşă care reflectă ceea ce sufletul lui Brâncoveanu a gândit şi realizat, nu numai pentru „nemoarta lui pomenire“, dar mai ales pentru preamărirea propriului său popor.[62]
Toate calităţile lui Vodă Brâncoveanu sunt arătate cu măiestrie de cronicarul Radu Greceanu în Predoslovia pe care a aşezat-o în fruntea celor 43 de capitole scrise la acea vreme. Această primă parte a cronicii sărbătorea şi numirea pe viaţă a lui Constantin Brâncoveanu pe tronul Ţării Româneşti. Din această predoslavie, se desprind cu uşurinţă sentimentele de admiraţie şi recunoştinţă faţă de voievodul muntean. Este pomenită originea strălucită a patronului, coborâtor din Basarabi după tată, iar după mamă, din împăraţi bizantini; se subliniază, prin citate, din filozofii antichităţii, din autorii eclesiastici şi din Sfânta Scriptură, importanţa virtuţilor de care voievodul dădea dovadă; este lăudată activitatea culturală şi ctitoricească a lui Vodă Brâncoveanu, iar la sfârşit, după urările sincere şi frumoase de viaţă îndelungată şi de continuare a activităţii desfăşurate până atunci, cronicarul încheie Predoslovia, semnând „a mării tale mică şi prea plecată slugă, Radu logofăt Greceanu“.


[1] Gheorghe Mathei Cantacuzino, Izvoare şi popasuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 197.
[2] Ioan Bianu, Nerva Hodoş, op.cit., p. 398.
[3] R. Theodorescu, Arta brâncovenească - naşterea unui stil, în „Magazin istoric”, oct. 1988,  p. 21.
[4] Idem, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, p. 150.
[5] Ibidem, p. 7.
[6] Vasile Drăguţ, Nicolae Săndulescu: Arta brâncovenească, Ed. Meridiane, Bucureşti 1971, p. 8.
[7] Ibidem.
[8] Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op.cit. p. 366.
[9] Vasile Drăguţ, „Arta românească”, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 365.
[10] Ibidem.
[11] Şt. Ionescu, P. Panait, op.cit, p. 368.
[12] V. Drăguţ, op. cit., p. 344.
[13] ***Istoria Românilor, vol. VI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 329.
[14] Dorin Ion, Mogoşoaia. Trei secole de istorie, 1702-2002, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p. 32.
[15] V. Drăguţ, op. cit., p. 344.
[16] Marin Matei Popescu, , Perla ctitoriilor brâncoveneşti - Palatul Mogoşoaia, în „Magazin istoric”, noi. 1977, p. 33.
[17] G.M. Cantacuzino, op. cit., p. 143.
[18] I. Barnea, Cultura în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei. Artele, în „B.O.R.”, anul LXXVII (1959), p. 876.
[19] V. Drăguţ, op. cit., p. 343.
[20] Edmund Chishull, Călătorie prin Ţara Românească, 1702, Bucureşti, 1923, p. 6.
[21] V. Drăguţ, op. cit., p. 436.
[22] I. Dragomirescu, Ctitorii brâncoveneşti, în „Magazin istoric”, ian. 1973, p. 72.
[23] Narcis Dorin Ion, op.cit., p. 15.
[24] V. Drăguţ, op. cit., p. 395
[25] Ion Miclea, Radu Florescu,  op.cit., p. 8.
[26] G. Cristea, op. cit., p. 13.
[27] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 26.
[28] Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Trinitas, 2002, p. 16.
[29] Aurelian Sacerdoţeanu,  Constantin Brâncoveanu şi ctitoriile sale din Oltenia, în „M.O.”, an XVI (1964), nr. 9-10, p. 715.
[30] I. D. Ştefănescu, Arta feudală în Ţările Române - pictura murală şi icoanele de la origini până în sec. al XIX-lea, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 416.
[31] I. Miclea, R. Florescu, op. cit., p. l3.
[32] Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 32.
[33] Brătulescu Victor, Ctitoria de la Brâncoveni, în „M.O.”, an. XVI (1964), nr. 9-10, p. 730.
[34] N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 205.
[35] Istoria Ţării Româneşti, 1290 - 1690. Letopiseţul Cantacuizinesc, ed. Constantin Grecescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960, p. 106.
[36] George Potra, Documente brâncoveneşti în legătură cu biserici şi mănăstiri din ţară şi străinătate, în „G.B.”, an. XXII (1964), nr. II - 12, p. 1106.
[37] V. Nicolae, op. cit., p. 40.
[38] Ibidem., p. 44.
[39] Nicolae Stoicescu,  Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România: I- Ţara românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, p. 57.
[40] G. Potra, op. cit., p. 1116.
[41] Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Tărgovişte şi monumentele sale, Bucureşti, 1976, p. 109.
[42] V. Nicolae, op. cit., p. 145.
[43] Ghenadie, Episcopul, Vizite canonice însoţite de note istorico-arheologice,  Bucureşti, 1892, p. 112.
[44] A. Sacerdoţeanu,  op. cit., p. 724.
[45] V. Nicolae, , op. cit.,  p. 198.
[46] Ibidem, p. 200.
[47] Toma Bulat, Ştiri noi cu privire la fundaţiile brâncoveneşti oltene (Brâncoveni, Mamul şi Hurezi), în „M.O.”, an. XVI (1964), nr. 9-10, p. 748.
[48] Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 173.
[49] Vasile Florea, Arta românească modernă şi contemporană, Editura Meridiane, , vol. II, Bucureşti, 1982, p. 49.
[50] V. Drăguţ, op. cit., p. 398.
[51] I. Barnea, Artele, în „B.O.R.” anul LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 883, .
[52] V. Drăguţ, op. cit., p. 393.
[53] I. Miclea, R. Florescu, op. cit., p. 9.
[54] Ibidem.
[55] Ştefan Andreescu, Uşile brâncoveneşti ale mănăstirii Bistriţa, în „M.O.”, an XVI (1964), nr.9-10, p.744.
[56] G. Popescu-Vâlcea, Iniţiator şi protector al unui stil în arta românească: stilul brâncovenesc, în
„B.O.R.“, anul LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 911.
[57] Ibidem.
[58] *** Dicţionar de artă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 75.
[59] G. Popescu-Vâlcea, art. cit., p. 911.
[60] Ibidem, p. 912.
[61] G. M. Cantacuzino, op. cit., p. 143.
[62] Ibidem, p. 915.