Stilul
Brâncovenesc
Prof. pr. Liviu Botezatu
Liceul cu Program Sportiv Botoşani
Denumirea de stil brâncovenesc
sau de artă brâncovenească
caracterizează în istoriografia română de artă arhitectura şi artele plastice
în Ţara Românească din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.
„Epoca lui Constantin
Brâncoveanu judecată după operele lăsate, este singura epocă de destindere, în
care un surâs vioi şi optimist a luminat faţa trudită a neamului nostru”[1].
Rădăcinile epocii de dezvoltare
culturală fără egal care a fost epoca brâncovenească se trag din perioada
domniei lui Matei Basarab, iar începuturile ei au fost puse de Şerban
Cantacuzino. În acest sens, episcopul Mitrofan în prefaţă (adresată lui
Constantin Brâncoveanu) la Octoihul de la Buzău (1700) spune: „Întăi
această rodire au nevoit să o facă prea lăudatul şi marele acela Domn, Io Matei
Basarab Voevoda, fericitul strămoş al Măriei Tale; iară au adus puţine şi
necoapte roduri. Iar lăudatul unchiul Măriei Tale, Io Şerban Voevoda
Cantacuzino, s-au nevoit şi mai mult, dar erau şi ale sale roduri de mijloc,
nici de tot coapte, nici iarăşi de tot crude. Iară Măriia Ta [...] aduci roduri
coapte, dulci la gust”[2].
Sinteza culturală românească
patronată de Constantin Brâncoveanu,
belşugul acestor „roduri coapte, dulci la gust” certifica, într-o manieră
unitară, tradiţia şi duhul locului, cu moştenirea lăsată de vremurile lui Matei
Basarab şi Şerban Cantacuzino, cu penetraţii ale Orientului postbizantin şi cu
tot mai puţin timidele dialoguri cu Occidentul[3].
1. Context istoric şi cultural
Mişcarea cărturărească care ia fiinţă în Moldova secolului al XVII-lea,
influenţată de umanismul european[4],
este una din premizele apariţiei stilului brâncovenesc, caracterizat prin
recepţia barocului apusean şi programe artistice unitare. Bazele înfloririi din
epoca brâncovenească au fost puse în timpul celor două decenii de domnie a lui
Matei Basarab (1632-1654), care asigurase Ţării Româneşti o anumită stabilitate
politică şi favorizase dezvoltarea artelor[5].
În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor
boiereşti. Această evoluţie a corespuns acumulării puterii în mâinile marii
boierimi[6]
în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmaşilor lui
Matei Basarab. Conacele au fost concepute după modelul reşedinţelor princiare
din Constantinopol, vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc,
caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor şi prelucrării cât
şi prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri şi în apropierea râurilor
şi eleşteelor. Cea din urmă caracteristică va influenţa dezvoltarea ulterioară
a arcadelor şi pridvoarelor ca elemente ale deschiderii spre natură[7].
Casele erau finisate foarte îngrijit, cu decoraţii în stuc de tip levantin, şi
aveau loggii de inspiraţie italiană. Aceste elemente vestice au pătruns
probabil din Transilvania în Ţara Românească. Atât recepţia elementelor
orientale cât şi a celor nord-italiene a fost înlesnită de numeroase călătorii,
prin care boierimea valahă descoperise pe lângă Orientul Apropiat, Grecia şi
Peninsula Balcanică mai ales Italia. Exemplul cel mai grăitor pentru această
deschidere este cel al marelui cărturar Constantin Cantacuzino, format la şcolile
din Constantinopol şi Padova, care ajunsese să joace un rol central în politica
Ţării Româneşti din ultimul sfert al secolului al XVII-lea. Acea perioadă
tulbure, caracterizată de ascensiunea Cantacuzinilor şi a altor familii
boiereşti, înlesnise răspândirea idealului umanist în cultură, promovat tocmai
de aceşti „oameni noi”. Elitele politice îşi manifestă mai puternic interesul
pentru arta apuseană şi sunt la rândul lor descoperite de portretiştii italieni
şi flamanzi.
După urcarea pe tron a liniei familiei Cantacuzino edificiul
reprezentativ a continuat să fie palatul. Domnitorii Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu s-au remarcat însă şi prin numeroase ctitorii de
biserici şi mănăstiri. Iniţial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat
de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc şi
sistemul decorării faţadelor cu arcaturi. Deja acel edificiu de la începutul
secolului al XVI-lea denotă predilecţia pentru siluete elansate care va
caracteriza apoi arta brâncovenească. Gustul mai rafinat al epocii a dus la
înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoşi de cărămidă cu elegante colonade de
piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcţie s-a
intensificat. Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Ţara Românească,
daniile sale au fost destinate şi Răsăritului Ortodox.
2. Arhitectura
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele
arhitectonice ale scărilor exterioare, ale foişoarelor sau loggiilor, care
variază în mod pitoresc aspectul faţadelor. Sistemul tradiţional al decorării
cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar ornamentica bogată a
ancadramentelor, a coloanelor şi a balustradelor trădează prin motivele
vegetale compuse în vrejuri influenţa barocă. Proporţiile devin mai zvelte şi
mai armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât
decorul cât şi spaţiile libere, structurate de coloane, neagă masivitatea
formelor arhitectonice; pridvorul deschis ajunge de exemplu a fi un element
reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în semicilindru sau cu
cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat sub forma
unor reliefuri din stuc. În decoraţia din piatră predomină motivele florale, în
stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.
Astfel asistăm la dispariţia treptată a formelor culturii vechi slave în
locul ei afirmându-se cultura greacă în concurenţă cu procesul de introducere a
limbii naţionale în cultul divin care începuse încă de pe vremea lui Matei Vodă
şi continuă a se dezvolta în timpul lui Şerban şi Constantin Brâncoveanu.
Există o legătură strânsă între epoca lui Şerban Vodă şi cea a lui Constantin
Brâncoveanu. Încă din timpul lui Şerban Cantacuzino se schiţează un nou stil în
arhitectura religioasă românească. Constatăm dispariţia modelului de
construcţie bizantin în cruce greacă şi a celui sârbesc cu arcuri sprijinite pe
stâlpi verticali[8]. Se
păstrează planul treflat, bolţile fiind acum susţinute în calote pe pandantivi
rezemaţi pe console, aceasta aeriseşte interiorul şi-i dă vastitate dispărând
stâlpii, greutatea bolţilor fiind transmisă zidurilor prin console.
„Principalele inovaţii ale arhitecturii brâncoveneşti se cer căutate în
modul de elaborare a formelor, de regândire a proporţiilor, în importanţa
acordată pridvoarelor şi mai ales în plastica decorativă. Mai zvelte decât în
deceniile anterioare, dar fără accente de exagerată verticalitate, bisericile
epocii lui Constantin Brâncoveanu beneficiază de o sesizantă armonie a
volumelor construite, admirabil puse în valoare de veşmântul alb al
tencuielilor pe a căror suprafaţă se lasă descifrate cu uşurinţă modenaturile
arhitectonice şi ancadramentele înflorite de piatră”[9].
Exterioarele devin astfel un element de noutate care îmbogăţeşte noul stil. Tencuiala
devenită obligatorie, împodobită de zugrăvelile policrome, decorurile
sculpturale şi ancadramentele de piatră ale uşilor şi ferestrelor dau o notă şi
o fizionomie aparte noului stil. Acesta este îmbogăţit de elemente de
arhitectură veneţiană cum ar fi coloanele de piatră în torsadă (influenţa
loggiei), întâlnite la pridvoarele bisericilor.
Acestea dobândesc acum „calitatea de principală podoabă a bisericilor”[10]
depăşindu-şi tradiţionala funcţie de spaţiu de legătură între exterior şi
interior. Frumuseţea lor e dată de transpunerea amplă a realităţii în motivele
florale, vegetale şi zoomorfe care le decorează. Motivele au o originalitate
proprie în sensul că sunt autohtonizate: floarea de acant a fost înlocuită cu
bujorul, fiind păstrată numai în rozete, apar zambila, laleaua, viţa de vie şi
chiar ştiuletele de porumb[11].
2.1. Palate
Constantin Brâncoveanu
înlocuieşte vechile case domneşti cu palate. Palatele au fost ridicate în epoca
brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de apă, în cadrul unor incinte
rectangulare. Poarta şi anexele gospodăreşti sunt îndeobşte situate pe latura
opusă reşedinţei, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor pivniţe
înalte. Soclul clădirilor include de obicei şi parterul. Palatele au pe latura
dinspre curte un foişor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu
aducţiunii de apă, cu băi şi grupuri sanitare, reşedinţele domneşti ofereau un
comfort nemaiîntâlnit până atunci. Dintre palatele construite de el la Potlogi,
Sâmbăta de Sus, Mogoşoaia, Doiceşti şi Obileşti, nu s-au mai păstrat decât:
- Reşedinţa
de vară a domnitorului Constantin Brâncoveanu în Potlogi (1698);
- Palatul
Mogoşoaia (1702) în Bucureşti;
- Vechiul
Palat Mitropolitan (1654-1708), în Bucureşti.
Potlogi era un important
loc de popas pe drumul de la Bucureşti la Târgovişte, situat într-un cadru
natural primitor cu iazuri şi grădini. Aici gustul pentru confort al
voievodului a dus la construirea unui adevărat palat în perimetrul unei uriaşe
curţi dreptunghiulare cu ziduri de cărămidă şi poartă monumentală străjuită de
turn. „Din punct de vedere al confortului, palatul se situa mai presus decât
multe reşedinţe nobiliare din Europa epocii”[12], fiind
înzestrat cu băi şi grupuri sanitare şi cu apă curentă. Brâncoveanu este de
altfel primul în ţară care introduce (la Focşanii munteni) alimentarea cu apă
potabilă a oraşelor prin conducte subterane[13].
Prima construcţie pe care Brâncoveanu o ridică pe această moşie este
biserica purtând hramul Sfântului Dumitru, zidită în 1683, după pisania de la
intrare: „Aceasta sfânta şi dumnezeiască biserica iaste zidită şi înălţată din
temelie până la sfârşitul ei de robul lui Dumnezeu Costandin Brâncoveanul vel
spătar, întru slava Domnului nostru Isus Hristos, cel în troita slăvit şi întru
cinstea lui vel mucenic Dimitrie pentru a sa vecinică pomenire şi a părinţilor,
care se-au început şi se-au săvârşit în zilele luminatului domn Io Serban
Cantacuzino Basarab Voevod septemvrie 1, 7192 (1683)”. Palatul, de dimensiuni impozante (32 metri lungime şi 23 metri lăţime) este
situat în centrul acestei incinte, având faţada principală îndreptată spre
heleşteul din fundul curţii. Pe aceasta latură se afla, ca şi la Mogoşoaia,
elementul arhitectural cel mai frumos: loggia dublă, pe doua niveluri (parter
şi etaj), de unde se deschide privirii minunata perspectiva a parcului şi
lacului. Aceste logii (de inspiraţie veneţiană sau renascentistă) reprezintă
„comunicarea directă cu natura, prelungirea grădinii în locuinţă”[14].
Înrudită ca înfăţişare cu palatul
de la Potlogi, dar mai mică şi mai modestă, este Casa Băniei din Craiova.
Zidită de Constantin Brâncoveanu în 1699, a fost afectată de diverse transformări
păstrându-se intactă însă „loggia cu arcade în plin cintru şi coloane de piatră
cu fus drept, compoziţia de ansamblu a faţadei fiind de o sesizantă eleganţă”[15].
Dar cea mai frumoasă reşedinţă a
Iui Brâncoveanu era Mogoşoaia. Construcţiile erau apărate din trei părţi
de ziduri, cea de-a patra latură fiind lacul în care se oglindeşte faţada
palatului. Palatul era format din pivniţe, parter şi etaj. Legătura cu etajul
se făcea pe patru scări exterioare, câte una pe fiecare latură, ca la vechile
case româneşti. La etaj se afla apartamentul voievodului, al doamnei, sala
divanului sau spătăria. Numeroasele şi spaţioasele încăperi duceau printr-un
antreu, într-o frumoasă loggia. O monumentală scară de piatră urca la foişor.
Dacă la Potlogi abundau stucaturile, la Mogoşoaia predominau picturile[16].
G. M. Cantacuzino numeşte Mogoşoaia: „cea mai frumoasă locuinţă românească”[17].
La moşia părintească din Brâncoveni,
voievodul întreprinde lucrări de refacere înfrumuseţând „faţadele cu logii cu
colonade de piatră şi cu ornamentaţii în stil brâncovenesc, care transformară
palatul curţii din Brâncoveni [...] într-un palat asemenea Potlogilor şi Mogoşoaiei”[18].
În Bucureşti, Constantin
Brâncoveanu reface casa lui Preda Brâncoveanu, bunicul său. Dar locuinţa de
toată vremea a voievodului era reşedinţa domnească. Vara, reşedinţa
domnească era la Târgovişte, unde între 1692 şi 1694 Constantin
Brâncoveanu a întreprins masive lucrări de restaurare a Curţii domneşti, pentru
ca în 1699 să aibă gata şi biserica domnească. Iama, reşedinţa voievodului era
cea oficială din Bucureşti. Aici Brâncoveanu a înnoit şi înfrumuseţat
după gustul său aşa-numita Curte veche ridicând şi aici un palat. Anton
Maria del Chiaro ne spune că noul palat, care era în întregime din piatră, era
prevăzut cu apartamente separate pentru doamnă şi familie şi că avea o
splendidă grădină în mijlocul căreia se afla un foişor pentru masa şi siesta
voievodului. Mai găsim notat că „s-au făcut în grădină” o baie cu marmură şi că
în vecinătatea palatului exista o „frumoasă şi elegantă” clădire pentru
oaspeţii domnului. „Noua curte brâncovenească de la Bucureşti lasă să se
descifreze un nou mod de viaţă, o particulară sensibilitate pentru fastul
nobiliar al lumii occidentale”[19],
fast care, de altfel, îşi avea originile în Orient. Ed. Chisthull membru al
delegaţiei engleze ce vizitează Bucureştiul în aprilie 1702 descrie palatul
voievodal ca „o clădire măreaţă şi frumoasă”[20].
2.2. Biserici
Numele voievodului muntean se
leagă de multe edificii din ţară însă un edificiu de proporţii „neîndoielnic
cea mai importantă ctitorie ecleziastică a lui Constantin Brâncoveanu”[21],
este Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Planul lăcaşului este
triconc cu turlă pe naos şi pronaos supralărgit, pridvorul este prevăzut cu
coloane de piatră cu fusuri în torsadă. Toate aceste elemente, ansamblul lor,
amintesc de biserica mare de la Hurezi lucrată de aceeaşi echipă în frunte cu
Manea, vătaful de zidari, cu Vucaşin Caragea, pietrarul şi cu Istrate,
lemnarul.
Între 1691-1697, împreună cu
unchiul său marele spătar Mihai Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ridică o
impunătoare mănăstire la Râmnicu Sărat cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Sculptura în piatră aparţine vestitului meşter pietrar Mira, iar pictura este
executată de Pârvu Mutu[22].
La palatul Mogoşoaia a construit
o biserică din cărămidă cu hramul Sf. Gheorghe pe care a terminat-o în 20
septembrie 1688. „În interior, pe peretele apusean al pronaosului, se păstrează
tabloul votiv realizat în 1705 de pictorul grec Constantinos, reprezentându-i
pe Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai Săi”[23].
Exteriorul lăcaşelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor
din interior, împodobite dens cu reliefuri. Exemple: Catedrala Patriarhiei în
Bucureşti (1655-1685) reprezintă faza premergătoare stilului brâncovenesc din
timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, Biserica fostei mănăstiri Adormirea
Maicii Domnului (1691-1697) în Râmnicu Sărat, Biserica Adormirea Maicii
Domnului în Bordeşti, jud. Vrancea (1698-1699), Biserica Sf. Gheorghe Nou
(1698-1707) în Bucureşti, Biserica Fundenii Doamnei (1699) în Bucureşti,
Biserica fostei mănăstiri în Baia de Aramă (1699), Biserica Vădeni (1700) în
Târgu Jiu, Biserica Colţea (1702) în Bucureşti, Biserica Mănăstirii Antim
(1713-1715) în Bucureşti .
2.3. Mănăstiri
În cei peste 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu, urmând exemplul
înaintaşilor săi, a ridicat din temelie mai multe mănăstiri, dintre care pe
unele le-a închinat la Locurile Sfinte. La unele mănăstiri a făcut renovări sau
îmbunătăţiri. Pe toate le-a înzestrat cu danii bogate, cărţi de cult, odoare
sfinte, vii, moşii, chiar sate întregi, pentru întreţinerea lor. Dintre
mănăstirile care s-au bucurat de atenţia voievodului menţionăm:
Mănăstirea Cotroceni (1679),
Bucureşti, demolată în 1985, Mănăstirea Sinaia (1690-1695), Mănăstirea Horezu
(1690-1702), Mănăstirea Berca (1694), Mănăstirea Mamu (1696), Mănăstirea Govora
(1701-1702), Mănăstirea Surpatele (1706), Mănăstirea Antim (1713-1715)
Bucureşti, Mănăstirea Văcăreşti (1716-1722) Bucureşti, demolată între 1984 şi
1986.
Maturitatea artistică însă a stilului brâncovenesc, cel mai reprezentativ
complex de arhitectură definitoriu pentru acest stil, este mănăstirea Hurezi, despre care V. Drăguţ spunea: „Marele ansamblu
monastic de la Hurez, cel mai complex şi mai întins din ţară, cuprinzând
mai multe biserici şi schituri construite şi împodobite în anii 1691-1703, a constituit o
adevărată pepinieră artistică, pe şantierul său formându-se constructori,
cioplitori în piatră şi în lemn, poleitori, dar mai ales pictori prin a căror
concertată lucrare avea să se ajungă la maturitatea aşa-numitului stil
brâncovenesc”[24]. Pentru
acesta, ansamblul hurezan constituie un model, un „manifest artistic” al
domnitorului care exprimă puternic originalitatea gândirii sale adânc ancorată
în specificul naţional pe care-1 afirmă şi cu acest prilej, mănăstirea -
autonomă atât faţă de Mitropolie cât şi faţă de Patriarhie, nedepinzând decât
de domn (stavropighie) - este gândită de Constantin Brâncoveanu ca un „focar de
cultură şi un model pentru întreaga viaţă spirituală a ţării”[25].
Numele mănăstirii „îşi
avea originea în
numele păsărilor nocturne ce
stăpâneau atunci, ca şi astăzi, pădurile seculare din zonă: huhurezi”[26].
Huhurezul sau bufniţa este simbolul înţelepciunii, al nopţii, al
reflecţiei, al ştiinţei, al misterului şi morţii[27].
Prin faptul că este o pasăre de noapte, ea este asociată cu veghea
neîntreruptă. Ochii ei mari, permanent deschişi, simbolizează lupta cu somnul
şi moartea. Huhurezul este un simbol foarte bogat în înţelesuri pentru viaţa
monahală. Noaptea este momentul cel mai potrivit pentru rugăciune, pentru
meditaţia asupra morţii; lupta cu somnul este lupta cu moartea pentru
dobândirea nemuririi. Monahii sunt practicanţii desăvârşiţi ai înţelepciunii
divine adusă oamenilor de Domnul nostru lisus Hristos. Iată câteva semnificaţii
care arată că alegerea locului de construcţie a mănăstirii Hurezi nu este deloc
întâmplătoare.
Locul era deja consacrat. Aici exista un schit cu hramul Sf. Ioan.
Vieţuitorii lui sunt cei care-1 cheamă pe Constantin Brâncoveanu să
construiască pe aceste locuri o mănăstire. El respectă şi prin aceasta tradiţia
bunilor noştri voievozi care ctitoreau în locuri deja consacrate lui Dumnezeu.
Ei nu inovau, ci cu smerenie purtau mai departe tradiţia străbună cinstind pe
înaintaşi şi arătând vechimea credinţei vestită nouă de Sf. Apostol Andrei[28]. Schitul
Sf. Ioan, a cărui vechime se pierde în istorie, este Înaintemergător mănăstirii
Hurezi. Constantin Brâncoveanu urmează astfel cuvintele Mântuitorului: „n-am
venit să stric, ci să plinesc” (Mat. 5,17).
Ansamblul de la Hurezi cuprinde: a) mănăstirea propriu-zisă; b) biserica
bolniţei,ctitorită de doamna Maria; c) schitul Sf. Apostoli, ctitorit
de Ioan arhimandritul; d) schitul Sf. Ştefan, ctitorit de fiul domnului,
Ştefan; e) schitul Sf. Arhangheli, clădit de Ioan arhimandritul şi f) schitul
Sf. Ioan, actualmente în ruină, imaginea schitului se mai păstrează pe o
icoană din muzeul mănăstirii.
Biserica mare a mănăstirii, cu hramul Sf. împăraţi Constantin şi Elena,
este o interpretare simplificată a bisericii lui Neagoe de la Curtea de Argeş,
are plan treflat şi se împarte în altar, naos, pronaos şi pridvor. Se remarcă
monumentalul iconostas, sculptat în lemn şi poleit. Naosul este despărţit,
printr-un zid străpuns de o uşă arcuită, de pronaosul mai lărgit, fiecare
dintre ele fiind prevăzut cu câte o turlă. Pridvorul este monumental cu
numeroase elemente sculpturale specific brâncoveneşti. Exteriorul bisericii
este tencuit în alb şi este despărţit în două registre de un brâu cu motive
florale încadrat de două rânduri de zimţi de cărămidă[29].
Iconografia pereţilor din navă se caracterizează prin lipsa Patimilor,
întâlnim în schimb praznicele împărăteşti, minuni, teme din viaţa Sfintei
Fecioarei şi a Sfântului Ioan Înaintemergătorul[30].
În pronaos este zugrăvit un tablou votiv amplu, de mare valoare artistică
reprezentând portretele domnitorului şi ale familiei sale, ale înaintaşilor
săi, ale rudelor din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor.
Pictura Hurezilor se încadrează într-un program conceput de Constantin
Brâncoveanu ce depăşeşte premeditat valenţele sale cultice şi estetice
implicite. Astfel Constantin Brâncoveanu înţelege prin arta bisericească să
răspundă şi unei duble ameninţări. Aceasta provenea pe de o parte din
încercarea Porţii de a îngenunchea ţara şi a o supune integral propriei ei
politici prin izolarea de Europa creştină. Iar pe de altă parte, ameninţarea
venea la fel de dură şi cu aceleaşi tendinţe de pierdere a identităţii
naţionale din partea Vienei, care prin silirea la unirea cu Roma a românilor
transilvăneni nu urmărea decât ruperea acestora de fraţii lor de neam şi
credinţă de peste munţi. În aceste condiţii soluţia propusă de Constantin
Brâncoveanu se realiza prin apărarea şi promovarea culturii naţionale de
factură creştin-ortodoxă, nu pe calea armelor sau cea politică, ci printr-o
amplă acţiune de propagandă culturală în spirit ortodox pe care nu s-a limitat
s-o difuzeze numai în teritoriile româneşti, ci a extins-o peste întreg
Orientul supus Semilunii şi locuit de creştini dreptmăritori. „În acest cadru
[...] pictura de la Hurezi este un monument de propagandă naţională, un
monument de înscriere în tradiţia culturală, un model de gândire în categorii
de continuitate etnică şi culturală, de stabilitate şi de conştiinţă a unei
moşteniri”[31].
La moşia străbunilor săi, la mănăstirea zidită de Matei Basarab în Brâncoveni,
Constantin Vodă Brâncoveanu a dărâmat vechea biserică, zidind „altă mănăstire,
mare ca o lavră”[32]. Aici
Constantin Brâncoveanu înalţă un paraclis al bolniţei, edificiu cu arhitectură
elegantă, cu o rafinată armonie a proporţiilor şi o iconografie[33] de o
tainică frumuseţe pusă în valoare pe un fond galben cu nuanţe oranj. Se remarcă
o realizare de excepţie a „Schimbării la Faţă” şi portretele bine
individualizate ale evangheliştilor în naos, iar în pronaos figurile celor din
familia Basarabilor şi Brâncovenilor, chipul lui Constantin Brâncoveanu şi al
doamnei Maria. Hramul paraclisului este Sf. Arhangheli, iar construcţia sa s-a
terminat în 1700.
În afara ctitoriilor proprii domnul a purtat de grijă şi de ctitoriile
înaintaşilor săi, în special de cele ale lui Matei Basarab, pe care le-a
refăcut, le-a înfrumuseţat sau le-a înzestrat. Astfel, încă de pe vremea când
încă nu era domn, ci doar spătar - în 1683, după cum arată pisaniile - a
întreprins lucrări de înnoiri şi reparaţii la mănăstirile Bistriţa şi Arnota. La Arnota se află şi o motivaţie a
demersului său: „Dintru întâmplarea vremilor, din deasele şi cumplitele
răzmeriţe şi din slăbiciunea celor ce au fost mai înainte chivemisitori la
această sfântă şi dumnezeiască mănăstire, au rămas la mare pustiire şi surpare;
la care, înţelegând prea fericitul ctitor dumănealuiş Costandin Brâncoveanul
vel spătariu [...] au dat talere 200 de s-au lucrat cât au fost bani” [34].
Constantin Brâncoveanu a refăcut şi fântâna din incintă şi a întreprins o serie
de lucrări dintre care amintim: pridvorul, admirabilele uşi lucrate când era
mare logofăt, clopotele, tâmpla de lemn sculptat şi aurit etc. La 24 ianuarie
1694, constatând că mănăstirea Pin
(Brăeşti, Buzău) se „pustiise”, Constantin Brâncoveanu încredinţează refacerea
ei lui Mihalcea Cândescu mare stolnic[35].
La mănăstirea Brebu (Prahova),
Constantin Brâncoveanu a întărit prin hrisoave vechile danii şi privilegii şi a
pictat biserica[36]. Mănăstirii Plumbuita care se găsea
într-o stare materială precară, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit vinăriciul
din judeţul Saac[37]. În
timpul lui Constantin Brâncoveanu a fost refăcută biserica Sfinţii Apostoli din
Bucureşti[38].
Constantin Brâncoveanu s-a îngrijit şi de mănăstirea
Negru Vodă din Câmpulung, numind aici egumen pe Mihail, fostul stareţ de la
Cozia şi refăcând zidul-cetate de incintă al mănăstirii. La mănăstirea „Dintr-un lemn”, unde a
făcut numeroase danii, cum ar fi vase de aur şi argint, domnul construieşte în
1707 biserica de lemn. În 1708 repară mănăstirea
Drăgăneşti (Teleorman), iar în anii 1710-1711 reconstruieşte şi repictează
biserica mănăstirii Govora. Schitul
Bărbăteşti-Păroaia (Dâmboviţa) a fost refăcut (1702) de Constantin
Brâncoveanu[39]. La 19
noiembrie 1698 a
făcut danii mănăstirii Măxineni
(Brăila)[40]. Între
1692 şi 1693, construieşte o bolniţă la Mănăstirea Sadova (Dolj). În 1693 a adăugat un pridvor
deschis la biserica mănăstirii Strehaia. Pisania de la 1698 a bisericii domneşti
din Tărgovişte menţionează rectitorirea şi zugrăvirea ei de către Constantin
Brâncoveanu[41]. Tot la
Târgovişte Constantin Brâncoveanu s-a ocupat de ctitoria boierului Buzinca
-biserica cu acelaşi nume - pe care a reparat-o şi zugrăvit-o şi a executat o
serie de reparaţii la biserica Stelea, ctitoria lui Vasile Lupu, pe care
ulterior (1705-1706) a repictat-o. Schitul
Apostolache (Prahova) este reparat de Constantin Brâncoveanu[42]. Biserica
Sf. Vineri din Bucureşti arzând în cursul incendiului din 1712, i s-au făcut
apoi cuvenitele reparaţii. La mănăstirea
Gura Motrului a executat lucrările de zugrăvire, în pisanie citim: „Io
Costandin Brâncoveanul Basarab Voievod [...] o au zugrăvit şi o au înfrumuseţat
precum se vede la leatul 7213 (1704)”[43].
La biserica mănăstirii Cozia a
adăugat pridvorul şi a construit crucea cu cişmea. Pisania pusă de Constantin
Brâncoveanu în 1703 la mănăstirea
Polovragi relatează pe larg despre lucrările executate de el aici unde „au
ridicat clădirile stricate, zugrăvit biserica şi i-au adăugat un pridvor”[44]. Tot
epocii brâncoveneşti îi aparţine catapeteasma şi unele icoane. Mănăstirea
Polovragi era metocul mănăstirii Hurezi. „Biserica poate fi [...] considerată o
sinteză între vremea lui Matei Basarab şi strălucita epocă a lui Constantin
Brâncoveanu care i-a adăugat splendida decoraţie picturală şi frumoasele opere
sculptate în lemn”[45]. Vechii
mănăstiri Rânciov (Dâmboviţa), care era „săracă şi foarte lipsită, neavând nici
un ajutor din nici o parte”. Constantin Brâncoveanu îi face o danie de 300 de
bolovani de sare[46].
Constantin Brâncoveanu a refăcut
mănăstirile Tismana, Glavacioc şi Dealu. Doamna Marica a ctitorit singură:
„Biserica Doamnei” şi „Dintr-o zi” (Bucureşti), Surpatele (Vâlcea) şi Viforâta
(Dâmboviţa). Nu avem spaţiul necesar să prezentăm toate edificiile religioase
ctitorite, rectitorite, înzestrate cu danii şi scutiri fiscale din timpul
domniei sale; mai amintim câteva ridicate chiar de el: Mamul[47],
Doiceşti, Potlogi, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava (Bucureşti), Făgăraş, Ocna
Sibiului, Ismail, Galata (Constantinopol) etc.[48].
3. Pictura
În pictura epocii pătrund pentru prima oară subiecte laice, portretul de
exemplu, reprezentat în serie în vaste galerii de caracter votiv, sau
compoziţii istorice precum Călătoria lui Brâncoveanu la Constantinopol
din Palatul Mogoşoaia, în timp ce subiectele religioase tradiţionale sunt
îmbogăţite de noi teme iconografice, preluate datorită răspândirii culturii
scrise din scrierile apocrife şi din literatura patristică. Nouă este şi
tendinţa spre un stil narativ, în pofida caracterului monumental-reprezentativ
al picturilor. Aceasta se făcuse pentru prima oară simţită în pictura
moldovenească, la Suceviţa. Elementele decorative care abundă în ornamentica
monumentală se întâlnesc şi în mediul picturii. Şcoala principală de pictură
brâncovenească este cea de la Hurezi, reprezentanţi de seamă ai stilului sunt
Pârvu Mutu şi zugravul Constantinos.
Cea mai puternică influenţă care îmbogăţeşte tradiţia post-bizantină a
epocii este exercitată de către aşa-numita Şcoală Italo-cretană. Temele
iconografice sunt influenţate şi de pictura apuseană.
Capodopere ale stilului brâncovenesc în pictură sunt:
- Decorul bisericii Doamnei din Bucureşti (1688-1689,
executat de zugravul grec Constantinos în colaborare cu Ioan)
- Picturile murale ale Mănăstirii Horezu (1692-1694)
reprezintă capodopera picturii brâncoveneşti. Deşi se pot distinge atât
documentar cât şi stilistic mai multe mâini care au contribuit la
ansamblu, întregul decor este subordonat unei concepţii unitare. Meşterul
principal a fost Constantinos.
- Tabloul votiv al familiei Cantacuzino executat de
Pârvu Mutu la Filipeştii de Pădure (1692)
[49].
3.1. Icoanele
Destinate iconostaselor în primul rând, dar şi pentru împodobirea
chiliilor, a locuinţelor domneşti şi boiereşti, icoanele s-au răspândit foarte
mult în această perioadă. În legătură cu producţia lor întâlnim ateliere la
Hurezi, la Bucureşti, la Târgovişte, la Câmpulung, la Piteşti cât şi în alte
oraşe importante ale Ţării Româneşti[50].
În categoria celor mai frumoase realizări ale icoanelor brâncoveneşti din
ultimul deceniu al secolului al XVII-lea se numără cele de la Hurezi (icoanele
împărăteşti, praznicarele, apostolii), realizate în cadrul atelierului pe care
îl conducea Constantinos. Acesta deşi grec, s-a integrat deplin vieţii
artistice locale, formaţia sa eclectică (în care tradiţia elenistică transmisă prin
intermediul picturii cretano-athonite se întâlnea cu inovaţiile picturii baroce
italiene, ample şi tumultoase) adaptându-se la formele stilistice practicate de
meşterii autohtoni. Astfel că atelierul de la Hurezi avea să se transforme
într-o veritabilă şcoală, formând şi antrenând un mare număr de meşteri şi
calfe, iradiind şi ducând până departe faima înfloritoarei vieţi artistice din
Ţara Românească aflată sub conducerea voievodului Constantin Brâncoveanu[51].
Dar artistul a cărui operă exprimă în cel mai înalt grad această
înflorire artistică este pictorul Pârvu Mutu, pictorul familiei Cantacuzinilor.
Începându-şi cariera artistică în oraşul natal - Câmpulung, el îşi continuă
pregătirea de pictor în Moldova venind în contact atât cu vestitele ansambluri
de pictură murală, cât şi cu iconarii ruşi şi greci. Opera sa este
considerabilă cuprinzând numeroase ansambluri de pictură murală[52] şi un
mare număr de icoane. A fost, în acelaşi timp, un adevărat maestru, atelierul
său din Bucureşti fiind, în fapt, o mică şcoală de pictură.
Un element distinctiv al picturii din epoca brâncovenească este
reprezentat de spaţiile libere dintre fresce unde, asemenea ornamenticii
manuscriselor, sunt amplu tratate decoraţii florale.
Principala caracteristică a stilului brâncovenesc este clasicitatea.
Încercarea de a încadra stilul brâncovenesc în baroc se loveşte de faptul că
acestui din urmă stil nu-i sunt proprii virtuţile clasice, coerenţa şi
soliditatea, echilibrul, simetria şi proporţia care sunt tocmai legile
ordonatoare ale stilului brâncovenesc. „În ansamblu, stilul brâncovenesc poate
fi situat la confluenţa dintre etapa postclasică a stilului românesc şi barocul
mijlociu şi târziu central-european, cu adaosul că în timp ce firul principal
este al stilului românesc, incidenţa este barocă, iar această confluenţă are
proprietatea de a fi caracterizată printr-un spirit clasic, în care tendinţele
postclasice sunt reprezentate numai de spiritul speculativ şi de varierea,
nelipsită de foarte multă originalitate, a câtorva teme importante
arhitecturale şi decorative”[53].
Astfel în stilul brâncovenesc pot fi urmărite două planuri ierarhice:
unul folcloric (şcoala domnească) şi altul aulic (şcoala Cantacuzinilor), iar
între elementele constitutive ale acestui stil, se remarcă trei[54]:
1) tradiţia locală a Ţării Româneşti - provincie postbizantină;
2) elemente de renaştere târzie şi baroc pătrunse atât prin
intermediul Transilvaniei, cât şi aduse direct din Italia, de către promotori
care învăţaseră şi preluaseră modele de acolo, cum sunt Cantacuzinii;
3) elemente orientale pe care le vehiculau meşterii şi pe care cei
ce le comandaseră lucrarea le cunoşteau din contactele strânse cu Orientul
creştin.
4. Sculptura
Sculptura este ca în perioada medievală subordonată arhitecturii, de care
se leagă organic. Sculptura decorativ-monumentală acoperă dens ancadramentele
uşilor şi ferestrelor, precum şi coloanele. Ea este supusă unei puternice
influenţe baroce, care duce la dominanţa motivelor vegetale compuse în vrejuri.
Elementele barocului apusean sunt însă integrate organic în arta autohtonă,
dinamismul excentric care caracterizează arta contrareformei lipseşte bunăoară.
În epoca brâncovenească apar primele motive antropomorfe, de exemplu în
ornamentica în basorelief a bisericilor bucureştene Fundenii Doamnei (1699),
Colţea (1700) şi Stavropoleos (1724-1730), sau în cea a bisericii fostei
mănăstiri Berca şi a bisericii fostei mănăstiri Văcăreşti.
Influenţa barocă se manifestă şi în decorul care se dezvoltă tot mai
abundent pe bordurile pietrelor funerare. Acestea sunt adesea evidenţiate prin
stemele de familie, inscripţia fiind de obicei aşezată într-un registru
central, ca de pildă în cazul pietrelor funerare ale lui Iordache şi Matei
Cantacuzino, la Cotroceni, a Bălaşei Cantacuzino şi a patriarhului Dionisie
(ambele la Târgovişte).
În afara sculpturii în piatră, un puternic avânt în epocă cunoaşte şi
sculptura în lemn, ea ornează uşi[55],
ferestre, mobilier. Se remarcă crucile sculptate în lemn preţios, ferecate în
argint, stranele, jilţurile domneşti, iconostasele. Acestea cunosc un nou mod
de decoraţie frumuseţea lor fiind dată atât de ornamentica sculptată şi
traforată, de strălucirea poleiturii, cât mai ales de policromia sărbătorească
a icoanelor.
5. Artele decorative
O evoluţie remarcabilă au avut-o şi artele minore: sculptura în lemn,
broderiile, argintăria, miniaturile, icoanele cât şi gravurile. În privinţa
originalităţii, sculptura urmează evoluţia motivelor din arta noastră
ţărănească şi nu are nimic comun cu vreo influenţă străină. Sculptura în lemn a
excelat în catapetesme, uşi împărăteşti, uşi de intrare, scaune domneşti şi
episcopale, strane etc., obiecte lucrate cu multă dăruire de artiştii epocii
brâncoveneşti. O parte însemnată a lor, dăinuiesc şi astăzi, fiind mărturii
preţioase cu privire la înaltul nivel la care ajunge arta în timpul lui Vodă
Brâncoveanu.
Broderia artistică cunoaşte o
ultimă fază de înflorire. Broderiile, au intrat în atenţia nu doar a
voievodului nostru, ci şi a distinsei sale soţii, Doamna Maria. Majoritatea
broderiilor provenite de la Brâncoveni au un caracter religios, lucrate şi
donate monumentelor pe care le-au ridicat. În ele, se evidenţiază net
paternitatea şi structura artei populare româneşti. Din nefericire, ni s-au
păstrat puţine broderii.
Demn de amintit este epitrahilul pe atlaz, cu fir de aur, mătase şi
perle, pentru Mănăstirea Hurezi, ce se poate defini ca un tabloul votiv al
Brâncovenilor, deoarece este reprezentat Voievodul însoţit de Doamna Maria şi
de o parte din copiii lor. Toate personajele poartă costume voievodale, au
diademe pe cap şi stau îngenuncheate cu mâinile în atitudine de rugăciune. O
bordură cu ornamente specifice stilului brâncovenesc încadrează scena[56].
Argintăria. În ceea ce
priveşte, lucrările de metal şi mai ales argintăria, Brâncoveanu, preferă să le
comande la saşii din Braşov, pe care le va dona bineînţeles ctitoriilor sale.
El îi comanda lui „Isaiia pecetariul“ inele care să poată fi folosite şi ca
peceţi ale domniei, iar lui „Gheorghe Mai, argintarul“, obiecte de cult[57]. Lucrările
comandate de Domn şi executate de saşii din Braşov, reflectă atât gustul cât şi
voinţa sa în ceea ce priveşte motivele decorative, care nu sunt altele decât
cele proprii stilului brâncovenesc[58].
Se cuvin amintite aici Evangheliarul din
1692, care poartă pe coperta din spate următoarea inscripţie: „Io
Constandin Basarab Voevod şi soţia sa Maria“, sau Evangheliarul de la Hurezi, care redă în relief figura Sfântului
Constantin şi a maicii sale Sfânta Elena[59].
Printre alte obiecte de cult ce sunt executate din porunca lui
Brâncoveanu, purtând amprenta stilului brâncovenesc, avem o mulţime de candele.
Cea mai importantă este aceea care străjuieşte mormântul său din Biserica
Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, care pe lângă tehnica şi decorul de care se
bucură, ne prezintă o inscripţie încrustată în argint, care a fost singurul
indiciu în ceea ce priveşte aflarea osemintelor bieţilor Brâncoveni: „Această
candelă ce s-a dat la Sfântul Gheorghe Nou, luminează unde odihnesc oasele
fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi este făcută de
doamna Măriei sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aicea
să i se odihnească oasele. Iulie 12 zile, leat 7228 (1720)“[60].
De asemenea, în acest sfânt locaş, se găseşte şi o pereche de ripide, care
poartă în relief chipurile voievodului împreună cu familia sa.
Alte obiecte de cult: potire, discuri, steluţe, anaforniţe, ş.a. nu au
fost opera doar ale saşilor din Braşov, ci şi a meşterilor argintari români,
care lucrau cu aceeaşi dexteritate, fineţe şi grijă pentru frumos ca şi
transilvănenii. O mare dezvoltare cunosc şi manuscrisele cu miniaturi, unele
din ele fiind trimise în dar peste hotare, prilej cu care ajungeau în diferite
locuri, formele artistice ale stilului brâncovenesc, cât şi faima voievodului
muntean.
De asemenea, pictura de icoane şi gravura, cunosc un mare avânt. Temele
iconografice, urmând exemplul celor din pictura murală, sunt tratate într-un
spirit mai realist, iar bordurile care încadrează scenele sunt formate din
ornamentul specific brâncovenesc. În privinţa gravurii, se cuvine a fi pomenit
numele lui „Ursu“ care a semnat o bună parte din lucrările efectuate în această
perioadă, dintre care amintesc gravura care-l reprezintă pe Mântuitorul Iisus,
apărută în cele două lucrări tipărite la Buzău, în 1702: Învăţătură de şapte taine şi Liturghie.
Concluzii
Dincolo de consideraţiile „tehnice” asupra stilului, a artei
brâncoveneşti, importantă este virtutea ei arhetipală: sintetizatoare şi
modelatoare pentru spiritul românesc. „Arta brâncovenească este pentru noi
semnul că există undeva în lumea formelor şi a ideilor o ţară a Făgăduinţei
unde se vor realiza însuşirile noastre artistice dintre care atâtea dorm încă
în somnul lor letargic cum dorm în munţii, încă nespintecaţi, în somnul lor
inform coloanele viitoarelor peristiluri, ce-şi vor arunca umbra pe pământul
ţării noastre. Epoca brâncovenească este o platformă de unde aspiraţia îşi
poate lua zborul; ea conţine în spiritul legilor sale un program de realizări
pentru mai multe secole. Când analizăm operele acestei epoci de izbânzi şi
aruncăm pe urmă o privire asupra secolelor premergătoare, vedem îndată că
perioada brâncovenească este aceea în care sufletul românesc a intrat în
stăpânirea posibilităţilor sale creatoare. De aceea domnia brâncovenească este
mai mult decât un simplu capitol al evoluţiei noastre; ea începe o eră nouă în
care mai trăim, ea înseamnă începutul maturităţii noastre artistice”[61].
Arta brâncovenească ocupă locul cel mai de frunte în patrimoniul artistic
românesc şi se fixează pe poziţiile realiste cele mai înaintate ale artei
noastre vechi. Tot ceea ce este minunat şi frumos, tot ceea ce este divin şi
fermecător în arta brâncoveanească, nu este altceva decât o oglindă uriaşă care
reflectă ceea ce sufletul lui Brâncoveanu a gândit şi realizat, nu numai pentru
„nemoarta lui pomenire“, dar mai ales pentru preamărirea propriului său popor.[62]
Toate calităţile lui Vodă Brâncoveanu sunt arătate cu măiestrie de
cronicarul Radu Greceanu în Predoslovia
pe care a aşezat-o în fruntea celor 43 de capitole scrise la acea vreme.
Această primă parte a cronicii sărbătorea şi numirea pe viaţă a lui Constantin
Brâncoveanu pe tronul Ţării Româneşti. Din această predoslavie, se desprind cu
uşurinţă sentimentele de admiraţie şi recunoştinţă faţă de voievodul muntean.
Este pomenită originea strălucită a patronului, coborâtor din Basarabi după
tată, iar după mamă, din împăraţi bizantini; se subliniază, prin citate, din
filozofii antichităţii, din autorii eclesiastici şi din Sfânta Scriptură,
importanţa virtuţilor de care voievodul dădea dovadă; este lăudată activitatea
culturală şi ctitoricească a lui Vodă Brâncoveanu, iar la sfârşit, după urările
sincere şi frumoase de viaţă îndelungată şi de continuare a activităţii
desfăşurate până atunci, cronicarul încheie Predoslovia, semnând „a mării tale
mică şi prea plecată slugă, Radu logofăt Greceanu“.
[2] Ioan Bianu, Nerva Hodoş, op.cit., p. 398.
[3] R. Theodorescu, Arta
brâncovenească - naşterea unui stil, în „Magazin istoric”, oct. 1988, p. 21.
[4] Idem, Civilizaţia românilor între medieval şi
modern. Orizontul imaginii (1550-1800),
vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987,
p. 150.
[5] Ibidem, p.
7.
[6] Vasile Drăguţ, Nicolae Săndulescu: Arta
brâncovenească, Ed. Meridiane, Bucureşti 1971, p. 8.
[7] Ibidem.
[8] Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op.cit. p. 366.
[9] Vasile Drăguţ, „Arta românească”, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982,
p. 365.
[10] Ibidem.
[11] Şt. Ionescu, P. Panait, op.cit, p. 368.
[12] V. Drăguţ, op. cit., p. 344.
[13] ***Istoria Românilor, vol. VI, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 329.
[14] Dorin Ion, Mogoşoaia.
Trei secole de istorie, 1702-2002, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002, p.
32.
[15] V. Drăguţ, op.
cit., p. 344.
[16] Marin Matei Popescu, , Perla ctitoriilor
brâncoveneşti - Palatul Mogoşoaia, în „Magazin istoric”, noi. 1977, p. 33.
[17] G.M. Cantacuzino, op. cit., p. 143.
[18] I. Barnea, Cultura
în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei. Artele, în „B.O.R.”, anul LXXVII
(1959), p. 876.
[19] V. Drăguţ, op. cit., p. 343.
[20] Edmund Chishull, Călătorie prin Ţara Românească,
1702, Bucureşti, 1923, p. 6.
[21] V. Drăguţ, op. cit., p. 436.
[22] I. Dragomirescu, Ctitorii brâncoveneşti, în
„Magazin istoric”, ian. 1973, p. 72.
[23] Narcis Dorin Ion, op.cit., p. 15.
[24] V. Drăguţ, op.
cit., p. 395
[25] Ion Miclea, Radu Florescu, op.cit., p. 8.
[26] G. Cristea, op. cit., p. 13.
[27] Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri
culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p. 26.
[28] Pr. Ion Vicovan, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Trinitas, 2002, p. 16.
[29] Aurelian Sacerdoţeanu, Constantin Brâncoveanu şi ctitoriile sale
din Oltenia, în „M.O.”, an XVI (1964), nr. 9-10, p. 715.
[30] I. D. Ştefănescu, Arta feudală în Ţările Române -
pictura murală şi icoanele de la origini până în sec. al XIX-lea, Ed.
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981, p. 416.
[31] I. Miclea, R. Florescu, op. cit., p. l3.
[32] Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 32.
[33] Brătulescu Victor, Ctitoria de la Brâncoveni, în
„M.O.”, an. XVI (1964), nr. 9-10, p. 730.
[34] N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol.
I, Bucureşti, 1905, p. 205.
[35] Istoria Ţării Româneşti, 1290 - 1690. Letopiseţul
Cantacuizinesc, ed. Constantin Grecescu şi Dan Simionescu, Bucureşti, 1960,
p. 106.
[36] George Potra, Documente brâncoveneşti în legătură
cu biserici şi mănăstiri din ţară şi străinătate, în „G.B.”, an. XXII
(1964), nr. II - 12, p. 1106.
[37] V. Nicolae, op. cit., p. 40.
[38] Ibidem., p. 44.
[39] Nicolae Stoicescu,
Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România: I-
Ţara românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. I, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 1970, p. 57.
[40] G. Potra, op. cit., p. 1116.
[41] Nicolae Stoicescu, Cristian Moisescu, Tărgovişte
şi monumentele sale, Bucureşti, 1976, p. 109.
[42] V. Nicolae, op. cit., p. 145.
[43] Ghenadie, Episcopul, Vizite canonice însoţite de
note istorico-arheologice, Bucureşti,
1892, p. 112.
[44] A. Sacerdoţeanu,
op. cit., p. 724.
[45] V. Nicolae, , op.
cit., p. 198.
[46] Ibidem, p.
200.
[47] Toma Bulat, Ştiri noi cu privire la fundaţiile
brâncoveneşti oltene (Brâncoveni, Mamul şi Hurezi), în „M.O.”, an. XVI
(1964), nr. 9-10, p. 748.
[48] Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Constantin Brâncoveanu, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 173.
[49] Vasile Florea, Arta românească modernă şi contemporană, Editura Meridiane, , vol. II, Bucureşti, 1982, p. 49.
[50] V. Drăguţ, op.
cit., p. 398.
[52] V. Drăguţ, op.
cit., p. 393.
[53] I. Miclea, R. Florescu, op. cit., p. 9.
[54] Ibidem.
[55] Ştefan Andreescu, Uşile brâncoveneşti ale
mănăstirii Bistriţa, în „M.O.”, an XVI (1964), nr.9-10, p.744.
[56] G. Popescu-Vâlcea, Iniţiator şi protector al unui stil în arta românească: stilul
brâncovenesc, în
„B.O.R.“, anul LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 911.
[57] Ibidem.
[59] G. Popescu-Vâlcea, art. cit., p. 911.
[60] Ibidem, p.
912.
[61] G. M. Cantacuzino, op. cit., p. 143.
[62] Ibidem, p.
915.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu