Mama, în viziunea lui Grigore Vieru

                                                           

Prof. înv.primar, Puianu Constantin
Şcoala Primară Nr.3 George Coşbuc, Gorbăneşti, jud. Botoşani

     

     

         Mama- este suflet fără alinare, inimă fără tihnă şi odihnă, gând mereu treaz şi neliniştit pentru soarta copiilor. Întreaga viaţă îi este dăruire de sine, iubire mare şi gata de jertfă, iubire care iartă, rabdă, năzuieşte,ce dă totul şi nu cere nimic.

       În cea mai mare parte, mama făureşte inima şi conştiinţa copilului, hotărăşte structura de temelie a fiinţei lui, cuprinsul cugetării, şi conţinutul sentimentelor, îi imprimă stilul de cuviinţă şi cuminţenie, fondul sufletesc durabil, capitalul de sănătate sufletească şi morală.

       Toţi moştenim din partea mamei fiorul sensibilităţii, dar scriitorii ca purtători de cuvânt ai umanităţii reflectă cel mai viu această latură şi este firesc ca ei s-o transmită mai departe prin creaţiile lor. Iată de ce aproape că nu există în lume scriitor care să nu fi lăsat, fie măcar şi într-o însemnare fugară câteva rânduri despre mamă. În literatura română, începând cu doinele şi baladele populare, conţinând cu scriitorii clasici şi contemporani, creatorii şi-au dat măsura sensibilităţii arătându-şi recunoştinţa faţă de „icoana-ntre icoane”, „făptura duioasă”, „lumina adevărului” care metaforizează imaginea mamei.

      Poetul Grigore Vieru transpune imaginea mamei în poezii-icoane pentru umanitate.

      Pentru poet, mama este  un simbol al adăpostului, al credinţei, al hranei, al dragostei materne, care este înălţat în fruntea tuturor fenomenelor şi fiinţelor de pe acest pămînt. Mama devine vîrful emoţiilor şi stărilor eului liric.

     Mama e pururea prezentă în gândul, fapta şi viaţa noastră de la perioada de pruncie până la bătâneţe, atunci când ne este bine dar şi atunci când ne este greu.Aşa ne prezintă poetul „Cuvântul mama”

          Pruncii îl zuruie./ Bătrânii îl visează./Bolnavii îl şoptesc./ Muţii îl gândesc./Fricoşii îl strigă./  Orfanii îl lacrimă./ Răniţii îl cheamă./ Iar ceilalţi îl uită./ O, Mamă! O, Mamă!

    În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalenţă ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa si moartea sunt îngemănate.Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei, moartea înseamna reîntoarcerea în pământ,iar casa mamei are simbolic două ferestre magice,una spre viaţă şi cealaltă spre moarte.

         Nedespărţită de cer/Ca apa de uscat, /   Locuieşti o casă/Cu două ferestre: Una ce dă spre viaţă, / Alta cu faţa spre moarte, / La fel de limpezi amândouă./  ( “Chipul tău, mamă”)

     Chipul mamei este încondeiat de mâna miraculoasă a dumnezeirii cu toată frumuseţea şi durerea vieţii reprezentată de “o mie de privighetori rănite”,ochii  sunt ferestre larg deschise spre

înţelepciune iar lacrima izvorâtă din bucurie sau durere are puterea şi tăria diamantului “ce taie-n două Oglinda zilei.”

      Chipul tău, mamă, /Ca o mie / De privighetori rănite, / Ochii tăi / În care s-au întâmplat Toate
      Câte se pot întâmpla / Pe lume! /Lacrima ta: / Diamant ce taie-n două /  Oglinda zilei.

         Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui.“Faptura mamei” are , pentru Vieru o proecţie cosmică :

“Uşoară maică, uşoară,/C-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/Între ceruri şi pământ”

  Din acest motiv, poetul vine cu rugămintea sinceră către forţa divină a naturii să-i ajute mama aflată în suferinţă.

    “Mă rog de tine”
Mă rog de tine, ploaie,/ Când zbori către planete, /Stropeşte gura mamei/ Şi-o apără de sete.

Mă rog de tine, codru, /Căci anii tăi tot fi-vor!/ Cuprinde-i cald fiinţa/ Şi-o apără de vifor.

Mă rog de tine, iarbă, /Mângâie-i talpa goală/ Şi sarea grea din oase/ Şi-o apără de boală.
Mă rog de tine, munte, /Cât zboru-o să mă poarte/Sărută ochii mamei/Şi-i apără de moarte.

     Citind această poezie-rugă simţi freamătul interior al poetului, stigătul mut către forţele divine şi acea muzicalitate ce izvorăşte din împletirea armonioasă a cuvintelor.

       Orice copil, orice fiu vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată şi totuşi, în acelaşi timp, o fire blândă, o zână ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Sacralizarea mamei, investirea ei cu calităţi etice alese sunt permanenţe ale creaţiei poetului Grigore Vieru.Astfel, iau naştere poezii în care fiul îşi exprimă recunoştinţa pentru tot ce a însemnat şi înseamnă mama:

     Măicuţa mea: gradină/Cu flori,cu nuci şi mere ,/A ochilor lumină,/Văzduhul gurii mele!

Măicuţo, tu: vecie,/Nemuritoare carte/De dor şi omenie/Şi cântec fără moarte!

  ( “Mi-e dor de tine , mamă”)

       Dorul de mama nu se stinge niciodată. El rămâne veşnic viu şi este legătura noastră cu faptul “de a fi”şi speranţa că ne vom reîntâlni în grădini pline de lumină şi bunătate.

“O stea mi-atinge faţa/Ori poate-a ta năframă./Sunt alb batrân aproape,/Mi-e dor de tine, mamă”.

      Dragostea şi respectul faţă de mamă ne sunt dezvăluite prin aceste versuri cu rol de testament ale poetului Grigore Vieru:

      “De moarte nu mă tem, / Mă tem de suferinţa mamei /  De o vedea că nu-s.”

        Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia.  Prutul, acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.

            Grigore Vieru este” ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri : Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dîrz, un cuget tare, un spirit incoruptibil ...” Eugen Simion

Bibliografie

1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.

2. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.

3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

4. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.