Popularitatea
lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplitatea scrisului său. Când ne
referim însă la această calitate a poeziei lui Vieru, trebuie să ţinem
cont, neapărat, de afirmaţia care îi aparţine: „Eu nu a fi simplu râvnesc,
ci a fi înţeles”. Fraza conţine, de fapt, o descifrare a complexităţii
creaţiei lui Grigore Vieru, care, pentru a fi apreciată la justa ei
valoare, trebuie privită în ansamblu şi în contextul social-politic în care
a fost plăsmuită. Căci pe Grigore Vieru, poetul, l-au născut realităţile
perioadei postbelice. „Copiii anilor treizeci”, deveniţi oameni de litere,
poartă în scrisul lor „cifrul” supravieţuirii, mai întâi, în plan ontologic
şi, în al doilea rând, în planul creaţiei. În acest sens e de remarcat
faptul că prin anii ’50 în Chişinău funcţiona doar o singură grădiniţă de
copii în care procesul educaţional se efectua în limba română. Din această
cauză mai mulţi intelectuali, printre care şi Grigore Vieru, locuitori ai
diferitor zone ale capitalei îşi duceau copiii la acea grădiniţă aflată la
marginea oraşului. Trista constatare că în instituţia respectivă lipseau cu
desăvârşire materialele didactice în limba română l-a determinat pe Vieru
să scrie versuri. Aşa au apărut primele sale cărţi pentru copii. Ulterior
poetul s-a afirmat prin volumele de versuri dedicate celor maturi, însă a
rămas fidel pentru totdeauna micilor cititori. Afirmaţia făcută de către
poet, mai în glumă, mai în serios, „Când obosesc de cei mari, mă întorc la
cei mici” denotă statutul său permanent de educator al cititorilor. Vieru
şi-a asumat această dificilă misiune, care în spaţiul dintre Prut şi Nistru
are conotaţii specifice, scriind cele mai frumoase poezii dedicate limbii
române. Versuri precum cele citate în continuare erau cunoscute pe de rost
de toată lumea.
Cu
aceste versuri au crescut generaţiile care au repus în drepturile sale
limba română şi alfabetul latin în Republica Moldova. Sensurile profunde
ale operei lui Grigore Vieru se regăsesc, în viziunea noastră, în câteva
momente-cheie, ce se desprind din creaţia sa, dar şi din atitudinea pe care
a manifestat-o faţă de cele mai importante valori ale existenţei. La o
întâlnire cu studenţii de la Universitatea de Stat din Moldova, prin anii
’70, Vieru le-a spus tinerilor prezenţi în sală că nu va vorbi mult,
deoarece discursurile lungi nu se reţin şi a rostit următoarele cuvinte:
„Să ţineţi minte un lucru: orice vi s-ar spune pe parcursul vieţii, să
ştiţi că sufletul există!”. În contextul vremurilor de odinioară spusele
poetului au însemnat un îndemn de a reveni la izvoarele normalităţii
vieţii.
Poezia
lui Vieru a contribuit la întemeierea identităţii. E vorba de o ctitorie în
sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei
este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât
interpretarea «vocii poporului». Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă
legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare
în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi
osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea
însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o
interpretează” [Martin Hedegger, Originea operei de artă, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru
exprimă vocea interioară a poporului său, voce care, pe un segment de timp,
în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e
tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin
intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit
sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. Optimismul
său dătător de libertate interioară face posibilă armonia originară spre
care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din
sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior,
poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra
limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al
simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei, în măsură să înlesnească
redescoperirea drumului pierdut către strămoşi, către rădăcini. Simplitatea
versului lui Grigore Vieru e condiţionată şi de vizionarismul său care pune
pe seama poeziei o dinamică anumită, colectivă, capabilă să stimuleze atât
redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor trăirilor autentice, aşa
precum se întâmplă şi în următoarele versuri:
„Ca
un copil aştept dimineaţa,
Până
la lacrimi mi-e dragă viaţa!”.
Este
un mesaj incredibil de optimist, lansat din întunericul nopţii despicate cu
fulgerul marii iubiri de viaţă. De acum încolo se vor împărtăşi din el atât
prietenii, cât şi neprietenii lui Grigore Vieru.
Bibliografie:
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu