Metamorfoze materne


Prof. Angela Chiriac,
Școala Gimnazială Nr.2 Botoșani

Motto:„Mama este începutul tuturor începuturilor.” (Grigore Vieru)

Simbol al încercării de renaştere spirituală şi naţională în Basarabia postbelică, cum afirma criticul literar Eugen Simion, Grigore Vieru a scris o poezie cu rol mesianic, cuvântul devenind apel, esenţă a unei gândiri focalizate, grefată pe acele elemente ce intră în componenţa valorilor care includ ţara, neamul, vatra. Poezia lui Vieru nu este estetizantă sau experimentală, este în primul rând trăire.
Conceptul de ,,feminin” în viziunea lui Grigore Vieru, din perspectivele realizării sale  poetice, trimite către mai multe tendințe de abordare.Conceptual, femininul  semnifică, ontologic, naşterea vieţii, perpetuarea ei. Fenomenologic, femeia realizează creşterea, educaţia şi asigurarea formării generaţiei tinere, efectuându-se astfel transmiterea tuturor  competenţelor  de viaţă. Estetic, femininul este  simbolul existenţei  în general, al frumuseţii şi al iubirii. Aceste stări  fundamentale fac  parte din valorile  perene ale omului.
Mama, ca motiv fundamental al poeziei lui Vieru, cunoaşte numeroase întrupări stilistice, de la confesiunea directă, abia ascunsă în mantia versului şi studiul diverselor motive, până la un anumit hermetism folcloric: „Uşoară maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teamă/ Fericită totuşi eşti/ Iarba ştie cum te cheamă/ Steaua ştie ce gândeşti“ (Făptura mamei).
De multe ori, mama şi pământul, ţara, limba în care vorbeşti se confundă în creaţia literară a poetului basarabean. Respectul pe care-l doreşte păstrat pentru limbă şi ţară reprezintă nu doar un demers poetic, sublim în sine, ci un act de înfăptuire a dreptăţii. De limba maternă, izvorul viu al lacrimii de mamă nu te poate despărţi nici chiar moartea: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta, / Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce/ Tot în limba ta“ (În limba ta).
Pentru Vieru mama e patria, mama e cuvântul (logos), mama e libertatea, demnitatea națională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii. Asemenea războinicilor-strămoşi cu ştiinţa de a se face nemuritori, şi Grigore Vieru nu se teme de moarte, ci numai de suferinţa Mamei-Ţară: De moarte nu mă tem,/Mă tem de suferinţa mamei/De o vedea că nu-s. / De moarte nu mă tem,/Dar cine, cine, dulceo, / Iubi-te-va mai mult?”(„Doină”)
Patria-Mamă este pentru eroul liric al lui Grigore Vieru aroma, aurul desfăşurării vieţii zi şi noapte: ,,Piatra asta e o pâine caldă./Vântul ăsta e un vin domnesc./şi pelinul – busuioc sălbatic.//Vine ziua aurindu-mi pâinea./Vine seara aromindu-mi vinul./Vine mama îndulcindu-mi gândul.”(Dar mai întâi).
 Făptura mamei” are, pentru Vieru o proiecţie cosmică: „Uşoară maica, uşoară, / C-ai putea să mergi calcând / Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ”. Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui.
În poezia lui Vieru simbolul mamei are aceeaşi ambivalență ca şi în cele ale mării şi pământului: viaţa şi moartea sunt corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei; moartea înseamnă reîntoarcerea în pământ. Mama este simbolul adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.
            Iubirea de mamă va trece, prin taina cununiei, către iubirea de femeie. Nu există practic o înstrăinare faţă de iubirea de mamă, ea va rămâne întipărită în fiinţa poetului. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei.
În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când). 
 Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita.
În poemul  Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti” iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima.
 Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.
            Grigore Vieru a fost ,,copilul” patriei sale, patrie pe care a văzut-o întotdeauna ca pe o mamă.De multe ori în poezia sa mama este ființa cu care se identifică patria și limba.
La Grigore Vieru, patria- mamă este pretutindeni. Piatra, râul, pământul şi copacii rămân în pozia lui Grigore Vieru componentele patriei. Dragostea pentru mamă este sinonimă – în termeni superlativi – cu iubirea de patrie: „Mamă,/ Tu eşti patria mea!/ Creştetul tău –/ Vârful muntelui/ Acoperit de nea./ Ochii tăi –/ Mări albastre./ Palmele tale –/ Arăturile noastre./ (…) Basmaua –/ Steag,/ Zvâcnind/ Ca inima…/ Mamă, / Tu eşti patria mea!” (Mamă, tu eşti…).           
Mama nu este prezentată ca o ființă solitară ci întotdeauna numele ei este legat de momentele, locurile și ființele dragi din viața poetului. Acest lucru este ilustrat și în poezia ,,Buzele mamei”: ,,Iar buzele tale sunt, mama,/O rană tăcută mereu,/Mereu presurată cu țărna/Mormântului tatălui meu”.Imaginea pe care o plăsmuiește mamei este una ce capătă dimensiuni hiperbolice: ,,Mamă,/Tu ești patria mea!/Creștetul tău-/Vârful muntelui/…Ochii tăi – Mari albaștri/Palmele tale-/Arăturile noastre”
Mama este un Demiurg care recreează universul, care are acolo un loc bine stabilit, iar plecarea sa ar echivala cu dezintegrarea lui. Ea este ființa care oferă echilibru universului domestic. Mama este asemenea ,,Luceafărului” lui Eminescu, care se metamorfozează, este elementul primordial care înlesnește existența poetului:,,Mama intră-n mare/Asfințire lină/Sfintei mari întinderi/Cuvios se-nchină.”
           Dincolo de teme, sacre sau profane, ceea ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conştiinţa valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preţuire exacerbată se datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le autoritatea originară.
La auzul melodioasei limbi  materne, totul  se opreşte, mirat de frumuseţea sunetelor ce curg. Izvoarele încetează să susure, pădurile să foşnească, iar păsările  se  opresc pentru o clipă şi ascultă, ele se inspiră, căci, pâna la urmă, acasă, limba, în accepţia poetului, este aidoma unui cântec; ,,piatra e o pâine caldă” , ,,vântul e un  vin domnesc”, iar ,,pelinul-busuioc sălbatic”.
             Limba este o expresie a  unor simţiri  profunde şi, totodată, un puternic liant  între oameni.Prin limbă omul plânge şi cântă, iubeşte şi blesteamă, mângâie şi adoră, spune şi arată, creează şi gândeşte. Limba, prin forma feminină a cuvântului, semnifică existenţa noastră perenă, rodul acestei existenţe – creaţia, valoarea  sacră a acestei creaţii colective a poporului nostru.
Frumuseţea mamei este echivalentă câtorva simboluri fie ale astralului, fie ale teluricului, îngemănarea acestora conturând idealul de frumuseţe maternă: „Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,/ Te-aş găsi după lumină/ (…)// De te-ai face spic secară,/ Te-aş găsi după povară/ (…)// De-ai fi-n codru o păsăruică,/ după glas aflate-aş, muică/ (…)// De te-ai face-n văi o floare,/ Te-aş găsi după suflare,/ Spune-ţi-aş vorbe cereşti:/ “Muică, tot frumoasă eşti!” (Mamă, de-ai fi o stea)
Ca şi la Eminescu, în lirica lui Grigore Vieru femeia – în ipostaza mamei – este înfăţişată atât uman, cât şi împrumutând din atributele celest-astralului. Latura umană este preponderentă. Astfel, văduvă de timpuriu, mama poetului este evocată ca fiind o femeie evlavioasă: „Mama mea viaţa-ntreagă/ A trăit fără bărbat./ Singuri prea eram în casă/ Ploi cu grindină când bat.// Mama viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi-ntre unul Dumnezeu.// Oh, şi crede-aşa într-însul,/ Ca-n albastru văzul ei.” (Autobiografică)
Evocându-şi mama, poetul îşi aminteşte că aceasta era o croitoreasă pricepută şi „cântecul” maşinii de cusut a fost cântecul său de leagăn. O părticică din fiinţa ei a trecut şi în cămăşile sau năframele zămislite: „Veneau femei duminica/ La noi/ După năframe/ Tivite pe la margini/ Cu lacrimile mamei.” (Cântec cu acul)
Biografia lui Grigore Vieru confirmă adevărul că poezia sa vine din suferinţa mamei, a satului situat într-o istorie a batjocoririi religiosului, în care profesorul, educatorul, preotul sunt alungaţi sau obligaţi să recunoască valorile noilor atitudini, impuse de regimul totalitar.
Studierea biografiei lui relevă faptul că încă din perioada studenţiei el înţelege rolul scriitorului autentic, constând în a-l înlocui pe preot, pe dascăl, pe filosof. La Grigore Vieru, până şi Dumnezeu vorbeşte limba adevărată a neamului, pe care doar poeţii au curaj a o rosti, chiar dacă lira le este în lacrimi. Numai în izvorul mare al lui Dumnezeu cel rătăcit şi nefericit găseşte casa străveche.
Această poezie, cu elemente şi constructe sacre, ne determină să-l considerăm pe Grigore Vieru un preot al neamului său, un patriarh al limbii române, al limbii mamei, al limbii divine.

Referinţe bibliografice:
Cimpoi Mihai. Grigore Vieru – poetul arhetipurilor,Iaşi, Princeps Edit, 2009
Codreanu Theodor, Duminica mare a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010
Corbu Daniel. Escale în Panteon – portrete critice, Iaşi, Princeps Edit, 2009
Gorban Paul. Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Iaşi, Princeps Edit, 2011
Vieru Grigore , Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006
Vieru Grigore Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008
Vieru Grigore: “Radacina de foc”, Ed.Univers Bucuresti,1988
Vieru Grigore, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008
Vieru Grigore, Taina care mă apără, opera poetică, editie de Grigore Vieru si Daniel Corbu, prefată de Mihai Cimpoi, postfată de Theodor Codreanu, Editura Princeps Edit, Iasi, 2008 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu