„Din Basarabia vă scriu, dulci frați de dincolo de Prut”

Carcea Loredana-Nicoleta, limba și literatura română, grad didactic I, Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

Rezumat: Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și publică, GRIGORE VIERU a promovat conștiința unității spațiului cultural românesc, fiind prezent cu totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfășurate pe ambele maluri ale Prutului. Poetul a reprezentat un model de patriotism și un simbol care și-a câștigat un loc de cinste în cultura României.

„Mama pâine albă coace...”. Acest vers de o inocență primară, dar în același timp plin de profunzime, este cunoscut fiecărui moldovean de acasă, dar și de pe meleagurile îndepărtate spre care a emigrat aproape o treime din țară. Este versul care vorbește de la sine despre promovarea politicilor pacifiste și a nonviolenței: pentru poet pacea este mama, pâinea, fluierul, vatra părintească. Astfel, arma pacifista a lui Grigore Vieru a fost versul; el niciodată nu a instigat la război sau alte violențe. Cei care l-au învinuit de xenofobie, i-au trunchiat mesajul și au ignorat contextul, pentru că Grigore Vieru n-a făcut altceva decât să promoveze valorile românești și să interzică profanarea lor.

Protejarea patrimoniului cultural – noțiune-cheie a preocupărilor umanității. În acest sens, Grigore Vieru a repetat insistent că nu putem să culturalizăm cu alte popoare dacă întârziem în regionalism primitiv și refuzăm să conștientizăm nu doar că suntem parte a marii culturi românești, dar și că trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a o cunoaște și promova. Nu poți pretinde la universalitate dacă nu-ți cunoști rădăcinile și valorile neamului și mai mult decât atât, dacă-ți repudiezi patria. Vorbind despre patrie, mamă, limbă maternă, copilărie, Grigore Vieru le-a relevat aspectele fundamentale, de restabilire a plinătății, echilibrului și armoniei spiritului românesc. Anume întoarcerea către esențele primordiale face permisiv contactul cu universalitatea. Din rețeaua de simboluri care însumează structura imaginarului artistic vierean se configurează modelul paradigmatic al ființei românești, unitare, descătușate și deschise spre diversitate.

Convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova: „Nu am nimic împotriva Republicii Moldova, pe care am susținut-o de la bun început și o susțin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”.

Vieru a trăit având în suflet credința și speranța reîntregirii: „Cred în restabilirea hotarelor strămoșești și doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, știu că Miorița s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererîta mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaților; că nu putem fi o cultură, o știință și o istorie națională fără Eminescu și Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Țara mamă este inevitabilă”.

Din această credință, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creațiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. Nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, așa cum era și credința Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumusețile naturii este și ea o poezie patriotică”.

Grigore Vieru reușește să dea o definiție poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Și pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbinte pentru tot ce este românesc. Așa este și „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Știu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărții sale(…) // S-o lăsăm așa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creație poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie și 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se știe / Cerul a muncit o veșnicie./ Noi, muncind întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.

Poezia lui Grigore Vieru s-a născut din harul și darul cuvântului scris, dar s-a născut și din sufletul său de român. Este deci o poezie profund românească, pornită din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu, mitul jertfei sau al sacrificiului suprem în numele unui ideal înalt. Iar acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo „Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul!”. Numai acolo „Pe izvor cu val de bine / Doina crește, dor tot vine...”. Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă chiar accente de tristețe: „De ce, o, Doamne / dăruit-ai / ochilor mei întristați / o Țară atât de frumoasă / și-ndureratului meu auz / un cântec atât de ales...”. Chiar și „Casa văduvă și tristă / De pe margine de Prut” poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că „Basarabia Română este ca un prunc cu inima în afara pieptului și inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este limba română”. Dragostea de patrie și de popor înseamnă, în același timp, și dragostea pentru limba română, fiindcă „Pentru ea la Putna clopot bate, / Pentru ea ni-i teamă de păcate, / Pentru ea e bolta mai albastră – / Pentru limba noastră”. Ea, „limba noastră”, este și limba mamei: „Pentru ea ninsori se cern din spații, / Pentru ea puternici sunt Carpații, / Pentru ea e caldă vatra poamei – / Pentru limba mamei”. Și tot „limba noastră” este și limba țării: „Pentru ea noi văruim pereții, / Pentru ea mai sunt răniți poeții, / Pentru ea cresc florile visării – / Pentru limba țării”. Iar această „limbă a țării” este Limba română!

Grigore Vieru a visat să trăiască într-o singură Românie: „Dacă visul unora a fost și este să ajungă în Cosmos, o viață întreagă am visat să trec Prutul, să-mi văd Țara”. A visat clipa în care „toată obștea neamului nostru va serba izbândirea unui gând – ziua învierii naționale”. A avut bucuria trecerii Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a „izbânzii unui gând pribeag încă”!

Dialogul intercultural este asigurat prin cunoașterea rădăcinilor de către fiecare popor în parte și participarea cu propriul patrimoniu la patrimoniul universal. În spațiul basarabean, poezia lui Grigore Vieru a semnalizat revirimentul esteticului și a eticului, dar și un act recuperator și ordonator, care include conștiință românească nealterată, limbă română, fermitate identitară, pledoarie pentru pace, femeie, dragoste, cultură și neam.

Referințe bibliografice:

1. Popa Gheorghe, Grigore Vieru, discipol al limbii române şi mentor al vorbitorilor ei. În Grigore Vieru, Poetul. Chișinău: Știința, 2010.

2. Codreanu Theodor, Basarabia sau drama sfâșierii. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Galați: Scorpion, 2003.

3. Cimpoi Mihai, Grigore Vieru. Poetul arhetipurilor. Chișinău: Prut internațional, 2005.

4. Rachieru Adrian Dinu, Grigore Vieru – „Biblioteca de rouă”. În Metaliteratura 5-6 (19), ASM – UPS, Chișinău, 2008.

LIRICA LUI GRIGORE VIERU

prof. înv. primar Buză Monica, grad didactic I, Liceul de Artă “Ștefan Luchian” Botoșani

               Literatură noastră românească e presărată cu foarte multe valori incontestabile, iar drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

              Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg”. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului”.

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi”.

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic.

 Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită”.

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea. În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identificat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confiscarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp. Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea: ,,Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară”. (Dolgan, Mihail. Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru. Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom, București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

7.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012.

8.      Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4, 2009

Vieru - tăcere, cuvânt și iarăși tăcere

Bârzoi Gina-Emanuela, prof. Limba română, grad didactic I, Școala Gimnazială Ștefan cel Mare, Botoșani

„Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în natura naturii, ne împrimăvărează cu o toam­nă de aur, cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire”, spunea atât de frumos Nichita Stănescu. "Un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-1 prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe, îl intoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-și duce mai demn, pe mai departe viața în spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al credincioșiei față de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet rămâne-va «suflet în sufletul neamului său». O astfel de întruchipare exceptțională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.” ( Eugen Simion). Poezia lui Grigore Vieru începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea sau, mai degrabă, tăcerea semănând cuvinte, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “Îmi curge, mamă,/ însingurarea pe trup/ ca apa pe stânci/ ca miezul de noapte/ pe zidul unei cetăţi; “, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului: “Din ceasul acesta,/ de rouă mi-e sufletul –/ şi trupul la fel”. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieţii sale, cuvântului rostit: „De ce taci, Soare?/ Spune ceva!/ Nu e de aur tăcerea./ De sânge-i.” Este polemica dintre inspiraţie şi scriere, dintre gând şi perceperea lui de alţii:„Măream tăcerea/ Până când în căpița de paie/ Auzeam cum respiră spionii...”.

Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere”Iubește-mă. Ori nici nu mă iubi./ Dar lângă tine vorba n-are rost”, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri „E-o linişte iubirea?”, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip/ Cum lin, ca stelele pe munte,/ Îţi curge liniştea pe chip”. Poemul ”Această ramură” este vizibil influen­ţat de viziunea lilială, subtilă, delicată din poemele de dragoste ale lui Nichita Stănescu, căruia îi şi este dedicat: „Mai mult, frumoa­so,/ Ce-aş putea să-ţi cer -/ Ce-mi dărui tu puţin e?!/ O, dacă-s pasăre, -/ Sub cer/ Suflarea ta mă ţine!/ Iar părul tău înrourat/ Ca busuiocul/ Sfinţeşte aerul de sus/ În care-mi strig norocul./ Ca frunzele din cer/ Cobor/ genele tale, sfânto,/ Sărutând pasărea în zbor/ Şi locul unde cântă./ În glasul tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Şi-mi presur rana cu pământ:/ Cu ale tale urme dulci.“. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt prezente în poezia de dragoste: ”E-o linişte iubirea?/ Mi-s pletele albite.”.

Mama, izvor de viaţă „Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.”, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “Apropie-mă liniştii ce eşti”.Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărţirea de satul natal, de mamă: ”Tăcută/ Ești, draga mea mamă,/ Tăcută...”. El cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară imaginară„Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere”, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul, o patrie având în centru permanentul și complexul simbol al mamei ”Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu”și cultul neclintit al lui Eminescu: ”Ne-am ales cu domnul Eminescu,/ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră -/ Eminescu”.

Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/ Şi dragostea şi a mea viaţă”. Singurătatea constă şi în asumarea responsabilităţii cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. De aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi reacţia propriilor acţiuni. Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta / Cu-al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă/ Tu taci atunci”. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii şi-al minţii” determină împăcarea senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.

Moartea începe tot prin tăcere: “Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere: „Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu.” Totul ţine de profunzimea percepţiei în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa. Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum ar fi o leliţă, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea copii şi mamă: „Nu frică, nu teamă –/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”. Superioritatea poetului în faţa morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să poată iubi şi muri, pe când moartea este condamnată singurătăţii veşnice: „Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu.” Perceperea morţii este raportată la două viziuni în creaţia lui Grigore Vieru: la cea orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină elucidând importanţa păstrării sacrului arhetipal şi dragostea creştină: ”Respectăm moartea,/ Pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa..”

Citindu-l pe Grigore Vieru putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia. Tăcerea vieriană devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în moarte prin tăcere, moartea revine la viaţă prin tăcere: “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi): “Există o pasăre singură,/ Există o pasăre,/ care cântă sus până când/ Mamă devine şi piere/ Există, o, nişte pui/ Care ţipă sus până când/ Mama le-nvie”.

Citind poezia lui Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb ”Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe”. În cazul lui frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are funcţia de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu. Fericirea constă în eliberare ”Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii./ Cântat-am mărul înflorit”, în perceperea sublimului ”Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă.”, în a crea din esenţele lumii primordiale, ce îmbină cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte spiritului: ”Am cunoscut durerea,/ Nu am ce mai cunoaşte.”.

Trei simboluri majore domină lirica lui Grigore Vieru: patria, mama şi limba română. Ele sunt sinonime. Putem înlocui oricând, în orice poezie a lui Grigore Vieru aceste cuvinte, unele cu altele şi vom obţine acelaşi lucru. Patria e mamă şi e limba română. Eul liric trăieşte ipostazele omului cu iubirea telurică şi cea de artist, dar adună în emoţiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. La Grigore Vieru dragostea îşi ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic: ”Trebuia să primesc o veste/ Care mi-ar fi mângâiat viața”,, taina, natura în plenitudinea ei, creanga de măr, floarea-soarelui, liliacul, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează: ”Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial: ” Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă/ Din somnul cel de moarte!/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă/ Prin limbă şi prin carte!”. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.

Poetul trăieşte acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei: ”Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc și-l cânt”. Grigore Vieru reuşește să exprime cel mai convingător ce înseamnă pentru un român limba lui maternă: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./Ci doar în limba ta/ Durerea poţi să o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul este mai vin/ Şi prânzul este mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."

Vieru reprezintă pentru spaţiul său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de la începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un simbol al încercării de renaștere spirituală și naţională în Basarabia postbelică”. ( Eugen Simion).

Referinţe bibliografice:

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. Ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008.

Doinaș, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.

Gruia, Lucian. Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, București, 1988, p. 339)

Lateș, George. Punctul genezic. Iaşi: Junimea, 2002.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela45, Pitești, 2008, p. 1401

Noica, Constantin. Sentimentul românesc al ființei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David / Litera, 1998.

Sorescu, Marin. În: Discipol al lui Orfeu. Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut Internaţional, 2005. 

Grigore Vieru-vocea de dincolo de Prut

Balan Irina Sabina,Limba si literatura română,Grad I,

Scoala Gimnaziala Nr.1 Suliţa,Botosani,

               Poetul Grigore Vieru,maestru al cuvântului,iubitor de plai  ,de limbă şi neam, a iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor,îndrăgostiţilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi o frumuseţe rară. Valoarea, adevărul şi expresivitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

         Prin întreaga sa operă ,prin activitatea literară şi publică,Grigore Vieru a promovat conştiinţa unităţii şi spaţiului cultural românesc,fiind prezent cu totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfăşurate pe ambele maluri ale Prutului.Versurile sale relevă o stare de spirit de o extraordinară autenticitate creionate de un stil simplu şi sincer.  Denumit "deputatul poporului",  a câştigat inima celor care aveau acelaşi vis cu al său – reîntregirea cu românii de dincolo de Prut:“Trei culori şi-o singură fiinţă Românească!”.Poetul a reprezentat un model de patriotism şi un simbol care şi-a câştigat un loc de cinste în cultura romană .

     Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii:”Cred în restabilirea hotarelor strămoseşti,pentru ca dincolo de patriotismul meu local,basarabean, ştiu că<Mioriţa > s-a născut în Vrancea...cred cu toată inima ca Reunirea cu Tara mamă este inevitabilă”.

   In lirica lui Grigore Vieru,eul creator îşi exprimă în mod nemijlocit stări sufleteşti ,emoţii,atitudini şi idei diferite de la nostalgie la revoltă,(Basarabie cu jale )de la duioşie la încântare (Puisorii),de la simplitate   (Furnica ) la  profunzime (Salvati-vă prin limbă).

Multe din poeziile sale s-au născut din dragoste fierbine pentru tot ce este românesc.Elegiacul Grigore Vieru îşi arată ,mai cu seama în volumul “Acum şi în veac” cealaltă “faţă” a răzvrătitului,a protestatarului.Intr-un limbaj poetic  aparent simplu poetul ne explică nouă,celor de dincolo de Prut, în  “Scrisoare din Basarabia”,ca a fost învăţat la şcoală să ne considere duşmani şi nu fraţi.Poetul ne scrie “prea târziu”,numindu-ne “Dulci fraţi de dincolo de Prut/ Vă scriu cum pot şi prea tarziu/Mi-e dor de voi şi vă sărut.”

    Poet contemporan , Grigore Vieru este vocea care îşi  “striga” cu simplitate şi amărăciune durerea:reîntregirea  neamului său.“Că nu suntem români, străinul/Pe-a lui o ţine./Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul  /Decât pe mine.”.           

Bibliografie:

http://limbaromana.md/index.php?go=numar&n=5

https://ro.wikipedia.org