Grigore Vieru-poetul românilor de pretutindeni

Prof. înv. primar Tudorache Loredana-Ștefania-gradul I-

Școala Primară nr.2 Stâncești, comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani

             Grigore Vieru, poetul basarabean ce a reușit să se identifice de-a lungul vieții cu lupta pentru păstrarea identității naționale și a limbii române,  produce vie emoţie. Și-a dedicat viața literaturii, dreptății și copiilor, inclusiv poetului nepereche. Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre. Opera sa lirică în dulcele grai românesc rămâne mărturie peste veacuri și peste hotarele țării, fiind păstrată cu sfințenie în inimile românilor de pretutindeni.

                “Grigore Vieru a fost omul care, cu toata fragilitatea sa, a adus Basarabia aproape de patria-mumă.”Adrian Păunescu

                       Eugen Simion, Președintele Secției de Filologie și Literatură din cadrul Academiei Române, a declarat că Grigore Vieru a fost "un spirit mesianic". "Grigore Vieru este perceput de către cei care vor să judece obiectiv nu numai ca un poet esențial pentru literatura româna din Basarabia, ci și ca un simbol al luptei naționale din Basarabia postbelică", a declarat academicianul.

                 Președintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu, a declarat că Grigore Vieru a fost "un poet notabil" atât pentru literatura basarabeană, cât și pentru cea românească. "A fost un poet bun, un poet cu multă originalitate", a adăugat Nicolae Manolescu.

                Moartea poetului Grigore Vieru este "o pierdere uriașă pentru cultura națională", declarase Corneliu Vadim Tudor, care a spus că s-ar impune decretarea unei zile de doliu național pe ambele maluri ale Prutului." "Eu n-am întâlnit un om mai delicat și mai frumos din punct de vedere moral, cu o generozitate ieșită din comun, de la Nichita Stănescu încoace”, a spus Vadim Tudor despre Vieru.

                ”Am primit cu adâncă tristețe vestea dispariției dintre noi a poetului basarabean Grigore Vieru. Voce a conștiinței românești, Grigore Vieru va rămâne în memoria noastră prin dragostea sa pentru limba și istoria românilor de pe ambele maluri ale Prutului” a declarat însuși Băsescu.

              Un cuvânt despre poetul Grigore Vieru, cel  care a reușit să se identifice de-a lungul vieții cu lupta pentru păstrarea identității naționale și a limbii române,  produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, care reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului. De-acum, ne rămân doar poeziile sale, în care adesea îl punea pe Mihai Eminescu mai presus chiar decât zeii. Se închinase memoriei sale, pentru ultima dată, cu câteva ore înaintea accidentului care urma să-i aducă sfârșitul.

              Poetul care a luptat întreaga viață pentru moștenirea limbii române, Grigore Vieru era membru de onoare și corespondent al Academiei Române care l-a propus în 1992 la Premiul Nobel pentru Pace. Poetul își legase pentru totdeauna numele de Podul de Flori și era recunoscut pe ambele maluri ale Prutului ca unul dintre cei mai mari luptători pentru identitatea națională și pentru moștenirea limbii române.

             Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935 în satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România, azi Republica Moldova, într-o familie de plugari români, a lui Pavel şi Eudochia Vieru, decedând pe 18 ianuarie 2009 în Chişinău. A fost un poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova.

             A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

             A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic"Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scînteia Leninistă”, actualmente „Noi”, și ziarul "Tînărul leninist", actualmente "Florile Dalbe".

             În 1960 se căsătorește cu Raisa, profesoară de română și latină, împreună având doi copii.

             A fost redactor la revista Nistru, actualmente „Basarabia”, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde  i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". A fost un oaspete des al „Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”.

             În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legămînt", dedicat poetului Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: ”Știu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții Sale”. După 45 de ani, poetul moare în urma unui accident de mașină, care are loc în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a lui Eminescu.

             În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vîrstele", pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret. Mai târziu, în 1967, revista Nistru publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.

             În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brîncuşi", iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

             În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă. Un an mai tîrziu, în 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi. De pe acest manual, modificat întrucâtva de-a lungul timpului, învață și astăzi micii basarabeni în clasa I. În 1989, tot Vieru și Vangheli au realizat varianta în grafie latină a Abecedarului.

             Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării pentru poemul "Curcubeul", în care s-a găsit "ascuns" tricolorul românesc. Poetul, prin metafora curcubeului cu trei culori, elogia drapelul tuturor românilor. Peste câteva zile de la difuzare, cenzura sovietică l-a acuzat pe poet de diversiune.

             Grigore Vieru a fost membru Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din anul 1971. În 1973, Grigore Vieru trece Prutul în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici. Participă la întâlniri, vizitează mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița, Dragomirna, Văratec. Se întoarce la Chișinău cu un sac de cărți. Mai târziu poetul face următoarea mărturisire: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”

             În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cîrneci. În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cîrmu.

             În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi. Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.
             În 1981, la editura Albatros din Bucureşti, în colecţia "Cele mai frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin Sorescu.

             La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

             În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar poezia lui Vieru Dragă Otee a fost pusă pe muzică și interpretată de Iurie Sadovnic. Ulterior, piesa a fost preluată și de Zdob si Zdub.

             În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Anderesen. În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director Romul Munteanu).

             Tot în 1988 în ziarul Literatura și arta din Chișinău a apărut primul text cu grafie latină din Basarabia postbelică, autorul fiind Grigore Vieru.

             În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.

             Un an mai tîrziu, în 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, iar în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii. În 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.

             La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.

             În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai târziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere.

             În ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident. A fost înmormântat  la Chişinău, iar ziua de 20 ianuarie a fost declarată zi de doliu în Republica Moldova.

             Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Mare Cruce.

            Opera sa cuprinde: Alarma (versuri pentru copii), Muzicuțe (versuri pentru copii), Făt-Frumos curcubeul și Bună ziua, fulgilor! la editura „Cartea Moldovenească”, Mulțumim pentru pace (versuri) și Făgurași' (versuri, povestiri și cântece)Revista „Nistru”, poemul Legământ, dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu, Versuri pentru cititorii de toate vârstele, prefațat de Ion Druță pentru care i se acordă Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii și tineret, Poezii de seama voastră (editura „Lumina”), Bărbații Moldovei, cu o dedicație pentru „naționalistul” Nicolae Testimițeanu (revista „Nistru”), Duminica cuvintelor la editura „Lumina” cu ilustrații de Igor Vieru o carte mult îndrăgită de preșcolari, care a devenit prezentă în orice grădiniță de copii, Abecedarul (editura „Lumina”) — în colaborare cu Spiridon Vangheli și pictorul Igor Vieru), Trei iezi, Aproape (versuri lirice), Mama (carte pentru cei mici), Un verde ne vede! (editura „Lumina” — volum pentru care poetului i se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978), Metafore albastre -(editura „Narodna cultura”, Sofia — în colecția Globus poetic, Mi-e dor de piatră - еd. Avangardprint, Bulgaria - traducere în bulgară și prefață de Ognean Stamboliev - 100 poezii.

             Este prezent în: Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119.

             Muzică pe versurile lui Vieru : Maria Mirabela, Dragă Otee, Pentru Ea, Răsai, Eminescu, La mănăstirea Căpriana (Clopotul Învierii), Lăsați-ne în legea noastră, Două lacrimi gemene (Chișinău și București), O serenadă, Melancolie, Ultima oră, Reaprindeți candela, Mi-e dor de tine, mamă, Codrul e frumos cu floare.

             Mulți compozitori basarabeni se inspirau de poezia lui Grigore Vieru (culegeri de cântece "Poftim de intrați", "Cine crede" ș.a.). Grigore Vieru însuși este autor al unor melodii de cântece pentru copii ("Să crești mare" ș.a.), dar cea mai fecundă era colaborarea lui cu compozitoare Iulia Țibulschi (culegeri "Soare, soare", "Clopoțeii", "Stea-stea, logostea", "Ramule-neamule", "Cântând cu iubire" ș.a.)

             Câteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru, iar pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.

             Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viaţă de om serveşte cu dăruire poezia.

                                                     

Bibliografie:

http://www.istoria.md/articol/536/Grigore_Vieru,_biografie

http://stirileprotv.ro/exclusiv/exclusiv-online/afla-cine-a-fost-grigore-vieru.html

https://www.youtube.com/watch?v=H2w5YCYI8kk&feature=youtu.be&list=PLqpEAmXcB5VA5TvKUUsR2vWLopoy-c_Xn

https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru#cite_note-12

http://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/grigore-vieru.html

http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/a-murit-poetul-grigore-vieru.html

URMAȘ DEMN A LUI EMINESCU- GRIGORE VIERU

Prof. Corneliu Temneanu -Prof. înv. primar, gr. I ,

Șc. Gimnazială Nr. 12 Botoșani

                  

                 Grigore Vieru a afirmat de mai multe ori că dorinţa-i cea mare este de a lăsa o singură carte, dar „arată adânc şi semănată bine”, fiindcă „în fond, fiecare poet scrie o singură carte. O carte care se alege la urmă din toate cărţile sale” [1, p. 102]. Dacă e să judecăm după anumite date prefigurative, cartea pe care şi-o visează va fi edificată, probabil, pe temelia a trei teme mari, „veşnice”: dragostea, viaţa, moartea. Iată de ce cred că în creaţia lui Grigore Vieru intertextualitatea trebuie căutată anume la acest nivel – al metafizicii textului şi al tematicii. Dimensiunea dialogică a poeziei lui se naşte din abordarea aceloraşi teme pe care le-au avut, în obiectivul lor, întotdeauna, cărţile mari și folclorul. Să mai reţinem că atunci când a fost întrebat despre „izvoarele” creaţiei sale poetul a răspuns simplu: folclorul şi Eminescu.

               Fireşte, el se referea nu numai la consistenţa semantică a „surselor” amintite, ci şi la tipul de poeticitate pe care acestea i-l oferă ca model, întru edificarea propriei arte po(i)etice – una care îi plasează versurile într-o deplină consubstanţialitate cu poezia folclorică şi cu lirismul eminescian. Or, după cum mărturiseşte poetul însuşi, el a pornit nu de la izvoare, ci către izvoare, „lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei” [2, p. 391]. Există aşadar o legătură organică între poezia lui Grigore Vieru şi poezia populară. Relevantă în acest sens este preluarea versului popular Cu cât cânt / cu atâta sânt ca motto pentru un întreg ciclu poetic, Scrisori din spital. Cântecul este conceput deci, ca şi în folclor, ca o condiţie fundamentală a existenţei individului. Pe de altă parte, utilizarea frecventă a unor versuri populare ca motto-uri, precum şi includerea în interiorul propriilor texte a unor formule lirice de sorginte folclorică, cu funcţia de versuri-refren, constituie una dintre condiţiile esenţiale ale modului de a fi al poeziei vierene. E o tehnică ce funcţionează în direcţia consubstanţializării poeziei lui Vieru cu poezia folclorică. Abundenţa titlurilor formulate pe modelul tipologiei metaforice populare (Roua dorului, Făptura mamei, Pe drum alb, pe drum verde, Floarea-soarelui, Descântec de dragoste, Stea-stea, logostea, Umbreluţa spicului ş.a.) sugerează aceeaşi tentaţie a identificării poeziei sale cu „matricea” poeziei populare. Ea este dovada unei interferenţe de adâncime între cele două discursuri lirice. Însăşi structura dialogală a multor texte ale lui Vieru presupune existenţa unui interlocutor imaginar şi este o achiziţie ce-şi are originea, de asemenea, în poezia populară. În multe texte folclorice comunicarea mesajului se face în funcţie de un „interlocutor”, antrenat să dea un impuls nou textului. Fenomenul îşi găseşte o materializare, deopotrivă de productivă, şi în creaţia lui Vieru. Un  bun exemplu e poezia ,,Cântecul soarelui,,.

Extrem de complexă, insinuându-se în subtext, intertextualitatea poeziei vierene „iese” uneori la suprafaţa textului, poetul exersând rescrierea deliberată a unor texte folclorice emblematice. E şi cazul poeziei Mica baladă:

                    O tulburătoare reorientare a semnificaţiilor variantei originale a mitului (jertfirea femeii iubite şi autosacrificiul în numele creaţiei) spre ideea autosacrificiului matern întru împlinirea fiului ca homo creatris. O transformare globală a baladei Meşterul Manole în direcţia re-dramatizării ei prin suprimarea bruscă a deznodământului şi prin substituirea personajului sacrificat (Ana) cu unul care se sacrifică (mama).

Motivul Meşterului Manole e reluat în mai multe texte vierene... În poezia Meşterul este asimilat în scopuri retorice (Uitaşi de masă, meşter mare, – / Lumina-l strigă, – prânzu ia-l!), iar în poezia Acum aştept, în care personajul liric îşi zideşte femeia în pereţi, e înscenată o situaţie „dilematică”: eroul urmează să aleagă între viaţa dăruită de „împărat”, ca răsplată, şi „stingerea” de dorul femeii sacrificate. El năruie zidul ca să-şi revadă iubita. Sentimentul dragostei învinge „instinctul” creaţiei. I se prescrie însă, în schimb, moartea, ca pedeapsă pentru dărâmarea propriei creaţiuni. În poezia Ştergarul vărgat mitul creaţiunii este desacralizat, personajul liric nu mai este un Manole, nu e un creator, e doar „meşterul Petre”, un simplu zidar, căruia nevasta îi aduce „de mâncat”, „îi scoate aşchiile din palmă”, apoi îi veghează somnul. Tema sacrificiului suprem în numele creaţiunii e substituită aici prin cea a unei duioase afecţiuni „profane”.

Ceea ce contează în cazul dat este faptul că reactivarea mitului creaţiunii în atâtea variante textuale, în atâtea exerciţii semnificante inedite nu este întâmplătoare. Poetul încearcă o ilustrare a semnificaţiilor mitului prin intermediul propriului efort po(i)etic. Rescrierea repetată a baladei devine o experienţă analogică celei pe care şi-o asumă miticul Manole, care e nevoit să tot reia munca de la capăt. Intertextualitatea depăşeşte aici sensul unei tehnici de interrelaţionare a două texte pentru a se transforma într-o replică existenţială dată destinului mitic al lui Manole.

Un alt mit folcloric explorat de Gr. Vieru cu ingeniozitate este mitul mioritic. Efectul estetic al abordării intertextuale a acestuia în poezia Ah, tot mai liniştit mi-e verbul e de un rafinament ieşit din comun.

În ea important e să observăm că ultimul vers conţine o aluzie la metafora mioritică a morţii-nuntă (în care baciul îşi doreşte dizolvarea, după moarte, în stihia elementelor naturale şi cosmice), situându-se într-o relaţie de intertextualitate implicită inclusiv cu elegia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu în care eul romantic îşi doreşte, la fel, „somnul lin” şi „codrii aproape” în acea imensă singurătate a morţii. În versul Mă pregătesc de flori şi iarbă, personajul lui Gr. Vieru îşi doreşte aceeaşi iniţiere ritualică în taina morţii, moartea fiind resimţită, în spirit mioritico-mitic, ca o renaştere. Este o probă poetică în care fantezia folclorică se întâlneşte cu imaginarul eminescian într-un ansamblu textual unic.

                 Altminteri, dialogul lui Gr. Vieru cu Eminescu nu se reduce la aceste momente singulare, identificabile cartografic. Aminteam mai sus de dorinţa poetului de a ne lăsa o singură carte. Ei bine, Grigore Vieru reia uneori dialogul cu Eminescu la acest nivel – al unei „cărţi”, în sensul grecesc al cuvântului. Mă gândesc aici la cartea / ciclul Fiindcă iubesc, care poartă epigraful Nu credeam să-nvăţ a muri vrodata. Dacă este adevărat că epigraful are funcţia de a exprima în mod concis ideea artistică a întregii cărţi, rezultă că ideea lui este şi ideea cărţii. Se ştie însă că majoritatea comentatorilor Odei... eminesciene consideră că ideea esenţială a acesteia este că viaţa / existenţa / temporalitatea înseamnă o învăţare a morţii. Intitulându-şi cartea Fiindcă iubesc şi luându-şi ca epigraf cunoscutul vers eminescian, autorul vrea să sugereze, pare-se, două lucruri: primul – că iubirea semnifică învăţarea morţii, şi al doilea (ce ţine de po(i)etică) – că nu se poate scrie despre iubire, viaţă, moarte etc. în afara contactului creativ cu opera eminesciană, în afara sentimentului şi a viziunii eminesciene asupra existenţei. La fel procedează şi Nichita Stănescu în Noduri şi semne, cartea lui pornind, într-un alt regim dialogic, de la acelaşi vers eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată. Mihai Cimpoi remarca, în eseul Întoarcerea la izvoare, că „sentimentul iubirii s-a asociat frecvent în lirica secolului nostru celui al nefiinţei, al neliniştilor existenţiale fundamentale”, şi că „acţionând ca niciodată în bună înţelegere Mors şi Eros au transformat trăirea iubirii într-o obsesie a iminentei intervenţii a morţii” [3, p. 62]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Eminescu are loc aşadar dincolo de cantabilitatea de suprafaţă a discursului poetic. El se desfăşoară, mai curând, sub forma unei co-interogaţii adânci a aceloraşi teme: iubirea, viaţa, moartea.

Eminescu nu este singurul scriitor clasic (inter)textualizat de Vieru. Unele lucrări ale lui Ion Creangă (de exemplu Capra cu trei iezi), mai multe poezii de-ale lui George Coşbuc i-au servit, de asemenea, ca pre-texte pentru demersuri creatoare individuale. (A se vedea, în acest sens, Iezii lui Creangă, Unde fugi, tu, valule?, Melcul ş.a.)

                 Fără a întreprinde o polemică deschisă, incisivă, Grigore Vieru încearcă să dialogheze şi cu unii poeţi contemporani, aleşi potrivit aceluiaşi criteriu al „rudeniei” artistice. De aceea (inter)textualizarea acestora va decurge într-un regim „calm”, „colocvial”, sau explicit „amical”. Într-o Baladă (pentru Nicolae Labiş), subiectul liric întreprinde o odisee imaginară pe plaiurile natale bântuite de secetă, luându-şi-l în tovărăşie pe „prietenul şi sămaşul” Nicolae Labiş. Când vor ajunge acolo „unde începe ţara secetei”, el va exclama: Vai, seceta / dănţuie în jurul / unei lespezi uriaşe de foc, / pe care sfârâie inimi / şi rărunchi de căprioare. Avem în faţă un poem care preia motivul tragic al morţii căprioarei din poemul omonim al lui N. Labiş. Intertextualitatea funcţionează aici ca o formă de relevare a tragismului unei experienţe comparabile cu cea trăită de personajul labişian. E semnul revendicării unei comuniuni de destin cu N. Labiş.

                  Poezia Murgule pare a fi o replică ludică la O călărire în zori de Nichita Stănescu şi o continuare a poeziei acestuia Quadriga, ambele texte stănesciene fiind dedicate „lui Eminescu Tânăr”. În poemele stănesciene caii simbolizează elanul, spiritul jubilatoriu al fiinţei umane aspirând spre alte spaţii ontologice. De exemplu, în O calărire în zori eul liric îşi înalţă privirea „către soare”, exclamând juvenil: Calul meu saltă pe două(!) potcoave, / Ave, maree a luminilor, ave!, ca să comunice, în Quadriga, imaginea unei „alergări” a „cailor” înfruntând limitele condiţiei telurice şi pe cele ale temporalităţii (...caii aleargă până când sparg cu boturile / secunda, / aleargă-n afară, aleargă-n afară / şi nu se mai văd). Pe aceeaşi linie semantică vine şi poezia lui Gr. Vieru Murgule, cu deosebire că implică şi o nuanţă umoristică:

Tocmai prin nuanţa umoristică, abia sesizabilă, reuşeşte Grigore Vieru să evite ridicolul repetărilor nemotivate din punct de vedere estetic. Rescrierea intertextuală a unor poeme stănesciene se produce, de data aceasta, în regim ludic, ca o încercare de asociere „amicală” la direcţia nichitastănesciană în poezie. Profunzimea marcajului stănescian nu atinge însă, nu determină în nici un fel, aşa cum determină folclorul şi poezia eminesciană, corpusul de legi (po(i)etica) poeziei vierene.

            Un alt criteriu de elaborare a textului vierean este intertextualitatea internă. În poezia Metafora autorul reia, dintr-o ghicitoare anterioară textului în discuţie, metafora ploii ca infinitudine a unor „fire de argint” ce „leagă cerul de pământ”. O reia şi o actualizează prin reutilizarea ei în interiorul unui text cu semnificaţii grave. E unul dintre procedeele cu bătaie lungă: metaforele „apa graiului”, „obrazul pâinii”, „pământul, domn al nostru”, „trandafirul jilav al inimii” şi multe altele asemenea circulă dintr-o poezie în alta, depăşind hotarele fizice ale textelor, iar reluarea lor permanentă funcţionează în direcţia cristalizării acelei Cărţi singulare pe care poetul ar fi dorit să o lase posterităţii. Purtând pecetea unei tipologii metaforice specifice, creaţia lui Vieru se constituie într-un discurs poetic unitar şi, fireşte, inconfundabil.

Mai puţin interesat de aspectul „tehnicist” al scrisului, atunci când foloseşte procedeele poetice moderne, Grigore Vieru o face pe măsura talentului său şi a unei sensibilităţi poetice autentice.

Referinţe bibliografice

1. Vieru, Grigore, Scrieri alese, Chişinău, 1984.

2. Burlacu, Alexandru, Grigore Vieru între tentaţia orfică şi mesianică // Literatura română postbelică (integrări, valorificări, reconsiderări), Chişinău, 1998.

3. Cimpoi, Mihai, Întoarcerea la izvoare, Chişinău, 1985.