LIRICA LUI GRIGORE VIERU

prof. înv. primar Buză Monica, grad didactic I, Liceul de Artă “Ștefan Luchian” Botoșani

               Literatură noastră românească e presărată cu foarte multe valori incontestabile, iar drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

              Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg”. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului”.

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi”.

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic.

 Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită”.

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea. În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identificat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confiscarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp. Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea: ,,Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară”. (Dolgan, Mihail. Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru. Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom, București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

7.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012.

8.      Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4, 2009

Vieru - tăcere, cuvânt și iarăși tăcere

Bârzoi Gina-Emanuela, prof. Limba română, grad didactic I, Școala Gimnazială Ștefan cel Mare, Botoșani

„Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în natura naturii, ne împrimăvărează cu o toam­nă de aur, cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire”, spunea atât de frumos Nichita Stănescu. "Un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-1 prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe, îl intoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-și duce mai demn, pe mai departe viața în spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al credincioșiei față de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet rămâne-va «suflet în sufletul neamului său». O astfel de întruchipare exceptțională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.” ( Eugen Simion). Poezia lui Grigore Vieru începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea sau, mai degrabă, tăcerea semănând cuvinte, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “Îmi curge, mamă,/ însingurarea pe trup/ ca apa pe stânci/ ca miezul de noapte/ pe zidul unei cetăţi; “, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului: “Din ceasul acesta,/ de rouă mi-e sufletul –/ şi trupul la fel”. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieţii sale, cuvântului rostit: „De ce taci, Soare?/ Spune ceva!/ Nu e de aur tăcerea./ De sânge-i.” Este polemica dintre inspiraţie şi scriere, dintre gând şi perceperea lui de alţii:„Măream tăcerea/ Până când în căpița de paie/ Auzeam cum respiră spionii...”.

Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere”Iubește-mă. Ori nici nu mă iubi./ Dar lângă tine vorba n-are rost”, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri „E-o linişte iubirea?”, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip/ Cum lin, ca stelele pe munte,/ Îţi curge liniştea pe chip”. Poemul ”Această ramură” este vizibil influen­ţat de viziunea lilială, subtilă, delicată din poemele de dragoste ale lui Nichita Stănescu, căruia îi şi este dedicat: „Mai mult, frumoa­so,/ Ce-aş putea să-ţi cer -/ Ce-mi dărui tu puţin e?!/ O, dacă-s pasăre, -/ Sub cer/ Suflarea ta mă ţine!/ Iar părul tău înrourat/ Ca busuiocul/ Sfinţeşte aerul de sus/ În care-mi strig norocul./ Ca frunzele din cer/ Cobor/ genele tale, sfânto,/ Sărutând pasărea în zbor/ Şi locul unde cântă./ În glasul tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Şi-mi presur rana cu pământ:/ Cu ale tale urme dulci.“. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt prezente în poezia de dragoste: ”E-o linişte iubirea?/ Mi-s pletele albite.”.

Mama, izvor de viaţă „Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.”, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “Apropie-mă liniştii ce eşti”.Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărţirea de satul natal, de mamă: ”Tăcută/ Ești, draga mea mamă,/ Tăcută...”. El cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară imaginară„Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere”, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul, o patrie având în centru permanentul și complexul simbol al mamei ”Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu”și cultul neclintit al lui Eminescu: ”Ne-am ales cu domnul Eminescu,/ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră -/ Eminescu”.

Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/ Şi dragostea şi a mea viaţă”. Singurătatea constă şi în asumarea responsabilităţii cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. De aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi reacţia propriilor acţiuni. Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta / Cu-al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă/ Tu taci atunci”. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii şi-al minţii” determină împăcarea senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.

Moartea începe tot prin tăcere: “Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere: „Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu.” Totul ţine de profunzimea percepţiei în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa. Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum ar fi o leliţă, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea copii şi mamă: „Nu frică, nu teamă –/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”. Superioritatea poetului în faţa morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să poată iubi şi muri, pe când moartea este condamnată singurătăţii veşnice: „Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu.” Perceperea morţii este raportată la două viziuni în creaţia lui Grigore Vieru: la cea orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină elucidând importanţa păstrării sacrului arhetipal şi dragostea creştină: ”Respectăm moartea,/ Pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa..”

Citindu-l pe Grigore Vieru putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia. Tăcerea vieriană devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în moarte prin tăcere, moartea revine la viaţă prin tăcere: “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi): “Există o pasăre singură,/ Există o pasăre,/ care cântă sus până când/ Mamă devine şi piere/ Există, o, nişte pui/ Care ţipă sus până când/ Mama le-nvie”.

Citind poezia lui Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb ”Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe”. În cazul lui frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are funcţia de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu. Fericirea constă în eliberare ”Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii./ Cântat-am mărul înflorit”, în perceperea sublimului ”Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă.”, în a crea din esenţele lumii primordiale, ce îmbină cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte spiritului: ”Am cunoscut durerea,/ Nu am ce mai cunoaşte.”.

Trei simboluri majore domină lirica lui Grigore Vieru: patria, mama şi limba română. Ele sunt sinonime. Putem înlocui oricând, în orice poezie a lui Grigore Vieru aceste cuvinte, unele cu altele şi vom obţine acelaşi lucru. Patria e mamă şi e limba română. Eul liric trăieşte ipostazele omului cu iubirea telurică şi cea de artist, dar adună în emoţiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. La Grigore Vieru dragostea îşi ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic: ”Trebuia să primesc o veste/ Care mi-ar fi mângâiat viața”,, taina, natura în plenitudinea ei, creanga de măr, floarea-soarelui, liliacul, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează: ”Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial: ” Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă/ Din somnul cel de moarte!/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă/ Prin limbă şi prin carte!”. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.

Poetul trăieşte acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei: ”Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc și-l cânt”. Grigore Vieru reuşește să exprime cel mai convingător ce înseamnă pentru un român limba lui maternă: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./Ci doar în limba ta/ Durerea poţi să o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul este mai vin/ Şi prânzul este mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."

Vieru reprezintă pentru spaţiul său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de la începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un simbol al încercării de renaștere spirituală și naţională în Basarabia postbelică”. ( Eugen Simion).

Referinţe bibliografice:

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. Ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008.

Doinaș, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.

Gruia, Lucian. Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, București, 1988, p. 339)

Lateș, George. Punctul genezic. Iaşi: Junimea, 2002.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela45, Pitești, 2008, p. 1401

Noica, Constantin. Sentimentul românesc al ființei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David / Litera, 1998.

Sorescu, Marin. În: Discipol al lui Orfeu. Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut Internaţional, 2005. 

Grigore Vieru-vocea de dincolo de Prut

Balan Irina Sabina,Limba si literatura română,Grad I,

Scoala Gimnaziala Nr.1 Suliţa,Botosani,

               Poetul Grigore Vieru,maestru al cuvântului,iubitor de plai  ,de limbă şi neam, a iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor,îndrăgostiţilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi o frumuseţe rară. Valoarea, adevărul şi expresivitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.

         Prin întreaga sa operă ,prin activitatea literară şi publică,Grigore Vieru a promovat conştiinţa unităţii şi spaţiului cultural românesc,fiind prezent cu totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfăşurate pe ambele maluri ale Prutului.Versurile sale relevă o stare de spirit de o extraordinară autenticitate creionate de un stil simplu şi sincer.  Denumit "deputatul poporului",  a câştigat inima celor care aveau acelaşi vis cu al său – reîntregirea cu românii de dincolo de Prut:“Trei culori şi-o singură fiinţă Românească!”.Poetul a reprezentat un model de patriotism şi un simbol care şi-a câştigat un loc de cinste în cultura romană .

     Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii:”Cred în restabilirea hotarelor strămoseşti,pentru ca dincolo de patriotismul meu local,basarabean, ştiu că<Mioriţa > s-a născut în Vrancea...cred cu toată inima ca Reunirea cu Tara mamă este inevitabilă”.

   In lirica lui Grigore Vieru,eul creator îşi exprimă în mod nemijlocit stări sufleteşti ,emoţii,atitudini şi idei diferite de la nostalgie la revoltă,(Basarabie cu jale )de la duioşie la încântare (Puisorii),de la simplitate   (Furnica ) la  profunzime (Salvati-vă prin limbă).

Multe din poeziile sale s-au născut din dragoste fierbine pentru tot ce este românesc.Elegiacul Grigore Vieru îşi arată ,mai cu seama în volumul “Acum şi în veac” cealaltă “faţă” a răzvrătitului,a protestatarului.Intr-un limbaj poetic  aparent simplu poetul ne explică nouă,celor de dincolo de Prut, în  “Scrisoare din Basarabia”,ca a fost învăţat la şcoală să ne considere duşmani şi nu fraţi.Poetul ne scrie “prea târziu”,numindu-ne “Dulci fraţi de dincolo de Prut/ Vă scriu cum pot şi prea tarziu/Mi-e dor de voi şi vă sărut.”

    Poet contemporan , Grigore Vieru este vocea care îşi  “striga” cu simplitate şi amărăciune durerea:reîntregirea  neamului său.“Că nu suntem români, străinul/Pe-a lui o ţine./Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul  /Decât pe mine.”.           

Bibliografie:

http://limbaromana.md/index.php?go=numar&n=5

https://ro.wikipedia.org

Grigore Vieru, între Basarabia şi România

AIONIŢOAIE VIOLETA

Profesor înv. primar, grad I, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Stăuceni

 ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul” spunea marele poet român, Grigore Vieru, din Basarabia. Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă:  sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa sa.

Ființă specială, ruptă de tumultul sorții grăbite, Grigore Vieru a creat pentru frumos și bine, a elogiat valorile mai presus de propria lui fericire și a plătit un preț prea înalt pentru această misiune. ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean, Grigore Vieru, care rămâne de-a pururi un pilduitor sacrificiu.

Deplângându-i pierderea, poetul Nicolae Dabija spunea că Grigore Vieru „a fost mai mult decât un poet”, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul Basarabiei – spunea Nicolae Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că la începutul anilor 1990, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în poeţi, decât în politicieni”[1].

Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă, dar şi urgentă, în activismul emergenţei programatice. Poetul observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul;/ Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.”

Implicat cu adâncă simţire şi deplină dăruire în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în „românizarea” sentimentului naţional, militând pentru introducerea limbii latine, ca limbă oficială, şi a grafiei latine (e demn de menţionat că în 1988, în săptămânalul cultural „Literatura şi arta” de la Chişinău apare primul text cu grafie latină din istoria culturală postbelică a Basarabiei, iar din 1989, gazeta respectivă se va tipări în întregime cu alfabet latin. Ba mai mult, în acele momente de prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional „Deşteaptă-te române!”, propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui contemporan, care nu ar fi putut, desigur, să se ridice la puternicul simţământ naţional al aceluia, imn pe care şi România îl adoptase încă din zilele Revoluţiei din decembrie 1989.

 Poezia sa reţine foarte bine varii aspecte dintr-o istorie tulbure şi opresivă: „În mine a lovit străinul/ de Paşti sau Denii,/ Dar încolţitu-m-au besmeticii/ şi moldovenii.// Că nu suntem români, străinul/ Pe-a lui o ţine./ Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul/ Decât pe mine.// Basarabie cu jale,/ Basarabie,/ De pe deal şi de pe vale,/ Basarabie.” (Basarabie cu jale). Poetul a devenit o cutie de rezonanţă a sentimentului naţional, de aceea versurile sale au pătruns adânc în conştiinţa maselor, cu mesaj memorabil.

Vieru e un poet cetăţean şi un poeta vates, exprimând, în numele neamului său, o istorie vitregă şi opresivă. Căci, „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei aminteşte de mitul christic în versuri irevocabile şi de muzicalităţi clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit” (Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o limpiditate gravă şi recriminatorie, sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ „Literatura şi Arta!”// Ei datina o spurcă/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/ Revista „Nistru”// Ei gâtuită prădalnic/ Biserici frumoase/ Ei ne răstigniră pe crucea/ Lui `46.// Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…) Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!...”

Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea votivă şi inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în acesta aspiraţia curată şi înălţimea rectitudinală a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta – necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie  2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista „Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia „Legămând”, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.”

În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi setos de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de cel ce dedicase, prin anii `70Tricolorului naţional, poemul Curcubeul. Filologul şi istoricul – absolvent al Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău (1958) – se vor regăsi într-una şi aceeaşi vocaţie a militantismului naţional, deopotrivă incriminant şi integrator, în sensul în care poetul spusese că „cine nu şi-a scris istoria cu sângele acela sau n-a avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora” … Salvarea prin „limbă” şi „carte” devine un laitmotiv în poezia conştiinţei sale naţionale care priveşte spre Lumină şi Frumuseţe: „Razele ne vin din soare,/ Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoşesc - / Din cuvântul românesc.” (Dorul şi limba) Sau această meditaţie, care îl exprimă la modul orfeic şi martiric, în expresivitatea modernistă a versului liber: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu dând piatra la o parte.”(Între Orfeu şi Hristos)

 Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti.

Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale, dincolo de vreme, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.

---

[1] Revista, Literatura şi Arta, nr. 3/ 22 ianuarie 2009, Chişinău;