Erosul în lirica viereană

de Alina-Valentina Onofrei
Profesor gradul I
Limba şi literatura română
Liceul cu Program Sportiv, Botoşani

           
Motto: „Să iubeşti un singur Dumnezeu, o singură femeie, o singură idee, o singură moarte – aceasta ar fi fericirea.” (Grigore Vieru)

Lirica de dragoste viereană este simplă şi limpede ca apa unui izvor din care soarbe cel însetat după iubire. Pornind de la ipostazele acestui sentiment din creaţia sa, ar exista mai multe ipostaze: „Dragostea la începuturi/ Se compune din săruturi” (Cântec în doi)1; „Ah iubire, tu, sfânto: / Cer hăituit” (Iubind); „Iubire – ram de rouă sfântă/ Cânt unic ...”, „Înconjurată de lumină/ Tu însăţi din lumină vii” (Leac divin).
Dacă la Mihai Eminescu poeziile dedicate iubitei poartă emblema neîmplinirii (Lacul, Floare albastră, De ce nu-mi vii), la Grigore Vieru se manifestă dorinţa neobosită de a cânta Femeia. Mihail Dolgan observă că, în poezia sa, poemele iubirii „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ”2. Mai mult decât atât, consider că dragostea e mai mult decât o verigă într-un lanţ al existenţei, e însăşi existenţa poetului. Astfel, Iubita nu e doar o fiinţă pământeană, ci una mereu surprinzătoare, apărută de oriunde, dintr-o lumină tainică a firii: „Un mister luminos, / Ce se cheamă frumos: Elena ...” (Elena). Nu întâmplător Iubita are un nume  deoarece Elena înseamnă „torţă, făclie, căldura soarelui”3. Marea lumină din ochii ei este regăsită şi-n poezia „Când”: „Când am să mor, / să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi/ .../ Ca nimeni/ să nu-mi joace pe mormânt, / să nu fiu, ca strămoşii, pus/ sub ierburi şi pământ - / îngroapă-mă-n lumina/ ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”. Prin faptul de a-şi încredinţa viaţa iubitei, poetul recurge la gestul sublim de a îngenunchea pentru totdeauna în faţa unei singure femei, pe care o urcă pe cel mai înalt piedestal: „Femeie, te iubesc, căzut în genunchi!” (Măreţie). Aceste versuri – testament mă duc cu gândul la altele asemănătoare din lirica eminesciană: „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării” (Mai am un singur dor)4. Dacă la Grigore Vieru ochii reprezintă mormântul simbolic al poetului, la Mihai Eminescu marea nemărginită aruncă fiinţa în neant.
Grigore Vieru este permanent preocupat de a face din dragostea a două suflete un singur EU, „două inimi alipite” (Astă seară). „După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgositţi rostesc odată cuvintele dor, plai, muşcă din acelaţi măr sau din acelaşi pelin, degetele lor stând strânse împreună în acelaşi inel tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte tărâmuri, ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte” (Mihail Dolgan).
Iubitei îi sunt atribuite simboluri caracteristice fiecărei părţi a corpului. Ochii ei sunt ori albaştri ca cerul (Elena) ori verzi „ca iarba crudă” (Vreau să te văd) ori negri (Şi ninge). Cromatica ochilor nu este una oarecare. Albastrului, cea mai rece dintre culori, de o puritate absolută, i se opune verdele uman, cald, liniştitor, iar negrul potenţează misterul făpturii adorate ca-n versurile lui Lucian Blaga: „Aşa-s de negri ochii tăi, / Lumina mea!” (Izvorul nopţii). Ambii poeţi invocă iubita prin adjectivul „Frumoaso!”: „Frumoaso, tu, floarea mea aleasă”                (Grigore Vieru); „Frumoaso,/ ţi-s ochii aşa de negri ...” (Lucian Blaga), încât nu mai este nevoie de vreun nume. Genele lungi (Femeie), frumoase (Umbră), negre (Vreau să te văd) ascund privirea înflăcărată iar buzele calde şi dulci au gustul mierii de savoarea căreia nu te mai saturi.
Dacă majoritatea poeţilor individualizează chipul fermecător al persoanei dragi prin părul lung, mătăsos, „de aur moale” (Mihai Eminescu), la Grigore Vieru am surprins antiteza dintre părul „scurt ca viaţa poetului” (Imn), şi părul „lung şi ud” (Blestem de dragoste), parfumat, „ca busuiocul” (Această ramură). Braţele îndrăgostiţilor se întrepătrund într-un „singur trup” (Dă-mi ochii), motivul braţului repetându-se de trei ori în textul literar amintit tocmai pentru a sugera căutarea, dorinţa, pofta de celălalt iar simbolul pieptului „gol” (Femei cunoscute) accentuează voluptatea femeii, plină de o senzualitate debordantă.
Nelipsit din erosul liricii poetului este mărul, fructul parfumat, savuros, ispititor, nu cel al Discordiei atribuit lui Paris: „Ţi-am adus un măr, / Să fii şi mai frumoasă ...”, sau al veşnicei prospeţimi „E de la noi de-acasă”, ori al miracolului şi întineririi spirituale: „E mărul din Scriptură.”
Din atmosfera romantică viereană nu pot lipsi motive specifice, care debordează de o magie divină: lumânarea, parcul, florile de tei, luna sau stelele. Lumina difuză a lumânării încurajează şi mai mult sărutul îmbătător al perechii îndrăgostite, iar dansul apropie trupurile: „Astă seară doar cu tine, / Doar cu tine voi dansa” (Astă seară). Parcul „vechi”, plin de poveşti, nu este un spaţiu rece, respingător, ca în lirica simbolistă, ci unul plin de farmec, potrivit plimbărilor şi îmbrăţişărilor. Stelele, prietenele nopţii, sunt confidentele poetului  ce transmit, efectiv, bucuria de a trăi:”Eu vorbesc cu stelele” (Ce seară minunată!). Luna, motiv romantic prin definiţie, are efect protector pentru cele „două inimi”nedespărţite (Clar de lună) ca şi luna eminesciană, stăpâna nopţii, ce veghează la povestea de iubire:”Luna pe cer, trece-aşa sfântă şi clară...”(Sara pe deal). Luna dă frâu liber imaginaţiei, gândurile eului liric alunecând uşor spre neant. Repetiţia cuvântului „clar” / „clară” pune în valoare şi mai mult spiritul celor două genii de dincoace şi dincolo de Prut.
 Vraja cuprinde chiar şi florile de tei . Cele eminesciene care acoperă cuplul sunt evidenţiate printr-o repetiţie muzicală „rânduri-rânduri”, pe când cele vierene miros „dulce şi sublim”(Clar de lună), epitetul dublu având rolul de a accentua şi mai mult parfumul lor indefinibil, misterios, de neuitat. De altfel, teiul este un simbol al prieteniei, al unei strânse fidelităţi. Oglindirea florilor acestui arbore special în apă, ca privirea poetului în ochii iubitei (Cad pe ape) este un paralelism ce reliefează atât conţinutul inimii, cât şi al conştiinţei. E vorba de reflectarea adevărului în Frumos. Totodată, aceste imagini artistice redau armonia, uniunea conjugală, neîntrevăzându-se nicio furtună sentimentală. Setea de cunoaştere simbolizată de ochii iubitei evidenţiază mai mult puritatea absolută a sufletului.
  Roza, alături de floarea de tei, ţine tot de spectrul floral magnific al dragostei. Trandafirul oferit iubitei reflectă un gest pe cât de simplu, pe atât de preţios, căci „floarea giuvaer” (Elena) merită sufletul, inima, iubirea, cupa fericirii. Repetat de şase ori, numele Elena accentuează perfecţiunea femeii, ca şi a lumii create de Dumnezeu în şase zile. „Frumoasa” viereană nu poate fi decât „floarea” lui „aleasă”, „mireasa” vieţii sale.
 Grigore Vieru spunea la un moment dat: „Dacă femeia este o carte, nimeni n-a ajuns la capătul ei”. Această convingere a poetului deţine un adevăr clar, ce potenţează şi mai mult misterul feminin, curiozitatea de a gusta dintr-un fruct mereu proaspăt şi savuros.
 Alex Ştefănescu subliniază prin ce iese în evidenţă frumuseţea „tragică” a poeziei sus amintitului: „efect estetic, cuvintele fiind la fel de preţioase ca apa în deşert. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru, ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanţă maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obţinut cu greu.”5
Îmi închei gândurile cu spusele Raisei Vieru, confidenta de-o viaţă a poetului: „Ferice de cei ce posedă cetatea Dragostei şi ştiu s-o apere”6.




Bibliografie:
1.      Grigore Vieru, Sunt robul iubirii, Editura Agora, Bucureşti, 2012;
2.      Mihail Dolgan, Eminesciene.Druţiene.Vierene, Ed.CEP USM, Chişinău;
3.      J. Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995;
4.      Mihai Eminescu, Opera poetică, Editura Polirom, Iaşi, 1999
5.      Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul., Col. Academica, vol.VI, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 2010;

6.      Raisa Vieru, Mărturisire-Destin şi iubire, prefaţă a volumului de versuri Sunt robul iubirii, Ed. Agora, Bucureşti, 2012.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu