† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi
ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit -
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Ca nişte făclii de Dumnezeu luminate,
de la apus şi de la miazănoapte,
şi de la mare şi de la răsărit, întru tine
binecuvântând pe Hristos în veci” [1]
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Iată-ne ajunşi, prin mila lui Dumnezeu, la Praznicul cel mare al învierii, în care „Lumina cea fără de ani – Hristos – din mormânt cu trupul tuturor a strălucit” [2]. Adunaţi în jurul sfintelor altare şi purtând făclii în mâini, ne simţim sufletul cuprins de lumină: este o bucurie pe care - fie că o înţelegem în profunzimea ei, fie că nu - o trăim în aceste clipe. Suntem parcă mai aproape de Dumnezeu; descoperim în inimile noastre mai multă bunătate, mai multă deschidere şi mai multă dragoste faţă de cei de lângă noi.
În această noapte de Înviere, zidurile de despărţire dintre oameni nu mai sunt atât de puternice. Punţi de legătură se stabilesc între persoane învrăjbite de multă vreme. Este un har unificator în taina Învierii şi acest adevăr oferă o strălucire aparte zilelor de Paşti. „Ziua Învierii!" exclamăm în această perioadă, „să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” [3].
Spre biserici se îndreaptă acum cei mai mulţi dintre români. Chemaţi de o credinţă puternică sau din simplă obişnuinţă ori curiozitate, ei alcătuiesc o frumoasă desfăşurare de lumini care strălucesc în faţa bisericilor, în cimitire şi apoi pe străzi şi la casele lor. „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane, şi vezi", cântă Biserica în această noapte, „că iată, au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare şi de la răsărit, întru tine binecuvântând pe Hristos în veci” [4].
De unde acest simţământ al unităţii dintre oameni? De unde această putere ca oameni cu păreri contrare şi preocupări felurite să fie împreună? Cine îi adună pe toţi sub aceeaşi lumină? Ce îi atrage pentru a depăşi, chiar şi numai pentru o clipă, antagonismele dintre ei? În numele cui şi pentru ce motiv milioane de oameni se strâng în faţa a zeci de mii de biserici în aceeaşi noapte?
Se va răspunde - şi nu întotdeauna fără dreptate - că această şedere împreună, această părtăşie la acelaşi eveniment şi, eventual, cu aceeaşi motivaţie, este o unire de moment, fără adâncime şi fără conţinut. După slujbă, după momentul de frăţietate trăit cu mai multă sau mai puţină intensitate, omul revine la starea cea veche, la obişnuinţele de dinainte, în care armonia, buna înţelegere, unirea pentru un ţel comun nu-şi mai găsesc de cele mai multe ori locul.
Da! O privire onestă asupra stării lucrurilor arată faptul că nu toţi participanţii la slujba de Paşti sunt pătrunşi de adevărul Învierii până la ultima fibră a fiinţei lor. În pofida acestei situaţii, ceea ce se petrece acum păstrează ceva din bogăţia de har şi binecuvântare pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Se realizează, dacă nu o adevărată unire între oameni, cel puţin o icoană, un chip, o pregustare a acestei uniri în duh şi adevăr.
Dreptmăritori creştini,
Imaginea care se înfăţişează ochilor noştri în noaptea de Paşti este mult diferită de ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Dacă învierea Domnului este izvor de lumină, bucurie, pace şi unire între oameni, acest izvor nu este totdeauna sesizat în viaţa obişnuită. Aici, adeseori, în multe inimi domină întunericul, ura, conflictul şi dezbinarea.
Dezbinarea este adusă, înainte de toate, de egoismul omului: lupta pentru propria imagine, pentru apărarea demnităţii, înţeleasă în sensul rău al cuvântului, pentru interesul propriu, pentru cariera, succesul sau viitorul propriu este acerbă şi face nenumărate victime. „Dezbinarea", spune Părintele Dumitru Stăniloae, „este lupta tuturor împotriva tuturor pentru lucruri singulare şi vremelnice” [5].
În imaginea de mai sus, descrisă astfel de cel mai mare teolog român, regăsim şi chipul societăţii româneşti actuale, definită printr-o acută dezbinare. Cum se poate găsi calea depăşirii acestei situaţii? Care sunt mijloacele prin care ea să se realizeze? Cine să facă acest lucru? Răspunsul obişnuit la cauzele care au generat această situaţie este, în general, legat de corupţie, sărăcie, moştenirea trecutului, contextul european sau mondial. O analiză atentă şi în profunzime a societăţilor definite prin corectitudine, bună-stare materială şi fără sechele datorate perioadei anterioare arată, cu toate acestea, o mare lipsă de sens în viaţă, un sentiment intens de nelinişte, confuzie şi disperare.
Unde poate fi găsit totuşi răspunsul?
„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi” [6], zice Hristos, pentru că: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [7]. Da! Răspunsul este unul singur: Hristos-Dumnezeu. În Hristos, omenirea descoperă unitatea, sensul existenţei, pacea lăuntrică. „în afară de Dumnezeu nu e cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea. Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit şi înviat în noi, ca să ne unească şi să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeaşi iubire a Lui faţă de Dumnezeu Tatăl şi de a lui Dumnezeu Tatăl faţă de El, care este în El. Iar aceasta e Biserica” [8].
În Hristos se depăşesc toate despărţirile dintre oameni, chiar dacă aceştia au convingeri politice diferite, concepţii economice sau culturale deosebite. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” [9], spune Apostolul Pavel, adresând, în acelaşi timp, îndemnul: „Siliţi-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” [10].
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în duh de „frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste" este calea adevărată a unirii între oameni şi a acestora cu Dumnezeu. „O, ce taină copleşitoare!" exclamă Sfântul Nicolae Cabasila, „cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui, una cu trupul şi sângele nostru! Şi atunci cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână, şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el !” [11].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
În această noapte de taină a Sfintelor Paşti inimile noastre se unesc pentru o clipă şi văzduhul se umple de strigarea că „Hristos a Înviat!" şi că „Adevărat a înviat Hristos!”. Avem, oare, forţa lăuntrică pentru a prelungi în casele şi la locul nostru de muncă acest duh al unităţii între noi, care, parcă, ne cuprinde în această noapte? Lumina lumânărilor care străluceşte pe chipurile noastre se va menţine şi se va prelungi în suflete? Există vreo şansă de a înţelege că iubirea zideşte unitatea dintre noi, în timp ce trufia egoistă o dărâmă? Avem noi capacitatea să acceptăm adevărul evanghelic că fericirea poate fi găsită în a fi smerit, blând, paşnic şi chiar în răbdarea necazurilor?
Este foarte greu, desigur, mai ales în lumea de azi. Greu, dar nu imposibil. Sunt între noi oameni, pe lângă care trecem adesea cu nebăgare de seamă, oameni care trăiesc în ritmul „vieţii în Hristos" Cel mort şi înviat. Bucuria de a sluji, nu de a fi slujit, bucuria de a dărui, nu de a primi, bucuria de a preţui viaţa altora mai mult decât propria viaţă, bucuria de a fi cel din urmă pentru ca semenul să crească, să fie primul, sunt atitudini care creează centre de unitate, de putere spirituală susţinătoare a lumii.
Inima umanităţii, forţa ei de supravieţuire n-o dau organizaţiile politice, economice, militare, nici chiar cele culturale bazate pe înţelepciunea acestei lumi. Ele sunt, în general, neputincioase în faţa suferinţei nesfârşite a oamenilor. „Singura ieşire este de a afla în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu trăi după ideile acestei lumi, ci de a urma lui Hristos” [12]. „Dezlegarea" problemelor „nu ţine nici de vreo organizare, nici de o anume purtare, ci de hotărârea de a răbda totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalţi dragostea unei mame” [13], spune un duhovnic contemporan.
Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate îşi au rolul lor în viaţa lumii. Acesta este, după spusele unui gânditor creştin din veacul al XIX-lea[14], nu de a transforma lumea în paradis, ci de a o împiedica să ajungă un iad. Responsabilitatea noastră, a creştinilor, este aceea de a ne strădui ca aceste organisme să aibă duh creştin, să fie conduse de oameni cu frică de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neamul din care fac parte. În context românesc, acest lucru este extrem de important anul acesta, întrucât în perioada următoare vor fi alegeri pentru mai-marii oraşelor, satelor şi pentru Parlamentul ţării.
Având încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi în capacitatea de discernământ, răbdare şi mărturisire a românilor, rog pe Hristos Cel înviat să ne ocrotească pe toţi în mila iubirii Sale; să ne dăruiască duhul unităţii, unitate posibilă numai în El şi în al Său nume. Din credinţa şi iubirea noastră pentru Domnul să izvorască puterea noastră de îngăduinţă faţă de greşeala aproapelui, de răbdare în necazurile vieţii, de mărturisire curajoasă a adevărului şi, mai ales, de iertare şi iubire pentru toţi şi pentru toate.
Vă adresez îndemnul de a păstra lumina învierii cât mai adânc în suflete, de a dărui această lumină celor din jur şi de a fi bucurie şi nădejde unii pentru alţii şi toţi pentru Dumnezeu, Biserică şi Neam.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru frate şi părinte împreună slujitor şi rugător în Via Domnului,
† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Note bibliografice
[1] Canonul Utreniei învierii, Cântarea a opta, Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 21.
[2] Canonul Utreniei învierii, Cântarea a şaptea, Penticostar, p. 21.
[3] Slava de la Laude, Utrenia Învierii.
[4] Canonul Utreniei Învierii, Cântarea a opta.
[5] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 265.
[6] Matei 11, 28.
[7] Ioan 14, 6.
[8] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, pp. 263-264.
[9] Galateni 3, 28.
[10] Efeseni 4, 3-6.
[11] N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 109.
[12] Pr. Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 16.
[13] Ibidem, p. 19.
[14] Vladimir Soloviov, citat de Părintele Nicolae Steinhardt, în Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 233.
postat de pr. Liviu Botezatu
postat de pr. Liviu Botezatu
