Regulamentul de participare la Simpozionul Grigore Vieru, poet al sufletului românesc, ediția a III-a, 2015

Vă invităm şi în acest an să participaţi la
Simpozionul Internaţional Grigore Vieru, poet al sufletului românesc.

Pentru detalii vă rugăm vizionaţi documentul de mai jos prin derularea barei scroll din dreapta documentului.

Regulamentul de participare si programul simpozionului

Grigore Vieru, poet al sufletului romanesc, editia a III-a

Metrul poate deveni masura tuturor lucrurilor

de prof. Grădinaru Vranciu Cristina

Omul de ştiinţă Colbert a fondat în 1966 Academia de Ştiinţe, unde se reuneau astronomi şi geografi, pentru care mulţimea unităţilor de măsură era un obstacol major pentru cercetările mai precise.

Părintele Gabriel Mouton al diocezei de Lion, în 1670, a fost primul care a propus Academiei o unitate de lungime legată de ştiinţă şi nu de o oarecare autoritate regală sau provincială. „Virga”  era a o mia parte din distanţa decupată pe meridianul terestru de un unghi de un minut (a mia parte din mila marină actual).

În 1671, abatele Jean Picard, care era şi astronom şi care făcea una dintre primele măsurători exacte ale Terrei (triangulaţia asupra meridianului dintre Paris şi Amiens), a optat pentru lungimea unui pendul simplu, care oscilează de la o extremitate la alta într-o secundă.

În următorul secol precizia instrumentelor de măsură a progresat enorm, fiind evaluate la secundă, graţie opticii şi unghiurilor. În 1718 Jacques Cassini a propus a suta parte dintr-un arc de o secundă, adică mai puţin de 30 cm.

Academia a oscilat întotdeauna între pendul şi meridian, iar în 1740 a trimis în Peru o echipă condusă de matematicianul Charles de la Condamine, care avea sarcina să măsoare lungimea pendulului simplu care bate secunda la ecuator.

În 1970, este aleasă scara zecimală pentru toate măsurile, incluzând şi monezile, aceasta fiind o decizie de importanţă majoră. Tot în acelaşi timp este respins pendulul, din considerente practice, şi adoptată metoda cu meridianul.

Academia desemnează, în 1791, câţiva savanţi care să facă o nouă măsurătoare a meridianului. Din aceste măsurători urma să se calculeze lungimea unui arc de 90 grade şi a zecea milioană parte din această lungime urma să fie noua unitate de lungime. Măsurătorile urmau să se facă între Dunkerque (Franţa) şi Barcelona (Spania). Însă această intenţie cade deoarece pe 7 martie 1793 este declarat război între Franţa şi Spania.

Metrul este adoptat în 1793 pe baza unor măsurători ale meridianului făcute cu 40 de ani mai devreme de abatele de La Caille şi publicate în 1758 în Memoriile Academiei.

Sistemul metric devine obligatoriu în Franţa în 1795. Noile măsurători ale meridianului  sunt încheiate în 1798. Este confecţionat un metro din platină şi un kilogram  de platină, iar în 1889 alte două etaloane de platină/iridium.

Chiar dacă metrul nu are astăzi ca referinţă internaţională rigla din platină/iridium din pavilionul din Breteuil, ci lungimea parcursă în vid de către lumină în 1/299792458 dintr-o secundă, baza tuturor măsurătorilor ştiinţifice rămâne arcul de meridian, măsurat de Delambre şi Mechain. Comitetul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi a adoptat în 1983 reguli de punere în practică a definiţiei metrului.

postat de pr. Liviu Botezatu

Prietenii

de Guriţă Vlad
clasa a VII-a B
Liveul cu Program Sportiv Botoşani

Prietenii sunt familia mea,

A doua în viaţa mea.

Ei sunt totul pentru mine,

Ei sunt inima din mine.

Îi iubesc, îi respect

Şi le mulţumesc

Pentru tot ce-mi dăruiesc.

Pentru dragostea lor

EU îi preţuiesc.

postat de pr. Liviu Botezatu

Soricelul curajos

de Mihai Raţă

clasa a V-a C

prof. coord. Aurelia Grosu

Liceul cu Program Sportiv

A  fost odată ca niciodată şi, poate mai este, un şoricel pe nume Chiţ. El locuia într-o casă veche.

            Într-o zi, când făcea curăţenie prin casă, a găsit o uşă secretă şi a intrat într-un alt tărâm. Părea o lume de vis pentru orice şoricel.

            Erau trei camere cu câte nouă roţi mari de caşcaval şi multe feluri de brânză. Şoricelul era foarte fericit când a văzut atât de multe bunătăţi.

            Însă deodată a auzit un chiţăit de ajutor şi, mergând după strigăt, a descoperit o şoricică legată în lanţuri:

-- Ce ai păţit? o întrebă Chiţ.

-- M-a răpit motanul Fulger! răspunse şoricica.

-- Nu te speria, te voi salva eu! s-a oferit curajosul nostru.

 Şi Chiţ încercă să rupă lanţul, când apăru pe nesimţite motanul Fulger. Pisoiul îl provocă pe eroul nostru la luptă. Cei doi luptară până târziu, iar Chiţ era să se lase bătut, când a apărut Îngerul Şoricel. Acesta i-a dat lui Chiţ un magic ghem cu sfoară prin care i-a atras toată atenţia pisoiului care a devenit blând şi prietenos. Astfel Chiţ a salvat-o pe frumoasa Şoricică şi împreună au facut o nuntă ca în poveşti. La nuntă, mirii şi musafirii s-au veselit nevoie mare şi au mâncat opt din roţile de caşcaval.

Iar eu am încălecat pe cea de-a noua roată

Şi v-am spus povestea toată!

postat de pr. Liviu Botezatu

Suntem sportivi îndrazneti si creativi

Mă bucur să vă pot prezenta câteva dintre creaţiile unor elevi de clasa a V-a C, de la Liceul cu Program Sportiv Botoşani, care deşi sunt îndrăgostiţi de sport călătoresc foarte frumos şi în lumea ficţiunii. Se pare că lumea poveştilor este prima şcoală despre Bine şi Rău, dar şi despre Speranţa nemuritoare... ( Prof. coord. Aurelia Corjos )

CAPRA DIN LUNĂ

                                                   de  Marian Şaramet, cl. V-a C

A fost odată ca niciodată un rege căruia oamenii i-au spus Barbă-Cruntă, Şi-avea regele un fecior căruia îi spunea Bunial.

Regele iubea banii mai presus de toate, iar feciorul iubea florile şi pomii. De dimineaţă şi până seara muncea în grădina palatului şi în curând în jurul acestuia înflori o asemenea frumuseţe, încât mulţi regi şi oameni de seamă din întreaga lume veneau să se desfete în ea.

Odată, venind de dimineaţă în grădină, Bunial a văzut că iarba de sub pomi era tăvălită şi păscută. Atunci şi-a pus în gând să-l afle pe vinovat şi să-l pedepsească. Astfel, seara, s-a ascuns într-o tufă deasă de iasomie şi a aşteptat. Şi iacă numai ce se ivi pe cer lună plină, Bunial auzi nişte paşi. Privi cu luare aminte din tufa în care se pitise şi zări în grădină o capră albă ca laptele, cu coarne de aur. Călca fără să se grăbească şi păştea iarba înmiresmată şi fragedă.

Şi atât de frumoasă era capra încât prinţul nu-şi putu lua ochii de la ea. Atunci ca să nu o sperie, urmă să stea pitit. Şi nu trecu mult până când capra se uită la lună, se dete de trei ori peste cap şi se transformă într-o prinţesă cu părul de aur, care îl fermecă pe tânărul nostru.

În noaptea următoare Bunial se ascunse din nou în tufişul de iasomie. Şi numai ce se ivi luna plină, capra se arătă iarăşi în grădină. Ca şi data trecută nu se grăbea şi păştea iarba dulce şi suculentă. Curând fata cu părul de aur se apropie de tufa de iasomie, într-atatât încât, din ascunzătoarea lui, Bunial ar fi putut să pună măna pe ea.

 Dar a trecut cât a trecut şi capra şi-a ridicat capul, privind spre lună. „Acu zboară în cer” şi-a zis Bunial şi-a ţâşnit din tufa lui. Era şi timpul. Încetişor capra se ridică  în văzduh pe o scară magică, iar prinţul izbuti să se prindă de piciorul ei.

Mult a mai mers în sus Bunial! Cu fiecare clipă, luna se tot apropia, se tot apropia de el. În cele din urmă, capra se transformă în fata frumoasă pe care o văzuse Bunial în grădina sa şi începu să îi vorbească:

-- Vai de mine! dacă o să te vadă tata, o să te omoare!

Tatăl fetei era un balaur cu nouă capete care locuia în lună, căci a fost blestemat de către o vrăjitoare, pe care nu a vrut să o ia de nevastă.

         Fata îl duse pe prinţ într-o peşteră unde îi spuse cum poate fi rupt blestemul şi ea să rămână mereu cu chipul frumos de prinţesă, iar tatăl său să se transforme înapoi în om.

         Tânărul a mers şi a tot mers până-n adâncul peşterii, unde se afla vrăjitoarea. Atunci prinţul şi-a adus aminte că fata balaurului i-a spus că dacă vrea să dezlege blestemul trebuie să o omoare pe vrăjitoare şi corpul să-l arunce pe pământ, ca regatul de pe lună să se întoarcă pe pământ şi regele să nu mai fie balaur.

         Bunial făcuse întocmai cum îi spuse fata cu părul de aur şi regatul de pe lună se reîntoarse pe pământ, iar regele Barbă-Cruntă se bucură că fiul său îşi alese o mireasă frumoasă şi cu multă avere, căci Barbă-Cruntă iubea mult banii.

         Nunta dură trei zile şi trei nopţi, mesele erau încărcate cu fel şi fel de mâncăruri. Să vă spun drept, eram şi eu pe acolo şi mă veseleam cu unchiul prinţesei, Barbă-Sură.

                             Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa,

                            Şi-am încălecat pe-o măslină şi v-am spus o interesantă minciună!

publicat de pr. Liviu Botezatu

Hristos cel Inviat - temelia unirii intre Dumnezeu si oameni

† TEOFAN

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI

MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI

Iubiţilor preoţi din parohii,

cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi

dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu

din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi

ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit -

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!

„Ca nişte făclii de Dumnezeu luminate,

de la apus şi de la miazănoapte,

şi de la mare şi de la răsărit, întru tine

binecuvântând pe Hristos în veci” [1]

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Iată-ne ajunşi, prin mila lui Dumnezeu, la Praznicul cel mare al învierii, în care „Lumina cea fără de ani – Hristos – din mormânt cu trupul tuturor a strălucit” [2]. Adunaţi în jurul sfintelor altare şi purtând făclii în mâini, ne simţim sufletul cuprins de lumină: este o bucurie pe care - fie că o înţelegem în profunzimea ei, fie că nu - o trăim în aceste clipe. Suntem parcă mai aproape de Dumnezeu; descoperim în inimile noastre mai multă bunătate, mai multă deschidere şi mai multă dragoste faţă de cei de lângă noi.

În această noapte de Înviere, zidurile de despărţire dintre oameni nu mai sunt atât de puternice. Punţi de legătură se stabilesc între persoane învrăjbite de multă vreme. Este un har unificator în taina Învierii şi acest adevăr oferă o strălucire aparte zilelor de Paşti. „Ziua Învierii!" exclamăm în această perioadă, „să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” [3].

Spre biserici se îndreaptă acum cei mai mulţi dintre români. Chemaţi de o credinţă puternică sau din simplă obişnuinţă ori curiozitate, ei alcătuiesc o frumoasă desfăşurare de lumini care strălucesc în faţa bisericilor, în cimitire şi apoi pe străzi şi la casele lor. „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane, şi vezi", cântă Biserica în această noapte, „că iată, au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare şi de la răsărit, întru tine binecuvântând pe Hristos în veci” [4].

De unde acest simţământ al unităţii dintre oameni? De unde această putere ca oameni cu păreri contrare şi preocupări felurite să fie împreună? Cine îi adună pe toţi sub aceeaşi lumină? Ce îi atrage pentru a depăşi, chiar şi numai pentru o clipă, antagonismele dintre ei? În numele cui şi pentru ce motiv milioane de oameni se strâng în faţa a zeci de mii de biserici în aceeaşi noapte?

Se va răspunde - şi nu întotdeauna fără dreptate - că această şedere împreună, această părtăşie la acelaşi eveniment şi, eventual, cu aceeaşi motivaţie, este o unire de moment, fără adâncime şi fără conţinut. După slujbă, după momentul de frăţietate trăit cu mai multă sau mai puţină intensitate, omul revine la starea cea veche, la obişnuinţele de dinainte, în care armonia, buna înţelegere, unirea pentru un ţel comun nu-şi mai găsesc de cele mai multe ori locul.

Da! O privire onestă asupra stării lucrurilor arată faptul că nu toţi participanţii la slujba de Paşti sunt pătrunşi de adevărul Învierii până la ultima fibră a fiinţei lor. În pofida acestei situaţii, ceea ce se petrece acum păstrează ceva din bogăţia de har şi binecuvântare pe care numai Dumnezeu o poate dărui. Se realizează, dacă nu o adevărată unire între oameni, cel puţin o icoană, un chip, o pregustare a acestei uniri în duh şi adevăr.

Dreptmăritori creştini,

Imaginea care se înfăţişează ochilor noştri în noaptea de Paşti este mult diferită de ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi. Dacă învierea Domnului este izvor de lumină, bucurie, pace şi unire între oameni, acest izvor nu este totdeauna sesizat în viaţa obişnuită. Aici, adeseori, în multe inimi domină întunericul, ura, conflictul şi dezbinarea.

Dezbinarea este adusă, înainte de toate, de egoismul omului: lupta pentru propria imagine, pentru apărarea demnităţii, înţeleasă în sensul rău al cuvântului, pentru interesul propriu, pentru cariera, succesul sau viitorul propriu este acerbă şi face nenumărate victime. „Dezbinarea", spune Părintele Dumitru Stăniloae, „este lupta tuturor împotriva tuturor pentru lucruri singulare şi vremelnice” [5].

În imaginea de mai sus, descrisă astfel de cel mai mare teolog român, regăsim şi chipul societăţii româneşti actuale, definită printr-o acută dezbinare. Cum se poate găsi calea depăşirii acestei situaţii? Care sunt mijloacele prin care ea să se realizeze? Cine să facă acest lucru? Răspunsul obişnuit la cauzele care au generat această situaţie este, în general, legat de corupţie, sărăcie, moştenirea trecutului, contextul european sau mondial. O analiză atentă şi în profunzime a societăţilor definite prin corectitudine, bună-stare materială şi fără sechele datorate perioadei anterioare arată, cu toate acestea, o mare lipsă de sens în viaţă, un sentiment intens de nelinişte, confuzie şi disperare.

Unde poate fi găsit totuşi răspunsul?

„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi” [6], zice Hristos, pentru că: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” [7]. Da! Răspunsul este unul singur: Hristos-Dumnezeu. În Hristos, omenirea descoperă unitatea, sensul existenţei, pacea lăuntrică. „în afară de Dumnezeu nu e cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea. Hristos Se extinde cu trupul Său jertfit şi înviat în noi, ca să ne unească şi să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de aceeaşi iubire a Lui faţă de Dumnezeu Tatăl şi de a lui Dumnezeu Tatăl faţă de El, care este în El. Iar aceasta e Biserica” [8].

În Hristos se depăşesc toate despărţirile dintre oameni, chiar dacă aceştia au convingeri politice diferite, concepţii economice sau culturale deosebite. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” [9], spune Apostolul Pavel, adresând, în acelaşi timp, îndemnul: „Siliţi-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” [10].

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului în duh de „frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste" este calea adevărată a unirii între oameni şi a acestora cu Dumnezeu. „O, ce taină copleşitoare!" exclamă Sfântul Nicolae Cabasila, „cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastră, trupul şi sângele Lui, una cu trupul şi sângele nostru! Şi atunci cât de puternic trebuie să fie cugetul nostru, când e stăpânit de cugetul lui Dumnezeu, cât de dârză voinţa noastră, dacă însuşi Domnul o mână, şi cât de înflăcărat curajul nostru, când focul însuşi se revarsă peste el !” [11].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

În această noapte de taină a Sfintelor Paşti inimile noastre se unesc pentru o clipă şi văzduhul se umple de strigarea că „Hristos a Înviat!" şi că „Adevărat a înviat Hristos!”. Avem, oare, forţa lăuntrică pentru a prelungi în casele şi la locul nostru de muncă acest duh al unităţii între noi, care, parcă, ne cuprinde în această noapte? Lumina lumânărilor care străluceşte pe chipurile noastre se va menţine şi se va prelungi în suflete? Există vreo şansă de a înţelege că iubirea zideşte unitatea dintre noi, în timp ce trufia egoistă o dărâmă? Avem noi capacitatea să acceptăm adevărul evanghelic că fericirea poate fi găsită în a fi smerit, blând, paşnic şi chiar în răbdarea necazurilor?

Este foarte greu, desigur, mai ales în lumea de azi. Greu, dar nu imposibil. Sunt între noi oameni, pe lângă care trecem adesea cu nebăgare de seamă, oameni care trăiesc în ritmul „vieţii în Hristos" Cel mort şi înviat. Bucuria de a sluji, nu de a fi slujit, bucuria de a dărui, nu de a primi, bucuria de a preţui viaţa altora mai mult decât propria viaţă, bucuria de a fi cel din urmă pentru ca semenul să crească, să fie primul, sunt atitudini care creează centre de unitate, de putere spirituală susţinătoare a lumii.

Inima umanităţii, forţa ei de supravieţuire n-o dau organizaţiile politice, economice, militare, nici chiar cele culturale bazate pe înţelepciunea acestei lumi. Ele sunt, în general, neputincioase în faţa suferinţei nesfârşite a oamenilor. „Singura ieşire este de a afla în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu trăi după ideile acestei lumi, ci de a urma lui Hristos” [12]. „Dezlegarea" problemelor „nu ţine nici de vreo organizare, nici de o anume purtare, ci de hotărârea de a răbda totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalţi dragostea unei mame” [13], spune un duhovnic contemporan.

Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate îşi au rolul lor în viaţa lumii. Acesta este, după spusele unui gânditor creştin din veacul al XIX-lea[14], nu de a transforma lumea în paradis, ci de a o împiedica să ajungă un iad. Responsabilitatea noastră, a creştinilor, este aceea de a ne strădui ca aceste organisme să aibă duh creştin, să fie conduse de oameni cu frică de Dumnezeu, cu ruşine de oameni şi cu iubire de neamul din care fac parte. În context românesc, acest lucru este extrem de important anul acesta, întrucât în perioada următoare vor fi alegeri pentru mai-marii oraşelor, satelor şi pentru Parlamentul ţării.

Având încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi în capacitatea de discernământ, răbdare şi mărturisire a românilor, rog pe Hristos Cel înviat să ne ocrotească pe toţi în mila iubirii Sale; să ne dăruiască duhul unităţii, unitate posibilă numai în El şi în al Său nume. Din credinţa şi iubirea noastră pentru Domnul să izvorască puterea noastră de îngăduinţă faţă de greşeala aproapelui, de răbdare în necazurile vieţii, de mărturisire curajoasă a adevărului şi, mai ales, de iertare şi iubire pentru toţi şi pentru toate.

Vă adresez îndemnul de a păstra lumina învierii cât mai adânc în suflete, de a dărui această lumină celor din jur şi de a fi bucurie şi nădejde unii pentru alţii şi toţi pentru Dumnezeu, Biserică şi Neam.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Al vostru frate şi părinte împreună slujitor şi rugător în Via Domnului,

† Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

---

[1] Canonul Utreniei învierii, Cântarea a opta, Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 21.

[2] Canonul Utreniei învierii, Cântarea a şaptea, Penticostar, p. 21.

[3] Slava de la Laude, Utrenia Învierii.

[4] Canonul Utreniei Învierii, Cântarea a opta.

[5] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 265.

[6] Matei 11, 28.

[7] Ioan 14, 6.

[8] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, pp. 263-264.

[9] Galateni 3, 28.

[10] Efeseni 4, 3-6.

[11] N. Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 109.

[12] Pr. Sofronie Saharov, Din viaţă şi din duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 16.

[13] Ibidem, p. 19.

[14] Vladimir Soloviov, citat de Părintele Nicolae Steinhardt, în Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 233.

postat de pr. Liviu Botezatu

"Scoala Altfel" la biserica din sat

Parohia Poiana - Unţeni, Botoşani

Biserica noastră a fost Vineri, 06 aprilie 2012, gazda activităților desfăşurate în cadrul programului Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului şi Sportului intitulate Şcoala Altfel. 

Scopul acestor activități non-formale este implicarea tuturor copiilor şi a cadrelor didactice în activități care să răspundă intereselor şi preocupărilor diverse ale  preşcolarilor şi elevilor, să pună în valoare talentele şi capacităţile acestora în diferite domenii şi să stimuleze participarea lor la acţiuni variate.

Dacă ziua de Joi, 05 aprilie 2012, a fost dedicată elevilor de gimnaziu din cele trei şcoli de pe raza comunei Unţeni, pentru plantarea copacilor, Vineri în satul Poiana preşcolarii şi elevii claselor I-IV, însoţiţi de învăţătoare şi educatoare au sosit de dimineaţă la biserica din sat, unde i-am primit cu mare bucurie.

Aici copiii au susţinut un recital de poezie şi cântece religioase.

Activitatea face parte şi din parteneriatul Biserică – Şcoală desfăşurat şi în anul şcolar 2011-2012. 

Activitatea a fost prezentată şi de:
Ziarul lumina

Următoarea întâlnire va fi tot la biserică în Săptămâna Patimilor, când copiii vor participa la Denii, iar Vineri vor face parte din strana Prohodului. Aceste întâlniri sunt apreciate şi de primarul comunei unţeni, d-l Timişag Dumitru, ce va fi el prezent la strana prohodului.

postat de pr. Liviu Botezatu