Poveste

AURORA   ŞI   PĂSTORUL
                                                   de Dorin Ocu

A fost odată ca niciodată...
A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată pe nume Aurora. Prinţesa era unicul copil, lumina şi mângîierea bătrâneţii împăratului. Era de o frumuseţe rară, gingaşă şi proaspătă ca roua dimineţii, înaltă şi zveltă ca un trandafir sălbatic.
Anii treceau, împăratul îmbătrânea şi îşi făcea griji în privinţa regatului său.
Într-o zi mohorâtă de toamnă, avea să i se întunece inima şi mintea împăratului, căci un dragon roşu îşi făcuse apariţia în regat. În acea zi, Aurora privea în zare, îngândurată de parcă  simţea primejdia ce avea să se abată asupra ei.
Dragonul o zări pe frumoasa prinţesă şi, nestând prea mult pe gânduri, zbură, răpind-o din balconul palatului.
Toată curtea intră în panică, ducând vestea rea împăratului. Acesta porunci ca oastea să ia urma dragonului şi să-i aducă fata înapoi. A dat sfoară în ţară, peste mări şi ţări, poate se găseşte un voinic viteaz să îi aducă fiica vie şi nevătămată.
În timpul acesta, când regatul era invadat de durere şi tristeţe, în munţii din apropierea palatului trăia un păstor bătrân şi fiul lui. Aceştia îşi duceau zilele păstorind turme de mioare.
Vestea năprasnică a ajuns şi la urechile flăcăului, care, chibzuind, luă o hotărâre. Merse la tatăl lui, îşi spuse păsul şi ceru binecuvântarea părintească apoi şi-a luat rămas bun şi se îndreptă către palat pentru a-şi anunţa intenţia. Împăratul se uită cam chiorâş la el, dar acceptă, dându-i cele trebuincioase pentru drum.
 A doua zi de dimineaţă, la primul cântat al cocoşului, flăcăul se trezi şi porni în căutarea prinţesei. Merse, merse cale lungă până a ajuns la o pădure deasă şi se hotărî să facă popas într-un luminiş. Aici îşi scoase din desagă bucatele şi, când vru să ia o îmbucătură, auzi un vaiet ce venea dintr-un tufiş. Uitându-se mai bine, văzu un spiriduş care se prinsese între tulpinile tufişului. Acesta îl rugă pe voinic să-l ajute că mult bine îi va face.
Flăcăul, fire blândă şi inimoasă, sări să-l ajute, scoţându-l cu grijă dintre tulpinile pline de spini.
-- Mulţumesc, voinice! Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu erai tu!
-- Dar ce vânt te plimbă prin aceste locuri necălcate de oameni?
-- Eiii! oftă voinicul, prinţesa Aurora a fost răpită şi eu merg să o salvez.
-- Voinice, voinice, pe  Dragonul Roşu nu-l poţi învinge decât cu paloşul de foc
care este pe tărâmul Scorpiei cu Trei Capete. Ea sălăşluieşte într-o peşteră în Munţii de Aramă, dar ca să o învingi trebuie să o stropeşti cu laptele oilor cu lână de aur care pasc în livezile de argint ale împăratului Verde.
            -- Pentru că ai fost bun cu mine şi m-ai ajutat, o să-ţi fiu călăuză în drumul tău. Flăcăul nostru o luă la picior împreună cu micul prieten.
            După trei zile şi trei nopţi au ajuns în regatul lui Verde împărat, la care se înfăţişă să-şi spună păsul. Împăratul nu fu deloc încântat de dorinţa voinicului, dar hotărî să-i pună o condiţie:
-- Dacă reuşeşti să prinzi tartorul de berbec din livadă, poţi să mulgi câte oi vrei!
            Voinicul acceptă şi se duse să prindă berbecul nărăvaş. Ajuns la livada cu pricina, mare i-a fost mirarea când văzu că mioarele nu erau întocmai ca cele pe care le avea acasă. Acestea erau de trei ori mai mari şi aveau o lână ca nişte cosiţe blonde ca ale fetelor din sat. Tartorul de berbec stătea la umbră, tolănit pe iarba fină ca mătasea. Dintr-odată, berbecul simţi ceva în neregulă şi începu să se agite printre oi. Voinicul nostru, trăit printre mioare, îşi pregăti o funie groasă de puteai doborî şi un zmeu. Zvârli funia de două ori deasupra capului aruncând-o spre coarnele berbecului, apoi s-a învârtit în jurul lui  până l-a împiedicat de picioare şi a  căzut. Îşi luă laptele de la oile blânde şi plecă spre Munţii de Aramă.
Merseră iar zile şi nopţi până au ajuns într-un ţinut pustiu unde nu se vedea nici urmă de pasăre cu atât mai puţin suflet de om.
-- Aici e tărâmul Scorpiei! Totul e pustiu şi toate mor pe unde trece ea! zise Siriduşul.
-- Trebuie să ajungem la peşteră fără să ne simtă mirosul de oameni, iar pentru
asta trebuie să ne ungem hainele cu pământul acesta urât mirositor. Zis şi făcut. S-au uns din cap până în picioare cu pământul care mirosea a moarte şi te facea să te gândeşti cu frică la ceea ce te aşteaptă. Drumul anevoios, cu dealuri abrupte şi văi pline de leşuri putrede, le dădeau fiori. Într-un final, ajung la peştera Scorpiei unde o găsiră dormind. Tiptil, tiptil, flăcăul se furişă în peşteră şi pe nepusă masă o stropeşte cu laptele oilor cu lână de aur. Un răcnet înfiorător se auzi şi zvârcolindu-se, Scorpia se evaporă în neant. Tânărul păstor luă paloşul de foc şi porni spre următoarea şi ultima bătălie.
            Trecură zile şi nopţi, traversară munţi şi văi, tărâmuri nemaivăzute, în sfârşit au ajuns pe tărâmul Dragonului Roşu. Într-un turn al palatului de chihlimbar se afla Aurora prizonieră. Voinicul şi prietenul lui, spiriduşul, s-au ascuns sub un podeţ, aşteptând. Când se îngâna ziua cu noaptea îşi făcu apariţia şi dragonul, obosit după o zi lungă de vânătoare. Nici una, nici două, flăcăul ieşi din ascunzătoare şi se luă la luptă cu dragonul. Se luptară ore în şir şi doar când bătu miezul nopţii, dragonului îi slăbiră puterile, iar voinicul răsuci cu mai multă putere paloşul şi străpunse drept în inimă lighioana.
            Într-un suflet alergă la prinţesa Aurora, eliberând-o din temniţa dragonului. Prinţesa îi mulţumi şi cu lacrimi de bucurie se porniră îndărăt spre castelul tatălui ei.
            Cu fast şi mare alai au fost primiţi cei doi. Împăratul bucuros  puse mâna fiicei sale în mâna voinicului, urându-le cea mai lungă şi fericită viaţă.
            Şi eu încălecai pe-o acadea
            Şi v-am spus povestea aşa!



postat de Pr. Liviu Botezatu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu