Chipul mamei- prin ochii şi sufletul lui Grigore Vieru

 

                                                         

Bibliotecar Adochiței Garofița

 Liceul Pedagogic „Nicolae Iorga”, Botoşani

    

       

„Nimeni nu ştie mai bine ca inima, secretele creierului. Poezia ar fi secretul creierului scăpat din gura inimii.”(Grigore Vieru)

         Grigore Vieru, unul dintre cei mai importanţi poeţi basarabeni, a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Creaţiile sale lirice acced spre infinit, sunt armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere, cu alte cuvinte sunt înălţătoare, sublime. Pentru Grigore Vieru, „poezia pe care o simţi, este ca şi înţeleasă.” Altfel spus, poezia nu-şi poartă într-adevăr numele decât atunci când produce emoţie şi când oglindeşte, prin însăşi făptura ei, trăirile din suflet. Şi pentru că poezia iese din suflet, iar acolo dăinuieşte şi imaginea mamei poetului, este de la sine înţeles că fiinţa făuritoare de viaţă va fi evidenţiată prin cel mai sublim mod cu putinţă: poezia.


        „Grigore Vieru este un poet prin excelenţă al Mamei şi al maternităţii.” Pentru că fiinţa mamei i-a încununat poetului vârsta fragedei pruncii şi întreaga copilărie, chipul acesteia şi al poetului-fiu va fi înconjurat cu un nimb sacru şi va fi eternizat de Vieru prin poezie. Astfel, mama devine simbol în lirica viereană, îmbogăţindu-i creaţia prin însăşi umila utilizare a cuvântului. Ea este asociată cu natura, câteodată şi cu dragostea arzătoare faţă de patrie a poetului; şi chiar dacă imaginea reflectată de poezie este, la prima vedere, a unei femei simple, de la ţară, în ochii fiului ea va depăşi cu mult această ipostază.

    Astfel, „mama este începutul tuturor începuturilor”, cum spunea Grigore Vieru, este simbol al adăpostului, căldurii, dragostei şi hranei; şi un izvor de inspiraţie pentru poet. Cum orice frunză se află ocrotită în copacul ei, aşa şi orice copil îşi doreşte mama alături, în care vede o fiinţă măreaţă, fără păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată, şi, deşi valurile îi izbesc trupul, ea le îndură şi este veşnic stăruitoare. Prezenţa acestei zâne din poveşti, a mamei, este abordată de către Grigore Vieru într-o serie de poeme. Chiar şi în cele care nu sunt destinate fiinţei absolute, mama, este imposibil să nu fie amintită, măcar cu gândul, dacă nu cu tot alaiul ei. „Buzele mamei”, „Făptura mamei”, „Mâinile mamei”, „Chipul tău, mamă”, sunt doar câteva creaţii din lirica viereană, unde este înfăţişată imaginea sfântă a reginei care-i tronează poetului copilăria. Făptura mamei are pentru poet o proiecţie cosmică: „Uşoară, maică, uşoară / C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară / Între ceruri şi pământ.” Zborul sfânt al mamei, zbuciumul ei între ceruri şi pământ, între cele lumeşti şi cele dumnezeieşti, accentuează puritatea, gloria, soarta şi profeţia mamei. Făptura aceasta, făuritoare de trup şi mai ales de suflet, trăieşte constant între cer şi pământ, adică mereu în mintea poetului, unde capătă un întreg arhetip cu conotaţii divine.

    Tot în viziunea poetului Grigore Vieru, mama e patria, mama e cuvântul, libertatea, demnitatea naţională, zeiţa protectoare, dorul şi jertfa zidirii: „Mamă, / Tu eşti patria mea! /[…] / Ochii tăi - / Mări albastre, / Palmele tale - / Arăturile noastre / Basmaua - / Steag. ”(în poezia „Mamă, tu esti...”). Mama, cu întreaga ei faptură, se pogoară asupra fiului, devenindu-i întâiul său Dumnezeu. De aici, mâna mamei devine „coroană-mpărătească” pe fruntea fiului: „Vin zorii noaptea s-o destrame / Găsesc pe frunte mâna mamei”, „O, mâna ei, ca ramul veşted, / A-mbătrânit la mine-n creştet.” Buzele mamei presărate de întristarea vremii: „Iar buzele tale, sunt, mamă, / O rană tăcută mereu.” se preschimbă în zâmbet şi surâs la vederea fiului, pe care-l primeşte cu căldură, după o absenţă îndelungată: „Mi-e dor de vorba-ţi caldă / Mi-e dor de tine, mamă.”

    Unicitatea acestei fiinţe divine, este reflectată de poetul basarabean prin comparaţia ei cosmică, astrală, care nu mai guvernează pământul, ci spaţiul de dincolo de Universul locuit. Mama e Soarele: „ Soarele e unul / Mama una este”, dar poate lua formă şi de stea: „Mamă, de-ai fi o stea-n cer lină, / Te-aş găsi după lumină”, sau poate fi spicul de grâu împovărat de rod: „De te-ai face spic secară, / Te-aş găsi după povară”; ori pasăre duios cântătoare: „De-ai fi-n codru-o păsăruică,  / După glas afla-te -aş, muică” sau chiar şi o floare: „De te-ai face-n văi o floare, / Te-aş găsi după suflare.”

    Oricare ar fi ipostaza sub care ni se pogoară mama, fluturele ce nu se opreşte din zbor în căutarea hranei pentru prunci sau candela aprinsă ce se roagă necontenit pentru noi, ar avea aceeaşi căldură şi puritate în orice element s-ar preschimba. Imaginea mamei, fiinţă absolută în sufletul fiului-poet, este cea mai bine redată prin poemul: „Ghicitoare fără sfârşit”.  Aici, făptura divină are un „glas de izvor”, buze pline de voluptate şi dulceaţă, braţe ca „spice ce cresc cu vârful în jos”, ochii calzi şi blânzi, chip „ce se ară/ Cu lacrima” şi suflet nemărginit ce „nu calcă iarbă străină”.

    Femeia muncită, modestă şi de la ţară, este exprimată, totodată, în lirica lui Grigore Vieru apelându-se la termeni simplişti, dar în niciun caz simpli. Mama este comparată cu pâinea caldă, de vatră, întrucât poetul „scrie despre mama sa ca la gura cuptorului, când se face pâinea”. În orice chip sau fel s-ar metamorfoza mama, imaginea ei se va proiecta către eternitate; ea devine o „mamă hieratică meritând adoraţie, acţionând suprasenzorial, ca un fluid învăluitor...” (Constantin Ciopraga).

   „Feciorul” mamei, poetul basarabean Grigore Vieru, păstrează vie amintirea acesteia nu doar în perioada copilăriei , ci imaginea ei tronează până când moartea poetului îl opreşte din a venera-o. În poemul „Mama şi feciorul”, Vieru crează un dialog închipuit cu cea care i-a îmbogăţit întru totul existenţa: -poetul: „Maică, nu mai osteni, / Că avem cu ce trăi, /[...] / Maică, nu mai sunt copil, / Nu vezi că-s şi eu bătrân?!”; -mama: „Pentru lume-i fi bătrân, / Pentru mine tot copil, / Pentru lume om de stat / Pentru mine-al meu băiat.”

   Nu vârsta, ci sufletul, îl face pe poet, oricât de trecut de timp ar fi fost, din nou copil, care însă, duce acum dorul mamei: „O stea mi-atinge faţa / Ori poate-a ta năframă / Sunt alb, bătrân aproape, / Mi-e dor de tine, mamă.” (în poezia „Mi-e dor de tine, mamă”)

        Aşadar, poetul descoperă în fiinţa mamei coordonatele esenţiale ale sufletului colectiv. Mama devine pentru acesta „prototipul unei umanităţi ideale, […] ce ţine în cumpănă dreaptă însăşi viaţa” (Eliza Botezatu).

 Chipul mamei nu va putea fi păstrat veşnic pe retina poetului, însă imaginea ei va fi mereu imprimată în sufletul său, singurul care este vrednic de acest rol. Fiinţa mamei este elogiată prin creaţie lirică de către poetul Grigore Vieru, însă nu fără contribuţia şi participarea copilului, pruncului, fiului, Grigore Vieru.

     Lirica viereană îi este dedicată, în mare parte, mamei sale, pentru că aşa cum spunea şi poetul: „Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă.” (Grigore Vieru)

 

 

 

Bibliografie:

·       „Cele mai frumoase poezii”- Grigore Vieru, Editura Albatros;

·       „Acum şi în veac”- Grigore Vieru, Editura Litera

·       „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”- Mihai Cimpoi, Editura Arc (pag. 188-192)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu