Liceul Dimitrie Cantemir, Darabani, Botoşani
Fără doar şi poate, mulţi dintre
români nu ştiu cine este Grigore Vieru. Nu se învaţă în şcoală, nu este inclus
în literatura română nici măcar printr-o încadrare într-o epocă literară. Nu se
fac lecţii de istorie în care să se ilustreze prin literatură dorinţa de
unificare a celor două patrii vecine ce au fost cândva o unitate. Lipsa de
încadrare a acestui poet într-un curent literar sau epocă literară este o
enigmă, el rămânând pentru Republica Moldova, înainte de toate, un clasic al
poeziei din toate timpurile şi abia mai apoi un reprezentant al poeziei anilor
′60 . Despre acest aspect s-a polemizat, aşa cum se afirmă în Ştiinţa literară: „Un
aspect care ne atrage atenţia sunt cele Zece
argumente pentru intrarea în „canonul literar”, în care autorul monografei
insistă argumentat asupra faptului că specialiştii, cititorii în genere trebuie
să-l considere pe poetul basarabean ca făcând parte din adevărata istorie a
literaturii române.” Trecerea
Prutului pe care poetul o aseamănă unei revelaţii existenţiale, asemănătoare
zborului în Cosmos, rămâne doar un aspect biografic al poetului, prin versuri
devenind o experienţă literară, imaginară. Saltul de asimilare a lui în
literatura română prin efasarea continuă a diferenţelor identitare dintre cele
două ţări-surori nu a fost făcut nici măcar prin intermediul orelor de
literatură universală.
În aceste condiţii, generaţia tânără ar trebui
să ştie că bardul de la Pererîta, Republica Moldova, reprezintă pentru români
un frate pierdut care a reuşit să explice ca nimeni altul preocupările
sufletului românesc. Mama, patria, moartea, copilăria, viaţa sunt teme
universale îngânate de el în acelaşi registru ca şi acela al poetului latin
Ovidiu în exilul său la Tomis. El pare mereu rupt de ele într-un mod brutal şi
nedrept, astfel încât temele creaţiei lui par, de fapt, idealuri identificate
cu acela al României Mari. În consecinţă, tonul poeziei nu poate fi decât
elegiac, poetul aflându-se, în această arie semantică a operei sale, într-o
tânguire continuă. Acest sentiment al alienării sufleteşti, al identităţii
furate, este cu atât mai mare cu cât explorează o mare dezamăgire şi faţă de greutăţile vieţii
dure, aprige ce definesc pentru el neamul moldovenesc. Scopul prim al poeziei
lui devine în aceste condiţii acela terapeutic, de a atenua aceste multiple
deposedări: de identitate, de familie, de istorie, o marcantă lipsă de adevăr
şi, în mod clar, de tovarăş. Se pare că propria alinare vine şi din faptul că
poate trezi conştiinţa de neam a celor ce ignoră mersul istoriei, al celor
neexperimentaţi: „Ciobani tinerei /Se uită în fluier /Ca în traista cea goală./
Ceaţa de pe vale. /Ceaţă în creieri” („Aşa este, frate…”). Mai apoi, spiritul cu
adevărat combatant iese la iveală prin vocative susţinute, adresate unor persoane-simbol
sau unor reprezentări personificate care ar putea avea rolul de tovarăş, de
prieten cu care eul liric ar putea descoperi adevărul istoric sau personal,
intim.( “Din
Basarabia vă scriu,/Dulci fraţi de dincolo de Prut.”- ,,Scrisoare din Basarabia”; ,,Ridică-te, Basarabie” etc.)
Deşi toate aceste drame individuale sunt, în
mod clar, ale unui popor, totuşi, Grigore Vieru, prin naţionalismul său este o
voce singulară. Este un poet de excepţie, fiecare critic literar văzând în el de fiecare dată altceva. Faptul că el se află
în contemporaneitate, ceea ce ar determina o oarecare subiectivitate a
analizei, faptul că poezia sa a fost
considerată „inegală” ca valoare artistică (Mircea Radu Iacoban) nu determină impresia
că nu se poate realiza o analiză obiectivă
operei sale. Dimpotrivă, lectura sau relectura poeziilor mi-a indus
ideea că poetul acesta este o excepţie în peisajul literar românesc tocmai
pentru că personalizează fiecare experienţă. Deşi adeseori s-a evidenţiat
asemănarea lui cu poeţii tradiţionalişti sau naţionalişti români, diferenţele
sunt marcante. Tradiţionaliştii erau „o trâmbiţă de alarmă a neamului” (O. Goga), în sensul redescoperirii
valorilor naţionale. Militantismul lor era predominant artistic, lipsit de
riscuri politice majore. Mesianismul e asumat artistic în cazul poeţilor
români, mai mult decât social şi politic. Pe când tradiţionalismul poate fi
considerat un mod de conservare a unor repere identitare, de afirmare a
originalităţii poporului (G. Ibrăileanu), de valorificare a unor coordonate
existenţiale benefice traiului cotidian, poezia lui Grigore Vieru emană
dragoste, strigăt, experienţă nemijlocită.
Ea nu foloseşte cuiva. E lipsită de program artistic, e prea plină de
înţelesuri, inflexiuni şi sentimente, reunite toate de traseul existenţial al
unui om. El se prezintă pe sine cu modestie, ca o verigă necesară între mama ca
forţă aproape magică a vieţii şi fiii săi cărora le lasă moştenire idealurile
sale. („Testament”).
Sigur, despre valoarea operei lui
Grigore Vieru s-a vorbit făcându-se raportare şi la literatura română. Am putea
aminti despre comparaţii făcute de critica literară cu poezia eminesciană: se
aseamănă cu Eminescu pentru că era „modelul său moral” (Eugen Simion), dar şi
literar dacă vedem metrica simplă, populară, regăsită uneori şi la Lucian Blaga
sau Marin Sorescu. O altă similitudine se poate face cu Lucian Blaga, lucru uşor
de observat prin amestecul de puritate, de îmbinare nevinovată între principiul
Binelui şi al Răului până ce ele se aplatizează, se definesc ca şi coordonate
bogumilice interdependente ( poezia „Aceştia
suntem noi…”). De la Nichita Stănescu
poate că a împrumutat repetiţia obsedantă care putea să sugereze mai puternic o
nevoie de inefabil, de abstract („Albă şi minunată”). De altfel, de fiecare
dintre aceşti autori a fost pasionat Grigore Vieru. Dar, ele nu sunt constante
ale operei sale. Ele sunt corelaţii făcute de noi în vederea înţelegerii lui
după prototipuri cu care ne-am obişnuit sau ne-am format.
Ceea
ce este esenţial de înţeles este că
Grigore Vieru rămâne un poet al marilor experienţe care fuge de cuvinte
mari, sforăitoare. Pentru el cuvintele sunt simboluri mari sau unităţi creatoare
de imagini în slujba cărora se mistuie pe sine cu avânt, dar şi plin de candoare
sau sensibilitate. Eterne şi simple par plăsmuirile prin care te determină, ca
cititor, să simţi că nu e nevoie de mult ca să trăieşti cu adevărat: „ Tu n-ai
asemănare/ În cele pământeşti/ Născând, tu eşti un geniu/Un geniu, mamă, eşti”.
Câteva reuşesc să asocieze poporul român cu creştinismul, arătând dualitatea
omului sub sistem bolşevic; pe de o parte, el e nevoit să-şi ascundă opţiunea
religioasă, pe de altă parte nu o poate înlocui, sentimental vorbind, cu nimic
altceva: „Chiar dacă nu/ Există Dumnezeu/Nimeni/Nu-i poate ocupa locul”
(„Zăpăcirea lacrimii”). Vrând-nevrând, această poezie determină meditaţia
profundă asupra frumuseţii acestor idealuri, dar şi asupra modului în care ele
sunt înţelese astăzi. Fără vreun ton aprig de conduită morală, scopul educativ
al poeziei mi se pare foarte eficient atunci când se evidenţiază prin exemplul personal
rolul pe care şi-l asumă eul liric.
Actualitatea operei lui Grigore Vieru constă,
aşadar, mai ales prin apropierea individuală de opera acestuia, căci aceasta
este marea miză a înţelegerii textului. Poetul propune o experienţa
individuală, ca a sufletului aflat în rugăciune. Nu se poate spune nici măcar
despre o repetiţie că e o figură de stil ce ar sugera rutina sau banalitatea.
Totul e încărcat de suflet,de simboluri, de nuanţe, de dramatism sufletesc
nemistificat care-şi aşteaptă descoperitorii. Partea aceasta sufletească este
valorizată, intelectualizată prin câteva artificii structurale precum trimiteri
la credinţe, obiceiuri din vechime sau tare sociale datorate unui sistem
politic opresiv.
Bibliografie:
Boldeanu
Narcisa Florentina- Metacritica poeziei
vierene în exegeza prozei, diacronia.ro
Nicolae
Codreanu, Grigore, Vieru: ultime lucrări exegetice, limbaromana.ro
Grigore
Vieru, Poetul dimineţii şi al bucuriei
solare, „Ştiinţa literară”, nr.2, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu