Grigore Vieru – dincolo și dincoace de Prut

                                                                   Prof. înv. primar Slabu Panseluța

                                                                  Școala Gimnazială Nr. 10 Botoșani

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească.Grigore Vieru a încălzit cu versurile sale o Basarabie în­treagă şi o bună parte din românime. El ne spunea „Să nu vă fie frică” să scriem de dorul Limbii Române, să credem în Ţară şi în marile ei Valori ca în Cel de Sus. De aceea, tot ce a scris Vieru rezistă: el punea, în fiecare lucrare, tot sufletul, ca şi cum după asta urma să moară. Fiecare carte a lui a devenit o „carte testament”. După un an de la pleca­rea lui la Domnul ne dăm tot mai mult seama...Dar Vieru n-a murit, el n-a plecat. Vieru suntem noi. Noi suntem Vieru.Grigore Vieru este un poet apropiat de limba lui Eminescu, a lui Bacovia sau a lui Stănescu, un mesianic asemenea lui Goga, dar un poet bine individualizat al generației sale, iar poezia lui este expresia și lacrima suferinței unei întregi națiuni.Născut în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia, fiind arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”, de fapt, doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din dreapta Prutului, aşa cum mărturiseşte în poemul  Maluri de Prut:

Dar de peste Prut ridică frate
Ochii tăi de-a dreptu-n ochii mei
Le vom face rând pe rând pe toate
Dacă eu mai vreau şi tu mai vrei.
 Încă din copilărie, Grigore Vieru a simţit acut  pedeapsa cruntă a segregaţiunii de fraţii săi români şi acest fapt l-a reflectat foarte bine în întreaga sa operă. Una din durerile naţiunii a fost şi aceasta, poate cea mai mare, că nu putea să comunice direct cu  românii de dincolo. Poezia De-ai curge tu, Prutule,  oglindeşte acest dureros adevăr:

“De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Nistru,

Să nu mă mai desparţi

De fraţii mei!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Mureş,

Ca liber să pot asculta

Cântecul nostru,

Cântecul neamului meu!

De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Olt,

Să nu mai fiu întrebat

Ce caut eu

Ce caut în Ţara mea!

Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şi simţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu înregistrează şi o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un port-drapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falaga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu (pe care-l descoperă după vârsta de douăzeci de ani şi de la care, mărturiseşte el, a învăţat adevărata istorie a României), Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu cea a lui Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.

În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru reprezintă  un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română, pentru Poezie şi pentru tot ce e curat şi frumos. Însuşi poetul mărturisea: „Teoretic şi constituţional suntem închişi în ţarcul limbii moldoveneşti. Practic însă, ne mişcăm în interiorul Limbii lui Eminescu, în spaţiul Limbii Române, pe care, prin voia lui Dumnezeu, suntem datori s-o apărăm. La ora actuală principalul obiectiv moral şi politic este apărarea Bisericii Naţionale, a Limbii Române şi a Istoriei Românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esenţiale.”Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. Despre el nu putem totuşi vorbi la trecut, fiindcă trăieşte şi astăzi prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile tuturor celor care l-au cunoscut şi citit. Grigore Vieru este un pilon de rezistenţă al culturii naţionale române în Moldova de dincolo de Prut. Născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererîta, din raionul Briceni, Grigore Vieru lasă o urmă de ne­şters, ca lacrima de copil, în istoria literaturii române. Trei lucruri sunt definitorii în lirica lui Vieru: ţara, mama şi limba. Legătura dintre cele trei este atât de profundă, încât ai impresia uneori că ele se confundă.

Poezia lui este un lung nesfârşit de dor: de tradiţie, de dragoste, „de mâine”. Tradiţia vine din vechime de lume, din obârşii stelare, poetul divinizând Soarele (scris totdeauna cu majusculă). În dragoste, poetul meditează la puterea germinatorie universală, în care sorii se întrec până „la ceas târziu de stele”, iar mâinile mamei devin „iarba de mâine a bătăturii”.

Dorul se suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieţii.

Cel care spunea despre sine: „Sunt iarbă./ Nu pot fi mai mult”, este un poet mesianic, un poet al „pătimirii” basarabene, iar „limba română este limba unui bocet general ca la Goga, un clopot prevestitor”, aşa cum consideră Eugen Simion. În opera sa, izvoarele capătă o veche şi copleşitoare durere nenumită, iar în mijlocul acestui peisaj de suferinţă dospită se ridică chipul mamei, icoana statorniciei în tragedie. Mama nu este văzută ca forţă generatoare a existenţei, ea devenind prin sintagma lirică „mama-graiul”, simbolul cel mai curat şi mai profund al întregului uman, pieritor prin cele lumeşti, însă veşnic prin limbă, făptura tutelară a naţiei.

A fost un militant înfocat pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru  cultura românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cât de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti, pentru  recunoaşterea drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă. Prutul reprezintă pentru Vieru ceea ce însemna Oltul pentru Goga, un martor al suferinţei românilor din Basarabia, o speranţă pentru viitor, aşa cum o exprimă în versurile:

Frate, eu cred că Prutul
Cel limpede cândva
A venit la noi
Odată cu oamenii Bucovinei.
Poate că chiar Prutul
Cu suferinţele sale de azi
Este cântecul acela,
Poate că el este
Podul întins peste
Întreaga Ţară.(Eu cred că Prutul...)

Dorinţa de libertate şi unire a recunoscut-o nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole şi poezii, ci ori de câte ori a avut prilejul de a-şi manifesta convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori, strigă şi propovăduieşte în deşert, dar o face, adeseori cu preţul libertăţii.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice ale lui Grigore Vieru, chiar dacă din pricina aceasta era considerat de către unii vetust, desuet. El îşi afirmă aceste convingeri în poezia Sunt:

„Sunt cel ce vrea să cânte-n Piaţă

A Libertăţii dulci prescură.

Pe spate cu-n baston de gumă,

Cu un căluş cazon în gură.

Sunt pata cea de sânge, zisă

Republica Moldovenească,

Ce-n loc să frigă ucigaşul

Încearcă veşnic să-i zâmbească.”

Grigore Vieru a dus dragostea de neam la superlativ. Nu s-a temut de nimeni şi de nimic atunci când a scris. Sava Bogasiu are mare dreptate când scrie în carte despre poet că a fost „un erou al Limbii Române şi un bun oştean al Patriei noastre” Cinste preoţilor care-l pomenesc la toate slujbele şi la toate manifestările literare.  Tot în cuvântul autorului cărţii citesc cum că Grigore Vieru şi-a iubit mult mama, ţara, natura, soţia, copiii, cultura şi credinţa. Toate acestea nu sunt altceva decât „Patria” în care a respirat aerul existenţei sale, fără de care nu ar fi putut trăi nicicum, fără de care ar fi fost gol ca o scorbură…

„În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte. Prin traiectoria sa literară reconstituim traiectoria culturală a lumii româneşti de dincolo de Prut, faţă de care acesta s-a prezentat mereu ca un exponent.”(Mihai Ungheanu)Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproapele. Astăzi, visul lui pare mai aproape ca niciodată, pentru că oamenii de pe ambele maluri ale Prutului îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri.

Odată cu moartea lui am pierdut un poet pe pământ, dar Cerul a câştigat un suflet de diamant. Grigore Vieru va fi mereu părintele care ne-a învăţat ce înseamnă să preţuieşti cu adevărat mama, care ne-a arătat cum trebuie iubită ţara, cum trebuie vorbită limba în care te-ai născut.

Grigore Vieru nu a murit, ­fiindcă chipul preaslăvit al mamei din poeziile sale va zâmbi mereu cititorilor, casa părintească nu va fi vândută niciodată, limba română îl va slăvi multe veacuri de acum înainte, iar Eminescu, pe care atât de mult l-a iubit, îl va primi în sălaşul geniilor. El va rămâne mereu în inimile noastre. Grigore Vieru este unul dintre părinţii limbii române

Bibliografie:

-          Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol.III, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p.187-196

-          Vieru, Grigore, Rădăcina de foc, Ed. Univers, Bucureşti, 1988

-          Vieru, Grigore, Taina care mă apără, prefaţă de Mihai Ungheanu, Ed. Minerva, București, 1997.

-          MihaiCimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literaturaartistică, Chişinău, 1985

-          ConstantinParfene, Teorieşianalizăliterară, Edituraştiinţifică, Bucureşti, 1993