Zamfir Elena-Daniela,
Limba Engleză, Gr.II
Școala Gimnazială
,,Sfântul Nicolae” Botoșani
Grigore Vieru este un poet între două lumi ale aceluiași
univers, o punte între doruri negrăite, vibrând la emoții tainic ascunse
vremelniciei si materializându-le în imagini atât de realist pictate încât
cititorul se transpune, fără să vrea, in tumultul cosmosului său poetic,
devenind părtaș al visului său de unire.
Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și publică, Grigore
Vieru a promovat conștiința unității spațiului cultural românesc,
fiind un activ apărător al înfrățirii si
al evenimentelor însemnate desfășurate pe ambele maluri ale Prutului. Poetul a
reprezentat un model de patriotism şi un simbol care şi-a câștigat de drept un
loc de cinste în cultura si istoria României.
Este un fapt
arhicunoscut că poetul a resimțit că România este adevărata sa patrie, deși
născut în Basarabia, și nu se ferea să-și susțină această convingere
adâncă: „Nu am nimic împotriva Republicii Moldova, pe care am susținut-o de
la bun început şi o susțin, dar nu altfel decât ca o treaptă spre Reîntregire”.
Speranța reîntregirii a reprezentat o motivație dogorâtoare
pentru poet pe tot parcursul vieții sale.
Fie că s-a ascuns in poezii precum ,,Curcubeul”, fie ca a țâșnit ca un
vulcan, așa cum a făcut-o în ,,Glontele internaționalist” dragostea de ,,Țara mea” l-a străbătut și
l-a întărit , l-a făcut scut al nemuririi neamului românesc, oriunde s-ar
afla.
Cuvintele sale stau mărturie vie :„Cred în restabilirea hotarelor strămoșești şi doresc această
legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
știu că Miorița s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare
şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererîta mea natală, pe care le port
în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaților; că nu putem fi o cultură,
o știință şi o istorie națională fără Eminescu şi Creangă (…). Cred,
cu toată inima, că Reunirea cu Țara mamă este inevitabilă”.
Citind poeziile lui Grigore Vieru ai impresia că poetul îți
vorbește într-un prezent etern, de parcă versurile ar striga la tine, s-ar
imprima pe suflet și-n gândire, atât de puternic și convingător este ecoul lor. Un limbaj atât de simplu și
accesibil dar care ascunde un tremur aparte, o desfășurare lăuntrică furtunoasă
de amintiri și dorințe ce-și caută pământul nemuririi strămoșesc.
O poezie ca o dojană de părinte iubitor este ,,Basarabie cu
jale”. Poetul îi mustră pe basarabeni că, deși ,,lacrimi în piept frământă:â”
atunci când aceștia au contact cu cultura de peste Prut, vibrând la tot ce este
românesc, tot ei sunt precum ,,grâul ce-l bate gheața”, îndoiți sub povara
necredinței. Folosirea acestei comparații metaforice, reiterând un simbol
omniprezent în opera poetului: spicul de grâu, este una extrem de sugestivă mai
ales din punctul de vedere al dublului simbolism reprezentat de spicul de grâu,
amintind de influențele rusești dar și de acel simbol cheie al culturii noastre
în care grâul stă la baza pâinii de bun venit, al pâinii coapte pe vatra
străbună, un element reprezentativ al tradițiilor și culturii românești. Pâinea este materializarea, forma finală mult
dorită a spiritului basarabean reîntregit cu patria mamă, pe care poetul o
râvnește cu atâta patos , dar pe care basarabenii încă nu sunt capabili să o
perceapă într-o manieră la fel de motivantă.
El le plânge soarta, delimitându-se astfel de concepții triste,
strigându-și încă o dată dorința
arzătoare de a crea punți și legături, acolo unde frica îi oprește pe oameni să
fie ceea ce au fost mereu: români.
Cântec Basarabean este un alt exemplu ilustrativ, un poem în
care dincolo de reliefarea calităților românului, poetul Grigore Vieru instiga
pașnic la luptă: ,,Că ești pașnic este bine/ Dar tu mori și eu tot mor/ Ce-avem
noi din pacea lor?!” Semnificative sunt
semnele de punctuație de la sfârșitul
poeziei. Semnul întrebării pare a lansa o provocare la introspecție, la
analiză atentă asupra faptelor poporului român dar alăturarea semnului
exclamării e strigătul de luptă al vechilor domnitori ce porneau în bătălie
alături de supușii lor, este chemarea cornului de peste munți și văi. Forma
aceasta de luptă poetică este o dovadă a originalității poeziei lui Grigore
Vieru, un poet menit să se nască departe de tara mamă tocmai pentru a-i purta
bătălii victorioase.
Menirea aceasta însă a resimțit-o uneori ca pe o povară. În
,,Descrierea Lacrimii”, poetul folosește din nou combinația celor două semne de
punctuație: ,,Atât de singuri, / Atât de la marginea lumii” și cuvintele înseși par lacrimi. Interogația adresată Domnului demonstrează de
fapt nevoia de confirmare a negării acestui orizont sumbru de izolare, de
pierdere într-un spațiu străin și nefiresc, într-un moment de rătăcire
sufletească, de pierdere temporară a drumului. Dar si așa poetul găsește
puterea iertării: ,, Doamne nu pedepsi România / Pentru păcatele fiilor ei”- o
rugă fierbinte, izvorâtă din nemărginita dragoste de patria mamă. Suferința
este pentru orice poet o cale de atingere a izbăvirii supreme, a atingerii
idealului spiritual, iar Grigore Vieru surprinde aceasta stare cutremurătoare
lansând o promisiune către eter: ,,Ne uitară frați, tovarăși,/ Înviat-am . Iar
și iar”
Lupta pentru reîntregire va rămâne o poartă deschisă, iar și
iar, căci din negura vremurilor va renaște mereu un luptător care să duca mai
departe moștenirea grea a poporului român de a trăi neîntregit, ca o mamă ce-și
așteaptă-n prag copilul demult plecat printre străini.
BIBLIOGRAFIE
Ilie Șandru, Patria şi Mama – două teme majore în
creaţia poetică a lui Grigore Vieru,Revista ”Națiunea”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu