Grigore Vieru-poet al neamului


Cengher Ionela-profesor învățământ primar-grad didactic I
Școala Gimnazială Nr. 2 Dărmănești/Bacău




Grigore Vieru rămâne poetul întregii Moldove, din Carpați pân’ la Nistru și din Hotin până la Mare. Sensibilitatea și profunzimea versurilor sale sunt pe deplin compatibile cu spiritul și judecata creatorilor de frumos moldoveni, precum Eminescu, Enescu, Ciprian Porumbescu, Iorga și alții.Cu puține cuvinte, dar mult chibzuite, în versuri șlefuite cu multă migală, asemenea unui sculptor, poetul a exprimat trăiri și cugetări mari cât universul uman. În poezia sa, sacrul este exprimat cu simplitate. O simplitate limpede ca sufletul omului absolvit de patimile lumești. Poezia lui Vieru - o simplitate sacră și rodnică, înălțătoare de cuget și inimă, tonică pentru suflet.Se poate spune că poetul are asigurată statuia sa în panteonul neamului românesc. Vieru are icoana sa zugrăvită în biserica sufletului românesc.
În calitatea sa de critic, Mihai Cimpoi scria despre poezia lui Grigore Vieru că este organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii române, "mai apoi orientându-se spre formule magic-vegetale blagiene". A debutat editorial în 1957, student fiind la Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău, cu placheta de versuri pentru copii "Alarma". Au urmat, în cei peste 50 de ani de activitate literară, multe volume publicate atât în Basarabia, cât şi în România, ţara pe care o vedea copil fiind, dar nu putea intra niciodată. A copilărit pe malul stâng al Prutului, dar a trecut acest râu pentru prima dată în 1973, când a făcut parte dintr-o delegaţie de scriitori sovietici. Atunci a participat la întâlnirea cu echipa redacţiei revistei Secolul XX, printre care se aflau regretatul Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Geo Şerban. Atunci a vizitat, la rugămintea sa, mănăstirile Putna, Voroneţ, Suceviţa, Dragomirna, Văratec.Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică).  Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.În 1989, când a fost ales "deputat al poporului", câştigase simpatia celor care aveau acelaşi vis cu al său – întâlnirea cu românii de dincoace de Prut. În acelaşi an a adunat în jurul său pe cei mai populari interpreţi de muzică uşoară din Basarabia, efectuând un turneu în Moldova din dreapta Prutului. Chiar în 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992 acest înalt for îl propune pentru Premiul Nobel pentru Pace. Devine membru corespondent al Academiei Române în 1993. A scris mult, a scris cu sufletul. Ultima carte apărută poartă titlul "Taină care mă apără" (Princeps Edit din Iaşi), un volum de poezii, cu peste 700 de pagini, a fost lansată la 8 decembrie la Iaşi. La Bucureşti, urma să fie lansată la data de 24 ianuarie.
„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale.Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria)
Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă.
Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură din cadrul Academiei Române, a aflat cu adâncă tristeţe vestea trecerii în nefiinţă a marelui poet. "Atunci când moare un om, sigur că regretăm, iar cei care l-au cunoscut şi au fost aproape de el suferă. Însă când moare un poet, dispare şi posibilitatea de a exprima această suferinţă. Cultura română pierde un poet reprezentativ pentru o anumită istorie, pentru existenţa românilor de dincolo de Prut. De multă vreme el era perceput ca un simbol al renaşterii spirituale şi naţionale din Basarabia postbelică. De aceea, eu am crezut întotdeauna că el şi colegii lui de generaţie reprezintă ceea ce a reprezentat generaţia lui Goga la începutul secolului al XX-lea în Transilvania. E un fel de simi­litudine de destin, care are şi o prelungire în plan poetic, pentru că, în funcţie de această istorie a tribului său, Vieru şi-a simplificat versul, el voia să comunice un mesaj. Faptul acesta i-a fost reproşat pe nedrept, după părerea mea. Pentru că, încă o dată, Vieru vorbind de pildă de mama îndurerată, care este fantasma esenţială în poezia lui, vorbea de îndurerata Basarabie. (...) Ştia că trebuie să se adreseze românilor de acolo, înstrăinaţi, agresaţi şi încercaţi de istorie. Probabil că după Nichita Stănescu şi Sorescu a fost poetul cel mai cunoscut şi mai acceptat de oa­me­nii simpli. Iar Nichita Stănescu spunea despre el atât de frumos: «Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în natura naturii, ne împrimăvărează cu o toam­nă de aur, cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire».
Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe şi rusul. Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte.
Bibliografie:
Matricea Românească
Glasul națiunii



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu