Mămico, e iarnă... În lumina
despuiată a lunii deșir fotografii ce poartă izul ființei tale
divine, acela tipic ce mă inundă de fiecare dată când ating cu grijă veșmintele ce ți-au încununat
cândva conturul.
Din spuma cerului plouă cu seminţe albe de fericire, dar sunt ţintuită de
tristeţe. Gândurile se lovesc brusc de despoticul oximoron ce ţi-a marcat viaţa
– să naşti o stea în malefica strălucire a nopţii şi să te pierzi letal în
ea... Simt cum durerea mă năboieşte, iar lacrimile mute şi mari fac albul
imaculat al hârtiei să sufere involuntar. Strigătul meu sadic răbufneşte în
sumbra penumbră a nopţii, mă rătăcesc în neant, dar toate-s în zadar – umbra
duhului s-a stins de mult.
Admir ploaia de fulgi... sper să te
regăsesc în ea, dar repizeciunea căderii lor, mi te înstrăinează.
Mamă,
sufletu-mi anesteziat strigă a dorinţă avidă de a-ţi cere iertare, m-am născut
în detrimetrul fiinţei tale. Mă simt o trădătoare rănită, fiindcă lexemul „mamă” e prea dureros pentru mine, înjunghie
prea adânc. Am ajuns să urăsc mamele ce se plimbă fericite alături de odraslele
lor...
În pulberea de amintiri
Pocnesc scântei de durere...
Mămico, cum e zăpada acolo, în ceruri? Intuiesc că e şi mai albă, şi mai
afânată de spiritele acelor copii care vin spre Domnul la prima Lui chemare. Am
să-ţi spun ceva, dar, mai întâi de toate, ia-ţi un nouraş puhav şi
sprijineşte-te.
Deunăzi m-am simţit prost şi am
decis să merg la medic. M-au direcţionat să fac nişte investigaţii. O,
Doamne!.. Ştii care a fost sentinţa?! – NICIODATĂ nu voi putea ţine în braţe o
parte din sufletul meu, minunea în care credeam orbeşte. NICIODATĂ nu voi simţi
cum o inimă se zbate ritmic în măduva trupului meu, nici cum un sughiţ
caraghios mă face să mă trezesc în miez de noapte şi nici picioruşele ce bat
puternic, afirmându-şi existenţa.
În urechi totul îmi surzeşte prea
drastic. Mămico, mi-ai rămas cu certitudine doar în codul DNA. Nici măcar nu mi
te pot aminti, dar sunt sigură că dăinuieşti sub aripa Atotputernicului. Dacă
ai ocazia, întreabă-L pe Tatăl Nostru ce să fac mai departe, apoi şopteşte-mi
prin vis, prin fulgi, prin stele... Eu am să-nţeleg, promit!
Oglinda sufletului se sparge în milioane de cioburi. Instilez în mine
gânduri de tot soiul, adesea acestea mă sperie chiar... Supliciul ce mă doboară
constă în cuvintele oamenilor ce reuşesc cu brio să roadă ca nişte şoareci
carnea de pe mine prin frazele ce-mi mistuie sufletul deja inert. E aiurea să
hoinăreşti monoton pe stradă, fără griji, să vezi copii fericiţi, să ardă în
tine dorinţa avidă de a-i strânge în braţe şi de a le dărui iubirea necondiţionată
ferecată în tine, dar să primeşti ocara unei mame care-ţi stârpeşte visul
strigând: ,,Când o să-i ai pe ai tăi, atunci să-i dădăceşti, acum valea de
lângă copilul meu!” Mamă, ce să fac
eu în acele momente?! Să spun adevărul amar ca pelinul care nu interesează pe
nimeni sau să tac şi să accept?..
Nu-ţi imaginezi cât de mult îmi lipsești în astfel de momente! M-ai
mângâia ușor pe cap și m-ai încrede că totul va fi bine. Mamă, îmi lipsești chiar și atunci când nu am cu cine împărtăși
placerile bolnăvicioase. Mă întrebi de ce bolnăvicioase? Păi, fiindcă simt că
fără menirea mea sunt o Nulitate, un nimic ce se plimbă inutil pe străzi, ce
respiră aerul altor oameni, până când, într-un moment de agonie, voi urca lent
pe scările infinitului spre tine – mamă.
În fiecare noapte, sper că mă auzi,
căci vorbesc cu fotografia ta aranjată frumos într-o ramură de brad, bunica
spunea că adorai la nebunie mirosul veşniciei.
Tu, iarbă, tot ai mamă?..
Ştii, uneori am impresia că instinctul animalelor e cu mult mai profund
decât al nostru..., homo sapiens...
Acestea nu sunt hainie şi nu-şi abandonează copiii oriunde, pe când oamenii îi
lasă oriîncotro. Vizionasem mai ieri o emisiune. Îţi imaginezi, „una” a pus
copilul într-un pachet și l-a aruncat la gunoi! E groază, mamă! Alta l-a îngropat de viu doar pentru că s-a născut bolnav, mamă, de ce nu se îngroapă și pe ele?!!
Am plâns toată seara până am adormit...
Aaa!!!
Strig în abisul strălucirii malefice a candelabrului nopții, precum lupul urlă
la lună... Pierd ceva ireversibil. Mi-e teamă că lacrimile mele se vor ascunde
disperate în neant, fiindcă nu va avea cine să mi le ciugulească de pe asfalt
sau din goliciunea ce m-a asediat. Mi-e teamă că voi deveni o vrăjitoare ce
umblă să înfeudeze lumea pentru suferința sa. Mămico, mângâie-mă cumva ca ura
să nu se reverse peste marginile sufletului meu, ca toxinele împuşcate de
turnurile uriaşe spre cupola cerească. Sunt hămesită de dorul tău, mamă.
Pentru mine soarele, ce se scufundă în abisul întunecos al celeilalte
părţi a pămânutlui, nu se va mai ridica niciodată..., globul ocular al ochiului
meu nu va percepe decât o pată ce eclipsează cu puterea sa restul infinitului...
Cu profunzimea apusului în globul ocular,
veşnicul tău copil...
Vdovicenco Adriana,
Clasa VIII-a,
Profesor
coordonator: Iulia Cuncev,
Liceul Teoretic
,,Gheorghe Palade”,
Satul Puhoi, raionul
Ialoveni, Republica Moldova
Secţiunea creaţii literare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu