Îndemnul poetului...

Ungureanu Paraschiva,

psihologie,Grad didactic I,Școala Gimnazială Nr.10

Rezumat

            Rămas în amintirea noastră ca poet iubitor de neam, care a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată copiilor. Grigore Vieru se naște pe 14 februarie 1935 în satul Pererîta, județul Hotin, (actualmente raionul Briceni), într-o familie de plugari, Pavel și Evdochia Vieru. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.

 Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.

Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el.

 Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.

  Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori.

 Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.

Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane. Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi.

Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.

 Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.

O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.

Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.

Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. 

Grigore Vieru se plasează, explicit sau implicit, pe dimensiunea comunicării omului cu

Divinitatea, a căutării și a regăsirii sinelui prin raportarea condiției umane efemere la cea a dăinuirii veșnice, dincolo de spațiu și de timp, a Dumnezeirii.

Într-o perioadă în care religiozitatea omului, inclusiv a românului născut creștin, era amenințată de un regim care proclamase ateismul ca politică oficială, care introdusese cursul de Ateism științific în universități pentru a-i convinge pe studenți de „absurditatea” ideii de Dumnezeu și pentru a-i transforma pe aceștia în instrumente propagandistice care să „lumineze” masele „înapoiate”, ce nu se puteau debarasa încă de valorile naționale creștin-ortodoxe milenare, Grigore Vieru este poetul care Îl „adună” pe Dumnezeu din toate cele care îi însuflețesc condeiul înmuiat de-a dreptul în suferința prigonitului său popor: Din toate ne privește ochiul Său cel bun – / Din stea, din flori și din izvor. /Mi-i dor de Cel pe care din toate mi-l adun, / De El mi-i dor, de El mi-i dor: / De Cel pe care, sfânt, din toate mi-l adun (Cântare Domnului).

În poezia Autobiografică din volumul Numele tău, apărut în 1968, mama capătă, în condițiile unei singurătăți apăsătoare, a unei stări bacoviene generate de stihiile naturii și ale istoriei (Prea singuri eram în casă / Ploi cu grindină când bat), imaginea isusiacă a unui mijlocitor între copilul ei și Dumnezeu (Mama mea viața-ntreagă, / Stând la masă, ea și eu, / Se așeza între mine / Și Preabunul Dumnezeu).

Intensitatea și imensitatea credinței în Dumnezeu a măicuței din casa „văduvă și tristă / De pe margine de Prut” face posibil un miraculos transfer imagologic prin care chipul de pe icoană al Mântuitorului se reflectă în ochii uzi de-atâtă suferință ai mamei poetului (Oh, și crede-așa într-Însul, / Că în ochii ei cei uzi / Chipul ei de pe icoană / Se arată și-L auzi).

Motivul mamei devine, aici, o metaforă prin care se substituie, de fapt, imaginea bisericii prigonite de regimul comunist, iar mesajul pe care îl putem desprinde din această imagine este unul profund și răscolitor totodată: chiar dacă regimul comunist a reușit într-o măsură oarecare să alunge oamenii din biserică, acesta nu a putut niciodată să alunge biserica din sufletele bunilor creștini și din ochii lor înlăcrimați, pentru că suferința, dincolo de faptul că este un „rod al păcatului” este, în același timp, și un mijloc prin care se dovedește slava lui Dumnezeu.

 Substanța poetică religioasă a lui Grigore Vieru se constituie cu siguranță din dubla relație a românilor basarabeni cu suferința: pe de o parte, suferința noastră a fost un rezultat al ocupației ruse, iar pe de alta – ea a generat puterea de lupta și de a reveni la valorile noastre naționale și la adevărul istoric pe care dușmanii acestui popor au încercat să-l ascundă și să-l denatureze timp îndelungat.

 Suferința a fost cea care, oximoronic vorbind, ne-a omorât și ne-a înviat, fiindcă, așa cum susține Monahul Moise Aghioritul în cartea Suferința spre sfințenie, „Suferința ne ajută să ne cunoaștem adâncurile noastre. Suferința ne ajută însă să renaștem, să revedem lumea, să iubim. Când suferi, nu te preocupi de cele inutile, te limitiezi în mod voit, te aduni, problematizezi” .

 Ultimile versuri ale poeziei sus-citate (Și eu țin atât la mama / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc) constituie în același timp o mărturisire, un îndemn și o avertizare.

O mărturisire de credință a eului liric, un îndemn pentru cititori și o avertizare pentru detractorii Bisericii și ai lui Dumnezeu. În condițiile în care sfintele lăcașe erau distruse sau transformate în depozite, ochii plini de pioșenie ai bătrânilor deveneau altare păstrătoare ale sfintei credințe, iar a îndrăzni să „măzgălești” esența purificatoare a lor înseamnă a-L blasfemia pe Dumnezeu Însuși.

Fiind unul dintre corifeii Mișcării de Renaștere Națională a românilor din Basarabia, Grigore Vieru înțelege că revenirea la valorile noastre autohtone și autentice ar fi imposibilă fără a-L (re)primi pe Dumnezeu în sufletul neamului.

Astfel, în arhicunoscutul cântec Reaprindeți candela, îndemnul poetului, exprimat chiar în titlul poeziei, este unul concludent:  imperativul redeșteptării era, în primul rând, revenirea la datinile noastre strămoșești, la icoanele și la busuiocul care au vegheat dintotdeauna soarta acestui popor: Reaprindeți candela-n căscioare / Lângă buuiocul cel mereu - / Degerat la mâini și la picioare, / Se întoarce-acasă Dumnezeu. 

Divinitatea devine, în poezia lui Grigore Vieru, imaginea metaforică a poporului oprimat, deportat în ținuturile de gheață ale Siberiei. Întrebarea retorică din cea de a doua strofă a poemului (Doamne, cel din slăvile creștine / Ce păcate oare-ai săvârșit, / Că te-au dus acolo și pe Tine - / În Siberii fără de sfârșit?!) accentuează cruzimea cu care comuniștii – instrumente ale Diavolului pe pământ – au acționat întru nimicirea poporului român și a lui Dumnzeu, de o parte și de cealaltă a Prutului.

 Scopul lor era, așa cum se arată în cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă – distrugerea țărilor și a Bisericii și înlocuirea acestora cu o mașinărie marxist-leninistă mondială: „Vor dispărea țările, căci va fi o unică ordine mondială. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de știința marxistă. Conștiințele vor fi formate de puterea centrală. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor . Totuși, Grigore Vieru nu uită că un atribut important al iubirii divine este nu este răzbunarea, ci iertarea celor care au păcătuit, iar refrenul acestui cântec constituie, de fapt, expresia iubirii absolute, singura capabilă să genereze iertare pentru cei care au pus la cale distrugerea ființei naționale a românilor basarabeni: Toate le ierți, / Doamne de Sus, / Cu blândețe măreață. / Chiar și pe cei / Care te-au dus / În Siberii de gheață. Iertarea însă nu trebuie să însemne în niciun caz și sub nicio formă și uitare, adevăr pe care îl deducem din întreaga activitate și creație a lui Grigore Vieru, pentru că, susține poetul în două dintre aforismele sale pline de înțelepciune, „iertarea în iubire este unul din darurile care se potrivește mai mult pentru Dumnezeu”, iar „patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă”.

Religiozitatea liricii lui Grigore Vieru reiese și din toposurile creației sale. Două dintre coordonatele spațio-temporale ale poeziei vierene, încărcate cu semnificații mitice, arhetipale sunt casa părintească și duminica.

 Aceste cronotopuri, care se află într-o strânsă legătură în mai multe texte poetice vierene, plăzmuiesc un spațiu al ființării hristocentrice, întrucât duminica este, prin excelență, ziua în care românii își îndreaptă gândurile și simțirea spre jerfta pe care și-a asumat-o Mântuitorul. „Acasă”, spune poetul în poezia Casa părintească,„dacă nu ești alb de ninsoare / Ești alb de duminică. În acest spațiu alb de duminică imaginea mamei ocupă o poziție centrală, conturându-se în cele două ipostaze ale sale: umană, de femeie văduvă, nevoită să înfrunte intemperiile vremii, și celest-astrală , sau, așa cum consideră Mihai Cimpoi, „mama ca substitut al eternității, ridicând tot ce există pe fața pământului la o semnificație sacră. [...] Eternitatea ca atare, cu întinsurile ei infinite și reci, capătă un reflex uman prin fiorul matern care-o străbate::/i>Nemărginire de cer. / Stele de aur. / Există un singur drum: / Cel al miresmei de laur. // O dulce căldură de sus / Curge prin noapte / Eu cred că sunt undeva / Și două stele de lapte>”.

În poezia de factură religioasă a lui Grigore Vieru putem identifica și un scop catehetic, adică de instruire a credincioșilor și de promovare a vieții religios-morale, cu toate virtuțile pe care le presupune aceasta.

Astfel, într-o poezie dedicată lui Mircea Druc, Cu mine diavolul a vorbit omenește, poetul reușește, printr-o metaforă în care diavolul înlocuiește forțele negative care, pentru a-și realiza dezideratele meschine, întotdeauna au avut nevoie de trădători, să transmită cititorilor săi îndemnul de a-și păstra nealterate demnitatea și conștiința, pentru că „Diavolul ispitește, / Dar nu poate sili / Cere consimțământul / Dar nu poate constrânge.

Poezia lui Grigore Vieru este străbătută puternic de filonul credinței strămoșești.

Aflându-se, în termenii lui Ioan Buzași, la hotarul dintre literatura religioasă imanentă și cea manifestă , lirica viereană este expresia gândirii și simțirii unui mare Poet care și-a asumat drama poporului născut creștin și care a luptat pentru Reînvierea deplină a acestuia.

Într-una din poeziile sale, Vieru spunea, îndurerat de plecarea din lume a mai multor confrați de-ai săi: Văzându-i în sfârșit în voie / A spus din slavă Dumnezeu: / - Voi de n-aveți de ei nevoie, / Îi iau la mine-n ceruri eu. Acum, când Grigore Vieru a fost chemat la cele sfinte și deja de câțiva ani nu se mai află în iureșul luptei pentru adevăr și dreptate, fiecăruia dintre noi ne revine datoria de continua această luptă întru împlinirea idealului de veacuri al poporului nostru.

 
Bibliografie:

1. Eliade, Mircea. Nostalgia originilor. Istorie și semnificație în religie, Editura Humanitas, București, 1994;

2. Eliade, Mircea. Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995;

3. Pr. dr. Iulian Eni Statornicia duhovnicească, puterea de a birui orice încrecare și suferință. Meditație în lumina teologiei Sfântului Apostol Pavel în Teologie și Educație la Dunărea de Jos. Fascicula XI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

4. Monahul Moise Aghioritul Suferința spre sfințenie, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

5. Ianolide, Ioan. Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Editura Christiana, București, 2006;

6. http://www.literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=