Simionescu
Simona, prof.ptr.înv.primar, grad 1
Şcoala Gimnazială Nr.1 Roma, Botoşani
Grigore
Vieru a fost un poet român din Republica
Moldova.În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
Simplă
şi limpede, de o inventivitate ridicată, poezia lui Grigore Vieru este dedicată
tuturor cititorilor de poezie, captivând printr- o manieră deosebită, prin
multitudinea de sentimente ce le prezintă.
Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele
tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel
care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru
mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale
ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni
se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat
mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri
înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit:
„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. /
Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi
în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul
e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta /
Te poţi opri din plâns”.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul
literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de
excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O
conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei
istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care
a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul
întrebării de atâtea ori.
Grigore
Vieru a devenit o figură atăt de apropoiată fiecărui suflet de roman, încît,
spontan, fiecare se simţea ataşat fără motiv. A gîndi într-o limbă este ceva,
dar a liturghisi în aceeaşi limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă la
care ajung doar cei curaţi la suflet.
Versurile poetului sunt un altar pe care poetul se dăruieşte întru
armonie, li-ber tate şi frumos. Opera lui Grigore Vieru este semnul unei mari
contribuţii la reunificarea mentalităţii creative, spirituale, pe care alţii au
dorit să o destrame. Poezia sa face omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă,
versul său îl face pe om să-i pară mai dragă viaţa, natura din sînul căreia
este uneori zmuls.
De la
Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la
Emil Brumaru la Mihail Gălăţanu, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan,
toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur, fiecare în formula
liricii sale. Dacă, de pildă, la Eminescu poemele de iubire poartă, în cele mai
multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii
de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial,
ontologic.
Grigore Vieru cultivă o poezie de
dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului.
Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea
dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea
imaginii canonice a acelui Unic. Acest unic vierean stă sub ideea de locuire
întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană,
în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului,
bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar
celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se
stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură.
În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia
terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de
găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul
împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel
puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi
ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/
De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/
Cred că tot ca noi” . Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană
este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o
credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până
şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgostiţi
rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi măr / sau
din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de alunel”,
iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi atunci
când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte, ce se
vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.”
Din lirica viereană iese la suprafaţă
o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri
specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un
drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe
partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte
veşnica iubită. Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul
devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei.
Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de
această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci
când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte
atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii
timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în
cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e
culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin
combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a
culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul
sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu,pe de o parte suferinţa,
dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală.
În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire
poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se
face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un
luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei
înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar
umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana
pământului.” Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă
la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.Se
vede că Grigore Vieru dă gir unor politici contemporane instituind, dincolo de
ideea de drept al femeii la cuvânt, o justiţie ce ţine cont de principiile
morale ). Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie
transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce
îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă
în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i
sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele
pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să
guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn
adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul
de mamă/ Acestei frumoase femei.”
Tot ce atinge iubita devine dor,
tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru
cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă
de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care
poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce
Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O
bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare
inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi
ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale
versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o
deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales
a acelor al căror viu izvor este folclorul.” Or, muzicalitatea vine atunci când
îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de
sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru
comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia,
armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat
şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni
fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă
o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex
Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de
bine „să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o
dictatură a ironiei”. Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul
elogiază femeia iubită, iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că
între cei doi există stare de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a
iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba
crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de
ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/
E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu
rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” sau în poemul
Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul
unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu
însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.//
Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării
mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”. În acest ultim poem citat, iubirea
(femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e
una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui
nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate
celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care
izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea
ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă
sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în
sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se
simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o
singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte
veşnicii.
Poezia lui Grigore Vieru pare o
traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru
natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai
mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se
identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.
Bibliografie:
1.
Armaşu-Cantâr
Ludmila, „În căutarea paradisului pierdut”În:
Limba română, 2009,
numărul 1-4
2.
G. Călinescu, Istoria literaturii
române de la origini până în prezent, Bucureşti,
1982.
3. L. Blaga, Trilogia
culturii, Bucureşti, 1969.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu