GRIGORE VIERU - DINCOLO ŞI DINCOACE DE PRUT



                                                                    
Prof. înv. primar Iacob Carmen-Rodica, gradul didactic I
Şcoala Gimnzială nr.1 Corlăteni, jud. Botoşani

Românismul lingvistic este zestrea pe care am moştenit-o de la facerea noastră ca popor şi evenimentele şi voinţele istorice care s-au perindat prin destinul nostru au înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă. Dincoace sau dincolo de Prut, limba română numeşte la fel sentimentele fundamentale: iubire, dragoste, frăţie. Prutul, nu desparte, ci uneşte pe dincolo cu dincoace. Spiritul românesc îşi adună esenţa identitară, în limba şi cultura fără frontiere, devenind, tocmai prin dezmărginire, un spirit universal al unei naţii cu un destin istoric frământat.
Identitatea românului este acum o realitate istoric acceptată, care implică libertatea cuvântului românesc, a tradiţiilor şi a culturii româneşti.Acum, împreună şi din dragoste pentru aproapele lor, cu ochii îndreptaţi a rugă spre ceruri, românii constată că iubirea de neam şi ţară este o religie şi, prin urmare, este şansa de a rămâne în istorie, neprihăniţi de răutăţi şi înnobilaţi prin suferinţă şi jertfă.
Vorbind despre destin, ne putem raporta la coordonatele definitorii ale românului, ca expresie a frământărilor şi marilor dureri istorice, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau din neştiinţă, dar, cu siguranţă, ca semn al îndârjirii dorinţei de a nu fi excluşi din istorie. Dacă deseori zăbrelele au îngrădit libertatea fiinţei, niciodată spiritul nu s-a lăsat încătuşat în temniţa pierzaniei. Niciodată libertatea spiritului nu a suferit de vreun zbor frânt; şi asta pentru că au existat, în decursul destinului nostru, personalităţi care, cu vocaţie mesianică, au avut puterea de a ocroti darul omenesc cel mai de preţ, limba, şi prin ea, cultura şi identitatea noastră ca popor.   
Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.Undeva  printre  aştri, în  lumina  încă  palidă  a  unui  răsărit, învăluiţi  în  ceaţa dimineţii, stau  la  sfat  doi  împătimiţi  ai  acestui  neam, al  acestui  pământ.Unul  tânăr, visător, cu  frunte  înaltă  şi  senină, Mihai Eminescu, priveşte  îngândurat  la  celălalt,Grigore Vieru, care  e  ceva  mai  scund, mai  firav, mai  împovărat  de  ani, dar  cu  fruntea  la fel de înaltă, gânditoare.
Grigore  Vieru - contemporan  cu  noi,   ne-a  trezit  conştiinţa  noastră  naţională, exprimată  artistic  şi  îmbogăţită  cu  sufletul  său. E  poetul  fructuos  ca  şi  Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul  timpului.  Doi  mari  genii  ai  literaturii  române  s-au  dedicat  întru  totul  poporului, patriei. Au  luptat  pentru  Adevărul  absolut. Operele  lor  sunt  fascinante  prin  simpatie, simplitate  şi  măiestria  artistică. Pe  aceşti  doi  poeţi  îi  leagă  gândirea   profundă  şi  dragostea  de  ţară, de  neam, de  valorile poporului  nostru.                                                                                               
Timpul, însă, trece  şi  naţiunea  română  a  avut  nevoie  de  apariţia  unui  om  sfânt, care    lupte  şi    ne  unească  ca  popor, să  ne  reamintească    suntem  oameni  prin  poezii, cântece  şi  opere  valoroase.Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă.Patria, limba, adevărul, libertatea  sunt  cele  mai  mari   dureri  ale  poetului.
Grigore Vieru  este  poetul care  şi-a  asumat  greul  unui  grai, trecîndu-l  prin  inima  sa  şi  încărcat  cu  răbdare,  îl  respectă  în  operele  sale.El este cel care ne-a ridicat ţara la  o treptă mai sus, care prin poeme şi-a arătat dragostea faţă de România şiRepublica Moldova.Într-un spaţiul al libertăţii şi al respectului pentru valorile celuilalt, românul a putut înţelege faptul că a comunica lingvistic şi social înseamnă a dobândi conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Definirea acestui concept înseamnă acum, pentru România, o reevaluare a destinului istoric asumat şi o reconfigurare a acestuia pentru perspectivele care urmează.
Marele poet şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor, pentru copiii cu suflet de înger. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
Grigore Vieru a scris şi şi-a închinat scrisul neamului românesc pentru că aşa i-a şoptit sufletul lui, nu i-a spus nimeni că este român, ci moldovean, dar el a simţit în adâncul sufletului că este român.Poetul a arătat și calea românilor din Basarabia pentru a scăpa de asuprirea rusească și de deznaționalizare. El a scris despre ceea ce era fundamental pentru neamul românesc: despre mamă, despre suferinţa neamului românesc, despre cântecele populare româneşti, despre pământul românesc şi mai ales despre sfânta noastră limbă românească pe care el dintotdeauna a ştiut-o românească şi nu moldovenească.
            Frații săi din Basarabia, cinstindu-i memoria, l-au numit împărat. Da, este împărat al românilor și al limbii române, la fel ca marele Eminescu.Grigore Vieru vine din suferinţa neamului său, iar visul său măreţ era ca Basarabia să se integreze în lumea românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită. Era convins  că va veni într-o zi vremea când românii din Basarabia vor fi liberi. Vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România. Dragostea pentru noi, românii, a fost viaţa acestui mare român.
Nu ştiu pe cîţi dintre poeţii de limbă română din stânga Prutului îi va reţine istoria peste, să zicem, o sută de ani. Dar Grigore Vieru este o excepţie. Un poet cu destin. Pe lângă excepţionalele poeme despre mamă, limbă, patrie, libertate, la memoria colectivă a contribuit asumarea rolul de tribun, de povăţuitor al neamului, de învăţător într-un moment fierbinte al istoriei. Poetul a reuşit să devină un simbol al acestor lupte şi, pînă la urmă, prin prestanţa de model naţional pe care a oferit-o, un mit plutitor. Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şisimţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un portdrapel pentru poezia din Basarabia. A fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.
                ,,Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri. Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie”. (Zaltur Victoria)
Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave şi semnificative, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede. O întâmplare nefericită pe şoselele Basarabiei l-a făcut să plece mai devreme la poporul stelelor. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu.. Ne-a rămas bucuria de a-i citi opera, cu sentimentul că sărbătorim în acest fel pe unul dintre poeţii de primă linie a liricii noastre  şi o conştiinţă a neamului românesc. Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile noastre. A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale. Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fii un poet ales.
”Sunt iarbă.Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile.



Top of Form
Bottom of Form
Top of Form
Bottom of Form

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu