Grigore Vieru, între Basarabia și România

Hăisan Elena, educatoare, gradul didactic II, Școala „Sfântul Nicolaeˮ Botoșani

            Poetul Grigore Vieru, născut în 1935, la Pererita, pe malul stâng al Prutului, față-n față cu Miorcanii lui Ion Pillat, a devenit de mulți ani un simbol al încercării de renaștere spirituală și națională în Basarabia postbelică.Grigore Vieru și generația sa reprezintă pentru Basarabia, cum bine subliniază criticul Eugen Simion, ceea ce a fost la începutul secolului generația lui Goga pentru Transilvania, această asemănare a destinului are și o prelungire în poezie, care își asumă, în aceste circumstanțe, un mesianism național, cuvântul devenind apel, esență a unei gândiri focalizate pe acele evenimente de țară, de neam, de vatră matricială. (R. Munteanu, 1997).

            În literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate, prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut și Nistru, intrată sub ocupație sovietică, n-a sucombat, continuând să-și vorbească limba și să scrie românește.

Întâlnirea cu poezia românească a fost lumina ce ne-a luminat, spunea el adeseori, percepea limba noastră cea sfântă cu atâta muzicalitate, apoi citind mari scriitori clasici români ca Eminescu, Goga, Bacovia, Rebreanu, Coșbuc, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, apoi mai tinerii Labiş, Nichita Stănescu, Păunescu, Ioan Alexandru, atunci a intrat în sufletul marelui Grigore Vieru definitiv poezia românească, românismul, cum  spunea în timpul vieţii însuşi poetul.

Poetul care „împrimăvărează toamnaˮ este un spirit elegiac, lira lui este, de regulă, înlăcrimată. În volumul Rădăcina de foc(Editura Univers, 1988) poetul scrie despre casa de humă de pe marginea Prutului, despre satul „picurat alb pe dealˮ, despre amintirea bunicului Nicuță și „suflarea vecieiˮ ce se simte în amurgul rustic, iar poeziile sale despre mamă sunt poate cele mai frumoase, „mama e prototipul unei umanități ideale, considerată mai ales din perspectiva etico-psihologică, ea ține în cumpănă dreaptă însăși viața.ˮ (E. Botezatu, 1997).

În ultimii ani, când a putut să se exprime mai liber, Grigore Vieru a publicat multe versuri patriotice care i-au adus reputația de poet al pătimirii basarabene. „Acest poet născut de miresmele și durerile pământului său, așezat – după o vorbă cunoscută – în calea răutăților, nu se rușinează să-și poarte tragedia și iubirea pe față.ˮ (E. Simion, 1998, p. 196).

Ioan Alexandru (1988) subliniază faptul că Grigore Vieru este un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe, îl întoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-și duce mai demn pe mai departe viața în spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet va rămâne „suflet în sufletul neamului său.ˮ

Bibliografie:Eugen Simion, 1998, Scriitori români de azi, Editura David.Litera, București; Grigore Vieru, 1988, Rădăcini de foc, Editura Univers, București; Grigore Vieru, 1997, Acum și în Veac, Editura Litera, Chișinău.