Prof. Timofti Maria- Valentina, prof. de Religie-cultul ortodox, grad did. I
Şcoala Gimnazială „Elena
Rareş”-Botoşani
Motto:
„Lirica
lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purităţii. Ea se alimentează
dintr-un sentiment profund, arhetipal manifestat faţă de mamă şi maternitate,
faţă de iubită şi iubire.” (Acad. Mihai Cimpoi)
Maturitatea
poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane
pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii
între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se
transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.
„Ar trebui alături
De-al iubitei nume
În sclipătul verigii
Să-l scriem şi pe-al mamei.” (Inel)
Universul
metafizic al devenirii sale este un univers colorat în alb şi verde. Albul e
culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două
culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului,
etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în
faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a
inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum
alb, pe drum verde.
Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte
verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de
cea cosmică:
„Nu-mi lua cercei şi salbe...
Ia mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă
Iar eu, fiule,-s bătrână,
Cine m-o vedea-n ţărână?!” (Cântecul mamei)
“Eu înaintea mamei
am suflet vinovat
Cu braţul am furat
ducând-o,
tot mai multă
iubitei mele dragi.” (În faţa mamei)
„Acum
aşezându-şi-le
pe-a mesei albă faţă
între fecior şi noră sta
Doamne,
prima dată în viaţă
îşi vede mâinile ea!” (Mâinile
mamei)
Albul mamei sugerează puritatea sufletului ei de femeie
văduvă, care şi-a crescut copilul cu mult efort. Apoi mai sugerează şi înţelepciunea
femeii de la ţară, credincioasă şi harnică, dedicată casei şi pruncului ei.
„Pe drum alb înzăpezit
Pleacă mama
Pe drum verde înverzit
Vine draga.” (Pe drum alb, pe drum verde)
„Nu-mi lua cercei şi salbe
Căci de-acum am plete albe.” (Cântecul mamei)
„Mi-era
ruşine s-o sărut,
În faţa ta,
Să mângâi părul ei cărunt
În faţa ta.” (Cântec despre mama spus iubitei)
„Alb împrăştiate
Pletele-i pe valuri
Coperă, o, marea...” (Cutremur)
„Braţele
mele
Care pot legăna pe ele
Toată zăpada pletelor
mamei.” (Braţele mele)
„Pe fag
dulce-amărât
Arde, mamă, alba-ţi
stea.” (Steaua mamei)
„Mama este
începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru. Pentru copil, mama face
legătura între cer şi pământ, fiind ca o sfântă, ca Maica Domnului, ca o icoană
care trebuie preacinstită veşnic:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi
pământ.” (Făptura
mamei)
„Alăturea
de coarda poamei şi sfântul fir de păr al mamei
Cu harpa stăm sub mere coapte.” (Harpa)
„Mama mea
viaţa-ntreagă
Stând la masă ea şi eu
Se aşeza între mine
Şi preabunul Dumnezeu.” (Autobiografică)
Mâna mamei
este ca o aureolă ce încununează creştetul pruncului:
„Când m-am născut, pe frunte eu
Aveam coroană-mpărătească
A mamei mână părintească.” (Mâinile mamei)
Verdele vierean sugerează iubirea pentru draga sa, iubire plină de vivacitate,
izvor veşnic de inspiraţie, lumină pentru sufletul său.
„Pe drum înverzit
Vine draga.
...S-o-ntâlnesc pe cea venind
Pe drum verde?!” (Pe drum alb, pe drum verde)
„Te-am iubit aşa de tare
că-nverzea
pădurea-n cale.” (Feminină)
„Ceea ce, neauzit,
Din ramuri cade
Sunt frunzele noastre.” (Iubito)
„Unde sunt frunzele
hrănite cu sângele
dragostei noastre?!
...Unde e sângele
hrănit cu verdele
al frunzelor tinere?!” (O ceaţă caldă)
„Iar toată
făptura ta
Ca izvorul şi iarba.” (Închinare)
Grigore Vieru a scris o poezie de dragoste care porneşte
dintr-un suflet sensibil, dintr-un interior cu multă lumină, oferind femeii pe
care o iubeşte un statut aparte, enigmatic şi pur, sfânt şi veşnic. Dragostea este ca o lumină aprinsă care arde într-o biserică, ca un
semn al supravieţuirii, ca o identitate veche, strămoşească, aflată sub sfânta
taină a dorului, a contopirii într-o căsătorie.
„...Înconjurată de lumină
Tu însăţi din lumină vii
Pre tine doar te am pe lume
Şi nu voi alte veşnicii.
...Iubire! Ram de rouă sfântă
Cânt unic, o, ce mă adaşti,
Asupra-ngândurării mele
Tu nu plângi lacrima-o naşti.” (Leac divin)
„Când am să
mor
să mă îngropi
în lumina ochilor tăi...
îngroapă-mă-n lumina
ochilor tăi
femeie de pe urmă
femeia mea dintâi.” (Când)
„Degetele noastre, femeie,
stau strânse-mpreună
în acelaşi inel
amândoi odată ne aplecăm
peste leagănul de alunel.” (Cântec pentru
femeie)
Lirica lui
Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece
sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită,
ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru
care a ars cu sentimente profunde.
Poeziile vierene au muzicalitate,
sun uşor cantabile. Îndrăgostiţii, bărbaţi şi femei le cântă, le
rostesc, le recită, fiindcă regăsesc în ele inocenţa sentimentală, melancolică
sau energia vie a tinereţii.
Copilăria, pământul patriei, natura,
marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au
coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene
IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o
dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului
basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei şi albia râului verde-al iubitei.
Bibliografie
1.Bogasiu, Sava, Grigore Vieru: luceafărul de
dincolo de Prut al limbii române, Editura „Alpha MDN”, Buzău, 2009
2.Cimpoi, Mihai, Grigore Vieru-liricul, Editura
„Agora”, Bucureşti, 2012
3.Vieru, Grigore, Sunt robul iubirii, Editura
“Agora”, Bucureşti, 2012
4.Idem, Rugăciune pentru mama, Editura „Scrisul românesc”,
Craiova, 1994Sava
Rezumat
Maturitatea poetului Grigore Vieru,
urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama
şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi
bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie,
către iubirea soţiei.
„Ar trebui alături
De-al iubitei nume
În sclipătul verigii
Să-l scriem şi pe-al mamei.” (Inel)
Universul metafizic al devenirii
poetului Grigore Vieru este un univers colorat în alb şi verde. Albul e
culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două
culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului,
etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în
faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a
inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum
alb, pe drum verde.
Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte
verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de
cea cosmică:
„Nu-mi lua cercei şi salbe...
Ia mai bine norei, lasă,
Că ea-i tânără, frumoasă
Iar eu, fiule,-s bătrână,
Cine m-o
vedea-n ţărână?!” (Cântecul mamei)
Lirica lui
Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece
sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită,
ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru
care a ars cu sentimente profunde.
Copilăria, pământul patriei, natura,
marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au
coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru
MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a
feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a
desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei şi albia râului verde-al iubitei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu