Rezumat:
Există două categorii de poeți: una din care fac parte toți poeții, indiferent
de structura lor sufletească, de genurile pe care le cultivă și de curentele
din care fac parte; iar pe cea de-a doua o reprezintă liricii. Liricul e „o
Ființă întru Poezie” cu o sensibilitate fină, deschisă spre zonele cele mai
ascunse ale sufletului.Grigore Vieru are toate datele unui liric exponențial.
Liricul
e sinonim astfel cu poeticul cel mai pur. Liricul reprezintă o dublă natură: o
natură care sporește natura. Hegel apreciază că , în lirică, un sentiment sau o
reprezentare „sunt prinse în esențialitatea lor mai adâncă și astfel ele însele
sunt exprimate substanțial”. Nietzsche afirmă că poetul liric se identifică cu
sufletul lumii, în ipostaza lui originară unde cunoaște suferința și bucuria
primordială, făcând ca eul său să răsune „din cele mai adânci abisuri ale
Ființei”. Lirici în stare pură sunt Eminescu, Lorca, Esenin, Rimbaud,
Lermontov, Bacovia.
Grigore
Vieru are toate datele unui liric exponențial. El privește lumea cu ochii
inocenți și plini de rouă matinală ai copilului, surprinde manifestările înalte
ale sacrului într-o natură fizică și natură umană îndumnezeită, cântă pe cele
mai sensibile strune ale lirei sale iubirea și maternitatea.Lumea lui Vieru - rezumată în câteva
teme esențiale ce converg în simbolul matricial (casa, strămoșii, plaiul,
izvorul, glia, graiul, iubita) - e una din acele „lumi-fruct"
bachelardiene care „solicită reveria" și în care visătorul „este în mod
cosmic fericit". În pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui rămâne
una maternă, ocrotitoare și edenică, blajină și luminoasă, ale cărei expresii
imediate sunt pâinea și spicul, vatra sau brazda roditoare. Pământul însuși
primește în ea o învestitură de „magna mater", imaginația poetului
„maternizând" toate elementele: „Pământule, /Eu dragoste îți jur. / Tu,
care m-ai crescut/ Și m-ai hrănit cu laptele/ Ploilor mustind în lut". Miezul
fericit al acestei lumi de miraj melancolic nu e atins nici de absența mamei,
pierderea ei intensificând doar ardența devoțiunii. Sacralizarea mamei se
răsfrânge și asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul,
graiul, satul etc.
Nichita
Stănescu a surprins această profunzime lirică esențială a poeziei sale printr-o
expresie, în cadrul receptării autorului Stelei de vineri: „Grigore Vieru este
un mare și adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în natura naturii.
Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă pulsează și
influențează versul plin de dor, de curată și pură limpezime”.
Liricul
are cultul organicului, al naturalului, Vieru făcând parte și prin acest cult
din categoria liricilor ingenui. Harfa poetului are și o strună dintr-un fir de
păr al mamei, ca într-o frumoasă baladă a sa.Mama devine nu numai un simbol al jertfei și al ocrotirii, al
suferinței si al răbdării, al statorniciei și al dăinuirii, dar și expresia
lacrimală a patriei, fiind identificată în cele din urmă cu Muma eternă, cu
glia și cu limba: „Mamă, /Tu ești patria mea!/ Creștetul tău - /Vârful muntelui
/Acoperit de nea. /Ochii tăi - /Mări albastre. /Palmele tale - /Arăturile
noastre". O lume al cărei principiu originar și centru afectiv e mama, e o
lume a adorației, a tandreții și bucuriei, o lume a inocenței și blândeții.
Liricul
este muzical prin definiție: a te exprima în lirică înseamnă a te exprima muzical.Armonică până la cantabilitate (de
altfel, poetul însuși s-a străduit să unească versul cu muzica) și unind elegia
cu feeria domestică, poezia lui Vieru e un continuu ritual al adorației
materne, adorație răsfrântă, cu aproape aceeași religiozitate, și asupra
graiului, iubitei și plaiului.
Paradisiacă și domestică este și erotica lui
Vieru, cântând bucuria nupțială a perechii și universul familial, nu fără
scăpărări de senzualitate stilizată: „Ah, din cămașa ta/ Foșnind ca frunzele, /
Trupul tău gol ieșea/ Ca din nouri soarele". Versurile de dragoste ale
poetului impresionează prin profunzimea trăirilor și finețea sentimentelor.
Viața este viață cu momente fericite dar și cu supărări de dragoste precum le prezintă
poetul înSomn desperecheat, Supărare de dragoste sau Arde focul – o poezie în care poetul își
recunoaște greșeala comisă și o regretă.Grigore Vieru
cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui
suferind de dor. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă,
dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat
de găsirea imaginii Unicului. Acest unic vierean se pronunţă pentru două tipuri
de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de
expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei
relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică
(eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şitrăieşte cu intensitate
dorul faţă de natură.
Poezia
apare ca o rugă către Divinitate. Poetul liric este un homoreligiosus.
Lirica
lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purității, a candorii și
sincerității. Ea se alimentează dintr-un sentiment profund, arhetipal,
manifestat față de mamă și maternitate, față de iubită și iubire, față de copil
și copilărie, față de pământ și planetaritate. Ea reprezintă trăire și
deschidere către Celălalt, căruia i se oferă șansa comunicării de profunzime
ontologică, șansa de a lua act și de a participa empatic la o rostire esențială
a Ființei. Căci Vieru este, după propria mărturisire, Ființă întru Poezie.
Poezie înțeleasă ca Lirică.
- Nicolae
Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!,
Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989;
- Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa,
Chişinău, 2010;
- Grigore
Vieru, Acum și în veac, Litera,
Chișinău, 1997;
- Grigore
Vieru, Sunt robul iubirii,
Agora, București, 2012.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu