Tiparul în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu

Programul tipografic intern şi internaţional

în vremea lui domnitorului Constantin Brâncoveanu


Pr. Botezatu Liviu
din lucrarea de disertaţie
Biserica în timpul domnitorului
Constantin Brâncoveanu 1688 – 1714

S-a afirmat, pe bună dreptate, că perioada domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu reprezintă „culmea cea mai înaltă a culturii vechi româneşti în Muntenia“[1]. Acest voievod era împodobit cu învăţătură şi gust pentru tot ceea ce este frumos, care odată ajuns la conducerea ţării, a continuat „mişcarea culturală“ începută sub domnia unchiului său Şerban Cantacuzino, şi nu numai că a continuat-o, dar, prin mijloacele materiale de care dispunea, a reuşit să o ridice la o „excepţională strălucire“[2].
Pe lângă faptul că voievodul Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de mânăstiri şi biserici, el s-a îngrijit şi de înzestrarea acestora cu toate cărţile de cult. După cum afirma Nicolae Iorga, el a fost „ocrotitor al culturii româneşti, prin scris  şi tipar, poate cel mai mare din câţi au fost vreodată în neamul nostru“[3]. Din predosloviile, titlurile sau însemnările explicative ale acestor cărţi, se poate desprinde limpede rolul voievodului în această vastă operă cărturărească, precizându-se că multe din ele s-au tipărit din iniţiativa şi cu cheltuiala sa.
Urmărindu-se impresionantul şir de cărţi imprimate în timpul domniei lui Vodă Brâncoveanu, se poate afirma că el a conceput chiar un cuprinzător program, în ce priveşte tipărirea lor, căutând să împlinească nevoile diferitelor domenii publice şi religioase.  Astfel: s-au imprimat cărţi de slujbă bisericească, cărţi pentru trebuinţe şcolilor înfiinţate atunci, cărţi de doctrină ortodoxă, cărţi pentru apărarea dreptei credinţe, cărţi de povăţuiri pentru voievozi şi fii lor, cărţi de învăţătură şi de zidire sufletească pentru credincioşi, cărţi de literatură etc. Acest bogat program, necesita un număr sporit de tiparniţe, dar şi un mănunchi de pricepuţi meşteri tipografi. Constantin Brâncoveanu reuşeşte să facă faţă acestor necesităţi, în vremea lui funcţionând tipografii în cinci localităţi din Ţara Românească, toate acestea bucurându-se într-un fel sau altul de ajutorul său.
Prima tiparniţă, cea de la Bucureşti, era înfiinţată în 1678, iar Brâncoveanu a găsit-o funcţionând la alegerea sa ca domn în 1688. Celelalte au fost înfiinţate în timpul domniei lui. Ele se aflau la Mânăstirea Snagov, la episcopiile din Buzău şi Râmnic şi în Târgovişte, iar la înfiinţarea lor a contribuit şi voievodul.
În ordinea vechimii, prima din cele patru înfiinţate de voievod este cea de la Buzău, unde s-a lucrat neîntrerupt, din 1691 până în anul 1794, tipărind un număr de 15 cărţi, aproape toate, cărţi de slujbă bisericească. La câţiva ani de la înfiinţarea tipografiei de la Buzău, i-a fiinţă în Muntenia o nouă tiparniţă, cea de la Mânăstirea Snagov, care lucrează doar 5 ani, dând la lumină 14 cărţi. Sufletul tiparniţei de la Snagov a fost ieromonahul Antim Ivireanu, stareţul mânăstirii. El a scos la lumină cărţi în limbile română, greacă, slavă şi arabă, lucrând „cu îngrijire literele arabice“[4].
A treia tipografie dintre cele nou înfiinţate sub Brâncoveanu este cea de la Episcopia din Râmnic, care este legată şi ea de numele lui Antim Ivireanul, ajuns episcop al Râmnicului, la 16 martie 1705. Este foarte probabil ca harnicul Antim să fi adus aici tiparniţa de la Snagov sau doar o parte din ea[5], căci între litera unora din cărţile imprimate la Snagov şi Râmnic este mare asemănare. Această tipografie lucrează intens numai 3 ani, dând la lumină 10 cărţi.
Ultima tipografie înfiinţată de Brâncoveanu a funcţionat la Mitropolia din Târgovişte, unde, în ianuarie 1708, Antim Ivireanul este strămutat ca Mitropolit al Ţării Româneşti. Şi această tiparniţă este legată de numele vrednicului ierarh şi, din august 1709 până după uciderea lui Brâncoveanu, lucrează neîntrerupt, făcând să vadă lumina un număr de 19 cărţi, din care multe în limba română.

Tipografi şi traducători

Alături de Mitropolitul Antim Ivireanul, din rândul oamenilor de cultură strânşi de Brâncoveanu în jurul lui pentru a-l ajuta la îndeplinirea planului său cultural, mai putem aminti pe învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino şi pe fraţii Greceanu, Şerban şi Radu, care vorbind despre activitatea lor spuneau: „şi alte cărţi am făcut şi încă facem“[6].
Printre meşterii tipografi care au lucrat în tiparniţele vremii brâncoveneşti, trebuie socotiţi mai întâi cei care activau deja la tipografia din Bucureşti în 1688 şi pe care voievodul i-a ţinut în slujba sa. Între aceştia amintim pe Mitrofan, episcop de Huşi (1683-1686), care la imprimarea Bibliei din 1688 fusese „a tot meşteşugul tipografiei şi îndreptării cuvintelor rumăneşti ostenitoriu“[7]. Acesta a fost ucenicul mitropolitului Dosoftei al Moldovei, învăţând din tinereţe meşteşugul tipografic şi a venit în Ţara Românească în 1686 fiind „luat sub ocrotirea fraţilor Greceni[8]. A lucrat la tipografia din Bucureşti până în 1691 când a fost ales episcop de Buzău, unde cu ajutorul voievodului înfiinţează o tipografie la care trudeşte el însuşi la tipărirea tuturor cărţilor apărute la această episcopie între 1691–1704.
Un alt ierarh, care a lucrat în tipografiile lui Brâncoveanu, este Damaschin, episcop de Buzău şi Râmnic. Acesta a „tălmăcit“ în româneşte aproape toate cărţile de slujbă, dar la tipar a dat doar una singură: Apostolul, la Buzău în 1704 în titlul căruia se spune că a apărut „prin osteneala a singur Episcopului de Buzău chir Damaschin“[9].
Un rol de seamă în activitatea tipografică a avut şi Mihail Iştvanovici. El a fost ucenicul lui Antim Ivireanul, lângă care îl întâlnim lucrând la Snagov şi Râmnic, fiind trimis de Vodă Brâncoveanu în Georgia, unde a înfiinţat o tipografie din care au apărut mai multe cărţi, amintind prin stema Ţării Româneşti epoca de glorie culturală a lui Brâncoveanu. Alt ucenic al lui Antim Ivireanul prins în activitatea tipografică de sub Brâncoveanu este Gheorghe Radovici, care învăţase „cu multă osteneală şi osârdie de la Sfinţia sa Antim Ivireanul meşteşugul tipografic“. Este întâlnit la Snagov şi la Râmnic, pe lângă dascălul său.
Alături de aceştia, şi-au adus contribuţia şi alţi autori, traducători şi diortositori, care au închinat munca lor învăţatului domnitor şi i-au dedicat predoslovii pline de pasaje, în care preamăresc grija şi sacrificiul său pentru cărturăria vremii. Din întreaga activitate de tipărire a cărţilor religioase realizată în această epocă, noi ne vom ocupa doar de cărţile liturgice, mai întâi de acelea care au fost destinate bisericilor din ţările române, apoi de cele pentru alte popoare.
După perioada grea, de aproape un sfert de secol, de la moartea lui Matei Basarab, în care nu se mai tipărise nici o carte de slujbă, în Ţara Românească, pe vremea lui Brâncoveanu era mult simţită lipsa cărţilor de slujbă bisericească. Dintre acestea, Mineele, chiar în limba slavă, nu se tipărise deloc, iar Molitfelnicul, Triodul, Psaltirea nu mai văzuseră lumina tiparului din timpul lui Matei Basarab. Doar în timpul lui Şerban Cantacuzino se imprimaseră la Bucureşti Liturghia în 1680, Evanghelia în 1682 şi Apostolul în 1683, dar şi acestea, probabil, se răriseră.
În Liturghia de la 1680, pe lângă rânduiala Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur mai era şi „rânduiala Bdeniei şi a Vecerniei, şi cu a Utrinei, de la zile mari şi cu alte învăţături…“[10]. Tipărirea Evangheliei de la 1682 reprezintă prima împărţire a textului Sfintelor Evanghelii în pericope potrivite pentru fiecare zi a anului. La aceste două cărţi apare numele „smeritul întru ermonaşi, Chyriac, Typarnicul“. În prefaţa Apostolului din 1683, domnitorul Şerban Cantacuzino spune că cei dintâi care au tradus Sfânta Scriptură nu au urmărit şi tipicul grecesc, fiind foarte greu „şi cu nevoie a găsi a fieşte căriia zi capu ce era să-l citească“[11]. Drept aceea, a poruncit  învăţătorilor ce au tâlcuit noua Scriptură să respecte şi tipicul, adică împărţirea în pericope. În acest apostol apar iniţialele şi semnătura „smeritului între Iermonaşi Damaschin Gherbest, Typarnicul“.
Meritul acestor cărţi îl constituie faptul că pentru prima dată se introduce în Biserică citirea Apostolului şi a Sfintei Evanghelii în limba română după pericopele rânduite fiecărei zile. Cele trei cărţi au fost întocmite după rânduiala celor greceşti.
Acestea fiind singurele cărţi de slujbă şi probabil, destul de rare, domnitorul Brâncoveanu a căutat să împlinească această lipsă. Ajutat mai cu seamă de mitropolitul Antim Ivireanul şi de episcopul Mitrofan al Buzăului, voievodul a reuşit să tipărească un impresionant număr de cărţi liturgice, unele văzând lumina tiparului chiar de mai multe ori. Aceste tipărituri pot fi grupate în: cărţi pentru trebuinţa preoţilor, în altar şi cărţi pentru slujitorii stranei, psalţii. Astfel pentru prima categorie, Brâncoveanu a pus să se tipărească Sfânta Evanghelie, Dumnezeieştile Liturghii, Molitfelnicul şi Acatistierul, iar pentru strană, din porunca, îndemnul şi cu cheltuiala sa, au apărut aproape toate cărţile „trebuitoare“: Ceaslovul „cu rânduiala slujbelor de toată ziua“, Octoihul, Catavasierul, Psaltirea, Apostolul, Triodul, Penticostarul, Mineele, Antologhionul, Slujbele unor sfinţi şi altele[12]. Aceste cărţi tipărite în mare parte în limba română, dar şi în greacă, slavonă, arabă, georgiană, erau în măsură să satisfacă nevoile cultice ale sfintelor lăcaşuri de pe pământul românesc dar şi ale celor ortodoxe din Balcani şi Orientul apropiat.
Multe din cărţile liturgice, tipărite pe vremea lui Brâncoveanu, în cele cinci tiparniţe amintite erau rânduite „să se dea la pravoslavnici în dar“, fiind menite „spre folosul de obşte al neamului românesc“[13], şi purtând stema Valahiei pe primele pagini. Acestea au fost larg răspândite în Moldova , ca şi în Ardealul, unit pe atunci cu Ţara Românească prin ierarhie religioasă.

Cărţi liturgice

În cele ce urmează, vom trece în revistă cărţile liturgice tipărite în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe teritoriul Ţării Româneşti, în ordine cronologică.
1. În 1692 apare la Bucureşti, în limba greacă Slujbele Sfintei Parascheva celei Nouă şi a Sfântului Grigorie Decapolitul, carte destinată stranei, deoarece cuprinde cântările de la Vecernia şi Utrenia acestor sfinţi. Sfintele Moaşte ale acestor sfinţi se aflau în Ţara Românească şi până la 1692, aceste slujbe se cântau în slavoneşte[14].
2. Un an mai târziu în 1693, tot la Bucureşti apare o Evanghelie greco-română, cu text imprimat pe două coloane, în stânga cel grecesc, în dreapta cel românesc, în două culori, roşu şi negru. Această Evanghelie este tipărită „cu a lui Constantin Brâncoveanu „poruncă şi cheltuială“, care a hotărât să „se dea la pravoslavnici în dar“, ca să se îndeletnicească în casele lor cu citirea acestei sfintei cărţi. Traducerea e făcută de „întru tot cel mai mic şi plecat Şerban 2 Logofăt“, iar tipărirea cărţii de către „pre micul în eromonahi, Antim de la Iviria“[15]. Desigur această carte va fi folosită în biserici, la sfintele slujbe, doar de preoţi.
3. În 1694 „smeritul între ieromonahi, Antim Ivireanul“ scoate la lumină, în limba română, o Psaltire. La începutul cărţii, după dedicaţia lui Antim pentru Constantin Brâncoveanu se află „Orânduială cum să cade a începe a citi Psaltirea“ care se încheie cu frumoasele cuvinte „încet şi cu minte şi cu socoteală şi nu te grăbi, ca şi cu mintea să înţelegi cele ce ceteşti“[16]. Este împărţită în 20 de catisme, după care urmează psalmul 151, apoi Cântările lui Moise, Cântarea Anei, Rugăciunea proorocului Avacum, Cântarea proorocului Isaia, Rugăciunea lui Iona proorocul, Cântarea celor trei tineri, Cântarea Născătoarei de Dumnezeu şi alte rugăciuni creştineşti. La sfârşit se găseşte Pashalia pe 50 de ani, începând cu anul 1694[17].
Din dedicaţia acestei cărţi vedem împlinirea gândului lui Antim de a se sluji în limba română sfintele slujbe. Psaltirea este nelipsită din slujbele Bisericii, înveselind sărbătorile şi „luminând mintea credincioşilor cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu“[18]. Prin editarea Psaltirii în româneşte, credincioşii au consolidat unitatea „graiului străbun” şi al credinţei celei drepte, împlinind în felul acesta, Testamentul Mântuitorului „ca toţi să fie una“ (Ioan 17, 21).
4. În 1696 apărea la Sibiu un Ceaslovăţ. În prefaţa semnată de popa Kyriac Tipograful[19] vedem că această carte tradusă din slavonă în română precizând totodată importanţa celor şapte Laude.
5. La tipografia din Mânăstirea Snagov, apare în 1696, Orânduiala slujbei Sfinţilor Constantin şi Elena[20], în limba slavonă şi română, sub formă de broşură, ce cuprinde rânduiala Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii din ziua de 21 mai, precum şi Paraclisul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi un canon de rugăciune către aceştia. Rugăciunile sunt în limba slavonă iar prefaţa, tipicul, Paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în româneşte. Această carte, tipărită de Mihai Istvanovici, reprezintă un bine meritat omagiu adus domnitorului Vodă Brâncoveanu, purtătorul numelui Sfântului Constantin, dar avea ca scop şi întărirea în popor a cinstirii sfinţilor[21], în care unii datorită influenţei calviniste, nu credeau.
6. Tot la Snagov, 1697 apare un Antologhion, tipărit de Antim în limba greacă. Această carte este foarte voluminoasă, circa 2100 pagini şi cuprinde „nu numai serviciile ce se găsesc acum în Antologie, ci şi toată Psaltirea cu Octoihul, Orologiul şi Penticostarul. Încă şi prea folositorul Triod, şi în genere vorbind tot serviciul de peste tot anul întreg şi fără lipsă“[22]. În „Antologie“ erau incluse slujbele care se cântă după rânduială la unul sau la mai mulţi sfinţi, stihiri podobnice în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Apostolii şi Evangeliile la Sfântul Maslu, Cele trei Sfinte Liturghii etc.[23]. C. Erbiceanu este de părere că acest „Antologiu“ este de mare preţ, pentru că ne demonstrează cum în acea perioadă, Ortodoxia a fost susţinută de români cu bani, cărţi şi adăpost de tot felul[24]. În prefaţă, ieromonahul Galaction Vidale, egumenul Marii Lavre din Sfântul Munte Athos, laudă calităţile cu care era înzestrat Brâncoveanu: „darnic peste măsură“, „bogat ca nimeni altul“, „reprezenta în toată splendoarea ei Domnia ţării şi faţă de vecini şi faţă de turci“[25].
7. Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie este tipărită de Antim Ivireanul la Snagov, în acelaşi an, 1697, în limba română. Prin această carte se întăreşte şi mai mult obiceiul ce se formase deja, ca la sfintele slujbe Evanghelia şi Apostolul să se citească în româneşte. Cuprinsul este la fel cu cel al Evangheliei imprimate la Bucureşti în 1693, împărţit pe „capete“, însă limba este puţin îmbunătăţită, după cum se poate vedea în titlul cărţii: „acum a doua oară tipărită şi diortosită mai cu multă nevoinţă“[26].
8. Mineele, pe cele 12 luni, se tipăresc la Buzău, în 1698[27], pentru prima dată la noi. În foaia de titlu se precizează că Mineele aveau „tipicul, paremiile şi sinaxariul pre limba rumânească“, restul fiind în slavonă, „însuşi episcopul Buzăului chir Mitrofan fiind tipograf“[28]. Mineiul pe luna septembrie avea la început, după foaia de titlu, o „Precuvântare“ a mitropolitului Teodosie către Constantin Brâncoveanu, iar la sfârşit două „înştiinţări“ ale lui Mitrofan, în care cerea iertare pentru greşelile de tipar şi arăta că traducerea din greceşte aparţine lui Radu Greceanu.
9. În 1699, la Buzău, episcopul Mitrofan dă la lumină un Evhologhion, adică Molitvenic . Acesta avea tipicul în româneşte şi rugăciunile în slavonă. Din prefaţa cărţii reţinem că autorul a tipărit-o cu toate învăţăturile româneşti pentru înţelegerea tuturor, deoarece „cărţile mai dinainte tipărite nu sunt cu tipicul românesc“[29].
10. Tot la Buzău, în 1700, apare un Octoih, care cuprinde indicaţiile de tipic în româneşte însă textul troparelor este în slavonă. Acest volum cuprinde mai multe gravuri mari şi mici, precum şi alte ornamente.
11. În acelaşi an episcopul Mitrofan tipăreşte Triodul slavo-român, cuprinzând doar îndrumările de tipic şi textele din Sfânta Scriptură în româneşte.
12. La Snagov, tot în acelaşi timp, Antim dă la tipar în limba greacă Psaltirea proorocului şi împăratului David. Fiecare pagină a cărţii e încadrată de acelaşi model de chenar, iar din loc în loc se întâlnesc podoabe frumoase, lucrate în peniţă[30].
13. La Buzău, în 1701, apare un Penticostar slavo-român din grija episcopului Mitrofan, cuprinzând tipicul, paremiile şi sinaxarul în româneşte, iar restul în slavonă.
14. În acelaşi an, tot la Buzău apare Psaltirea în limba română, cu osteneala aceluiaşi Mitrofan.
15. În 1702, la Buzău, episcopul Mitrofan dă la tipar Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie,  cu tipic în română.
16. La Bucureşti, în 1702, Antim tipăreşte în greceşte „Slujba cuvioasei maicii noastre Matrona Hiopolita[31], ce se sărbătoreşte la 20 octombrie, sub formă de broşură, cuprinzând 10 foi.
17. În 1703 se tipăreşte, în limba greacă, Explicarea şi Slujba la Sfinţirea Bisericii. Este prima carte oferită ca dar  pentru arhierei tipărită în această epocă şi conţine rânduiala slujbei sfinţirii bisericii, cu toate explicaţiile de tipic necesare şi cu explicarea semnelor ce însoţesc această slujbă.
18. În acelaşi an la Bucureşti, ieromonahul Antim Ivireanul tipăreşte  un Ceaslov slavo-român[32]. Cuprinsul este identic cu cel de astăzi.
19. Această ultimă parte din Ceaslovul mai sus amintit, Antim o tipăreşte separat, cu titlul: Acatistul şi cu alte rugăciuni de folos[33], spre a veni în ajutorul credincioşilor care doreau să audă în limba lor, ca să înţeleagă, unele rugăciuni mai des folosite.
20. La Buzău, în 1704, episcopul Damaschin retipăreşte Apostolul în româneşte, după ediţia de la Bucureşti din 1683[34].
21. În 1705, la Bucureşti, Antim, Episcop de Râmnic acum, tipăreşte Slujba celui întru sfinţi părintelui nostru Visarion, Arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni[35], în limba greacă, în format mic, cuprinzând 26 de pagini.
22. Tot în 1705, dar la Râmnic, episcopul Antim, spre a veni în ajutorul bisericilor  care simţeau lipsa cărţilor de slujbă de peste an, dă la lumină, pentru prima dată în româneşte, un Antologhion, care cuprinde rânduiala slujbelor la sfinţii mai importanţi, la Praznicele Împărăteşti şi la Praznicele Maicii Domnului, aşezate pe două coloane peste toate cele 406 pagini.
23. În 1706, la Râmnic, apare „Adunare Slujbei, a Adormirei Născătoarei de Dumnezeu cu Paraclisul cel de obşte şi cu Canoanele Osmoglasnicului ce se cântă sâmbetele…“, dat la tipar de Mihail Iştvanovici, ucenicul lui Antim. Această Adunare conţine Vecernia Mică, Paraclisul Maicii Domului, Vecernia Mare, Utrenia, Sfânta Liturghie, Rânduiala Polieleului, toate la Slujba Adormirii Maicii Domului, la care tipicul, paremiile, Apostolul, Evanghelia şi Sinaxarul sunt în limba română, iar celelalte cântări în slavonă.
24.Tot acum, apare şi Evhologhionul[36], lucrat de Mihail Iştvanovici, după o traducere din greceşte a vlădicii Antim. Tabla de materii enumără toate rânduielile unui Molitfelnic, dar cartea începe cu Rânduiala Proscomidiei, continuă cu rugăciunile citite de preot la Vecernie şi Utrenie (întocmai ca în Liturghierul de la Buzău din 1702), apoi cu slujba celor trei Liturghii şi Otpusturile[37]. Până aici este în realitate un Liturghier, iar în continuare cuprinde Tainele şi Ierurgiile întocmai ca un Molitfelnic. De fapt, aceste două părţi au paginaţie proprie, după cum afirmă părintele Branişte[38]. Din însemnarea de la sfârşitul acestei cărţi aflăm că Antim a folosit pentru traducere textul Molitfelnicului grecesc[39], până acum, fiind folosite doar traduceri din slavonă. În cuprinsul cărţii se găsesc gravuri, frontispicii şi podoabe finale, cu gust lucrate, iar cheltuiala toată a fost suportată de Antim Ivireanul.
25. Continuând şirul cărţilor liturgice, tipografia de la Râmnic scoate în 1706 Octoihos adică Osmoglasnic, în două coloane, cu negru şi roşu, textul fiind slavonesc, iar explicaţiile în româneşte[40]. Cuprinsul este rânduit astfel: Octoihul propriu-zis, Slujba zilelor de peste săptămână, Începutul Svetealnelor, a Văscresnelor şi Samoglasnicele stihiri după Evangheliile celor 11 văscresne[41].
26. La Târgovişte, în 1709, apare „Carte de peste tot anul cuprinzând fără lipsă tot serviciul bisericesc[42], în limba greacă, închinată de către Antim Patriarhului ecumenic Atanasie. Această voluminoasă carte (circa 1600 pagini) cuprinde: Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Exapostilariile, Evangheliile Utreniei, Paraclisul Maicii Domnului, Antologhion, Slujbe la sfinţi, Triodul, Penticostarul, Cele trei Sfinte Liturghii, etc.
27. În septembrie 1710, Mitropolitul Antim tipăreşte la Târgovişte, în greceşte, Slujba Sfintei Ecaterina, împreună cu Proschinitarul Sfântului Munte Sinai. Tiparul Slujbei este cu două culori, iar în loc de Sinaxar este trecută Viaţa Sfintei Ecaterina, pe larg[43].
28. Tot în 1710, la Târgovişte, se tipăreşte o nouă ediţie a Psaltirii în româneşte, de această dată „cu osteneala şi diortoseala lui Gheorghe Radovici“, dar sub supravegherea lui Antim. La sfârşitul cărţii este adăugat „Polieleu ce se cântă la toate praznicele împărăteşte şi la sfinţii cei mari“, adică psalmii 134 şi 135, în limba slavonă „pentru darea îndămâna cântării“[44].
29. În 1712, tot la Târgovişte, se tipăreşte pentru prima dată în româneşte Octoihul „spre înţelegerea de obşte“[45]. Acesta apare cu cheltuiala Mitropolitului Antim „prin osârdia şi osteneala lui Gheorghe Radovici“. Textul slujbelor de peste săptămână a celor opt glasuri este tipărit cu două culori, câte 26 de rânduri pe pagină.
30. Pentru a împlini nevoia slujitorilor şi credincioşilor români, din ce în ce mai simţită, de a înţelege ceea ce se citeşte în biserică, Mitropolitul Antim a tradus şi a dat la tipar în 1713, cu a sa cheltuială Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii. Este o nouă ediţie[46] a primei părţi a Evhologhionului din 1706.
31. Pentru nevoile bisericilor din ţară, Antim scoate în 1713 un Catavasier în limbile slavonă, română şi greacă. În prefaţa închinată de Gh. Radovici Mitropolitului Antim, se arată că această carte a fost dată la tipar „pentru ca cei ce vor să cânte, … să cânte catavasiile şi canoanele şi irmoasele acestea ce cuprinde această cărticică“[47]. Cântările sunt în slavonă, iar indicaţiile de tipic în limba română. După acestea, cuprinsul se repetă, însă acum cântările sunt în greacă, scrise cu litere chirilice, iar tipicul este tot în româneşte.
32. În acelaşi timp, Gh. Radovici tipăreşte „a doua oară acum“, cu cheltuiala lui Antim, un Evhologhion [48], adică Molitfelnic, în româneşte, care este de fapt o reeditare a celui din 1706.
33. În 1715, Mitropolitul Antim, cu a sa cheltuială, dă la tipar un Ceasoslov[49], „acum întâi tălmăcit în limba rumânească…“. După dedicaţia, iscălită de „smeritul Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Antim“ şi adresată domnitorului, urmează tabla de materii a cărţii, care, cu puţine modificări, este identică cu cea a Ceaslovului actual[50].
34. Alături de acest Ceasoslov, Antim a pus să se tipărească, în limba română şi un Catavasier, care are acelaşi cuprins, cu cel din 1714.

Cărţi liturgice traduse şi tipărite pentru alte popoare

Dintre cărţile liturgice, tipărite în alte limbi amintim:
1.Trei Sfinte Liturghii, în limba arabă, în anul 1701, la Snagov. Cartea este tipărită cu negru şi roşu, pe două coloane, stânga greceşte şi dreapta arabă, iar pe verso titlului se află stema ţării româneşti. În prefaţă, Patriarhul Atanasie al Antiohiei arată greutatea pe care o întâmpină preoţii din ţara sa, din cauza lipsei cărţilor de slujbă şi laudă sârguinţa lui Antim, ieromonahul din Iviria, care a săpat literele arabe şi a tipărit cartea. Volumul cuprinde rânduiala Sfintei Liturghii după tipicul Bisericii Ortodoxe în limba greacă şi arabă, iar rugăciunile pentru împărtăşire, numai în arabă[51].
2.Un Ceaslov „tipărit pentru întâia oară în greceşte şi arăbeşte după cererea şi cu îngrijirea Preasfinţitului Părinte Athanasie“[52]. După titlul şi stema Ţării Româneşti, urmează o scrisoare a lui Atanasie, către Constantin Brâncoveanu, în care îi mulţumeşte pentru acest dar făcut celor din ţara sa, apoi o altă scrisoare a aceluiaşi, către preoţii ortodocşi arabi, în care îi îndeamnă să se roage pentru voievodul muntean. În continuare începe textul Ceaslovului numai în arabă, apoi Minologhionul şi Troparele de peste an, pe două coloane, greceşte şi arăbeşte şi la sfârşit rugăciuni doar în arabă. Traducerea Ceaslovului în arabă s-a făcut de către Patriarhul Eftimie, când era episcop de Alep[53].
3. Psaltirea în limba arabă. Când s-a desfiinţat tipografia de la Snagov, partea arabă a fost dată de Brâncoveanu Patriarhului Atanasie al Antiohiei, care a instalat-o la Alep[54]. Printre cărţile tipărite aici, se numără şi această Psaltire, care conţine după foaia de titlu, stema lui Constantin Brâncoveanu, încadrată de iniţialele acestuia şi ale lui Antim, semn că şi aceştia au sprijinit tipărirea cărţii.
4. Liturghier georgian „tipărit la Tiflis (Tbilisi) de mâna tipografului Michail Stefane-şvili (Stefanovici), ungro-vlah, în anul de la Hristos 1710“[55]. Acest Mihail Stefanovici, după ce a imprimat mai multe cărţi, alături de dascălul său, Mitropolitul Antim, este trimis de acesta în Georgia, unde înfiinţează prima tipografie a acestei ţări, la Tbilisi[56]. Aici tipăreşte mai multe cărţi, printre care şi acest Liturghier, care conţine cele trei Sfinte Liturghii cunoscute, precum şi serviciul hirotoniei[57]. La începutul cărţii se află stema clanului Bagratizilor ce au domnit asupra Georgiei şi un portret al regelui Wachtang VI, iar la sfârşit, un epilog în care regele spune: „am chemat din Valachia un tipograf şi am întocmit o tipografie… spre educaţia fiilor şi a fiicelor mele“[58]. Constantin Brâncoveanu a purtat grijă imprimării de cărţi liturgice şi pentru nevoile creştinilor de dincolo de hotarele ţării sale, după cum am văzut în descrierea cărţilor de mai sus, nu numai prin apariţia Liturghierului şi Ceaslovului, ci şi prin înfiinţarea tipografiilor arabă şi georgiană, din Alep şi Tbilisi. Cea dintâi, trimisă la Alep, prin fostul patriarh de Antiohia, Atanasie IV Dabbas şi-a început activitatea în 1706, imprimând Psaltirea şi continuând cu alte cărţi. Cea de-a doua, care a fost dăruită de voievodul muntean, regelui Wahtang al IV-lea, dă la lumină în 1710 un Liturghier georgian alături de alte cărţi de cult. Pe multe din aceste cărţi era stema Ţării Româneşti, „mărturie discretă a expansiunii culturale brâncoveneşti până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale Răsăritului Ortodox“[59].
Tipărirea cărţilor liturgice, în vremea lui Brâncoveanu, pe întreg cuprinsul Ţării Româneşti, circulaţia lor în Moldova cea mare şi în Ardeal, precum şi trimiterea de cărţi greceşti şi arabe şi împrumutarea celor două tipografii la Alep şi Tbilisi, vădesc năzuinţa marelui domnitor Constantin Brâncoveanu de a face din Ţara Românească „o luminoasă vatră de cultură şi un puternic far de însufleţire ortodoxă“[60].

Concluzii

Din lista cărţilor liturgice făcută mai sus, putem vedea evoluţia limbii române în slujirea liturgică. Ştim că înainte de această perioadă, Sfânta Evanghelie şi Apostolul se citeau în româneşte. Limba română, în Biserică nu putea fi împiedicată din progresul firesc în care se afirma. S-au ivit totuşi, chiar în această epocă, unele dificultăţi. Traducerea, în special a Liturghierului şi a Sfintei Evanghelii, cerea o adecvare perfectă a limbii româneşti la originalul grecesc. Orice alunecare putea aduce grave urmări, cum a fost cazul lui Atanasie Anghel în 1698, pe care Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl avertizase dinainte. Pricina era „puţinătatea şi îngustimea limbii române căreia îi lipsea vocabularul şi excepţionalele mijloace de expresie ale limbii greceşti“[61].
Cu prilejul examinării canonice a lui Atanasie Anghel, Dositei al Ierusalimului împreună cu Teodosie, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, au întocmit un „îndreptar dogmatic, liturgic şi canonic“ în care se arată că preoţii „vor ceti Evanghelia, vor face Cazanie, vor spune rugăciunile atât la biserici cât şi la pogribanii în limba poporului“, adică în limba română. În schimb „cântările şi Liturghia, slujba Bisearicii, adecăte Ohtaiul, Miniaele şi alalte cărţi ce se cântă Duminicile şi Sărbătorile şi slujba de toate zilele“ se vor face neapărat slavoneşte „iar nu romăniaşte sau într-alt chip“[62].
După atâtea oprelişti, pentru a se tipări întreaga Liturghie în Româneşte, va fi nevoie de toată iscusinţa lui Antim Ivireanul, care strecoară Liturghierul în cuprinsul Evhologhionului tipărit la Râmnic, în 1706 probabil cu îngăduinţa bătrânului Teodosie. Într-adevăr a fost meritul marilor vlădici Teodosie, Mitrofan şi Antim, precedaţi de Varlaam şi Dosoftei în Moldova, că nu s-au oprit din drum. Iar cu sprijinul domnitorilor Şerban Cantacuzino, dar mai ales de Constantin Brâncoveanu, ajutaţi şi de câţiva învăţaţi şi harnici cărturari, au continuat să lupte pentru cât mai multe şi mai izbutite traduceri în limba română[63].
Dacă pentru preoţi, cărţile în limba română apar primele, în 1706, din această listă putem vedea că, pentru strană cărţile liturgice româneşti apar mult mai târziu, Octoihul în 1712, Catavasierul în 1714, Ceaslovul abia în 1715, restul rămânând în continuare bilingve: Triod, Minee, Penticostar. Excepţie face Psaltirea, tipărită în româneşte, în 1694, deoarece până acum existau câteva traduceri ale Sfintei Scripturi. Este importantă acum şi traducerea Antologhionului, carte care astăzi se foloseşte foarte rar sau chiar de loc. Prin tipărirea Antologhionului, în 1705 se asigura şi stranei textele slujbelor la sărbători şi la sfinţi aleşi, în româneşte, deoarece în Minee nu existau încă aceste slujbe traduse, ci doar explicaţiile de tipic. Tipărirea următorului Antologhion, în 1709, dedicat Patriarhului Ecumenic Atanasie era destinat în special teritoriilor de sub jurisdicţia sa, unde se slujea în greceşte şi mai puţin pentru ţara noastră, aici fiind în circulaţie cel românesc, din 1705. Din faptul că în 1715 s-a retipărit Catavasierul, la numai un an de la apariţia primului de acest fel, în limba română, ne putem da seama de succesul care l-a avut această carte, devenind în scurt timp, alături de Ceaslov, cea mai folosită carte a stranei. La bisericile de parohie, unde slujbele se săvârşeau doar duminica şi la sărbători, acest Catavasier a ajuns să fie cea mai folosită carte  de către cântăreţii din strană.
Dintre rânduielile slujbelor unor sfinţi, putem vedea că în afară de extrasul, în româneşte, din Ceaslovul de la 1703, restul slujbelor sunt în limba greacă, iar una în slavonă. Chiar dacă acestea au fost tipărite „să se cânte la ziua sfinţilor, unde va fi hramul, sau şi aiurea la alte biserici, când va fi voia eclisiarhului sau paraclis sau pavecerniţe“[64], se pare că acestea vor fi fost traduse în româneşte şi incluse în noile ediţii ale Mineelor. Cert este că, la început acestea au fost destinate doar mănăstirilor unde se desfăşurau slujbele zilnic, precum şi la catedrale şi bisericile domneşti care aveau regim de mănăstire.
Trebuie semnalat că scopul tiparului brâncovenesc nu era comercializarea cărţilor, „mare parte din tirajele care nu treceau adesea de o mie fiind împărţite gratis de către domnie sau mitropolie, în baza principiului că adevărul nu poate fi vândut”[65].
Dragostea pentru carte a domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost mare, de aceea el nu s-a îngrijit numai să tipărească, ci şi să adune cărţi în biblioteci. La intrarea în biblioteca sa de la Hurezi a pus să se scrie următoarele cuvinte: „Biblioteca aceasta este casă cu hrană sufletească ce oferă iubitorilor, masa înţeleaptă a cărţilor”[66].
Dintre cărţile care s-au mai păstrat din această bibliotecă până la noi s-au înregistrat 392 de volume tipărite dintre care: 115 româneşti, 110 greceşti, 97 greco-latine, 39 slavone, 13 greco-arabe, 6 greco-latino-arabe, 4 latine, 4 greco-române, câte un exemplar german, arab, georgian şi un lexicon în 7 limbi. Dintre ele 288 erau cărţi religioase (patristică, cult, rugăciuni) şi 104 laice (istorie, geografie, literatură, filosofic, drept etc). În bibliotecă erau şi 46 de manuscrise (37 româneşti, 7 greceşti, unul greco-român şi unul slavon). Totodată se mai găseau şi unele calendare cu pronosticuri politice - Foletul novel - traduse din italiană în română special pentru domnul Constantin Brâncoveanu de Giovanni Candido Romano[67] unul din secretarii săi de la Curte.
După moartea martirică a lui Brâncoveanu, cărţile lui continuă să se răspândească în Transilvania, ceea ce demonstrează că traducerile în limba română a cărţilor de cult au îndeplinit un rol important în viaţa religioasă a românilor. Cartea a fost pentru voievod o armă de luptă, fie pentru apărarea românilor ardeleni şi a Ortodoxiei în general, fie pentru pătrunderea limbii române în Biserică sau ridicarea nivelului cultural al românilor. În felul acesta Voievodul muntean a creat un nou climat spiritual, nu numai la curtea sa, ci şi chiar în masele largi populare, deschizând orizonturi de lumină spre lumea modernă.



[1] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, Ed. Didactică şi
   Pedagogică, Bucureşti, 1969, p. 55.
[2] Pr. Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură românească, în „B.O.R.“, anul
   LXXXII (1964), nr. 9-10, p. 880.
[3] Ibidem, p. 885.
[4] Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografie românească veche, vol. I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 432.
[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
   1992,  p. 145.
[6] Ibidem, p. 320.
[7] Ibidem, p. 291.
[8] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 889.
[9] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 454.
[10] Ibidem, p. 237.
[11] Ibidem, p. 261.
[12] Pr. Niculae Şerbănescu, art.cit.,  p. 892.
[13] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 323.
[14] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Bucureşti,1932, p. 5.
[15] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 328.
[16] Ibidem, p. 337.
[17] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „B.O.R.“, anul LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 705.
[18] Protos. Macarie Ciolan, Psaltirea – izvor de evlavie ortodoxă, carte de slujbă, de învăţătură, de sfinţenie
   şi de păstrare a graiului, în „Îndrumător bisericesc misionar şi patriotic“, II, Ed. Mitropoliei
   Moldovei şi Sucevei, Mănăstirea Neamţ, 1986, p. 50.
[19] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 339.
[20] Ibidem, p. 341.
[21] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 707.
[22] Constantin Erbiceanu, Antologiu peste tot anul foarte bogat între Antologiile cele ce să află acum, în „B.O.R.“, anul XVII (1893-1894), p. 418.
[23] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 708.
[24] C. Erbiceanu, art. cit., p. 427.
[25] Ibidem.
[26] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 343.
[27] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…,2, p. 170.
[28] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 365.
[29] Ibidem, p. 378.
[30] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 715.
[31] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 440.
[32] Ibidem, p. 454.
[33] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 725.
[34] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, 2, p. 172.
[35] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 463.
[36] Ibidem, p. 541.
[37] Pr. Prof. Ene Branişte, Limba Liturghierului românesc,evoluţia şi importanţa ei pentru formarea şi
unitatea limbii noastre literare, în „B.O.R.“, anul C (1982), nr. 3-4, p. 310.
[38] Ibidem, p. 310, nota 22.
[39] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 732.
[40] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 468.
[41] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 732.
[42] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 480.
[43] Ibidem, p. 481.
[44] Pr. Niculae Şerbănescu, art. cit., p. 739.
[45] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 485.
[46] Pr. Prof. Dr. Mircea. Păcurariu, op. cit., 2, p. 148.
[47] Pr. Niculae. Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 743.
[48] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 551.
[49] Ibidem, p. 495.
[50] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 746.
[51] C. Erbiceanu, Prefeţele de la Liturghierul elino-arab, scrise de Atanasie, fostul Patriarh al Alexandriei
    şi imprimate în această carte la 1701 în Znagov, în „B.O.R.“, anul XIII (1889-1890), p. 538-539.
[52] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 442.
[53] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf…, p. 721.
[54] N. Cartojan, op. cit., p. 212.
[55] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 484.
[56] N. Cartojan, op. cit., p. 210.
[57] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 484.
[58] Ibidem, p. 483.
[59] Pr. Niculae Şerbănescu, Constantin Brâncoveanu, ctitor …, p. 888.
[60] Nicolae Iorga, Activitatea culturală a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1915, p. 162.
[61] Ştefan Lupşa, Biserica ardeleană şi unirea din anii 1697-1701, în „B.O.R.“, anul LXVI (1948), nr. 9-
    10, p. 472.
[62] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., 2, p. 292-293.
[63] Alexandru Elian, Cultura teologică în epoca brâncovenească, în „Bizanţul, Biserica şi Cultura    Românească“, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 199.
[64] I.Bianu, N.Hodoş, op. cit., p. 343.
[65] Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în „Constantin  Brâncoveanu”, Ed. Academiei, Bucureşti,  1989, p. 161.
[66] G. Cristea, Istoricul Mănăstirii Hurezu, Ed. Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 20.
[67] Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu - Viaţa. Domnia. Epoca, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 353.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu