Grigore Vieru sau oglindirea propriilor idealuri

 


 

 

Iancu Iuliana, Limba și literatura română, Liceul Tehnologic „Terezianum” Sibiu

 

 

Rezumat: Lucrarea vizează modul în care poetul Grigore Vieru se întâlnește pe sine în propria scriitură. Câmpul semantic al oglinzii acoperă o arie întinsă, îndărătul oglinzii se pot determina emoțiile, percepțiile și nuanțele sensibilității umane, însemnele trecutului, evocând drepturile privirii individului asupra lui însuși. Ființa umană se construiește progresiv, antrenând conștiința unei diferențieri în raport cu lumea exterioară și cu celălalt, devenind capabil să-și coordoneze percepțiile exterioare cu senzațiile interioare. Extindere a spațiului mental, oglinda ca imagine speculară capătă unitate prin identificare a eului cu lumea și prin (auto)reprezentare a unor acțiuni simbolice.


 

Ca simbol al luxului aristocratic și instrument al aparenței, oglinda reflectă imaginea de sine, fiind deopotrivă semnul puterii și al propriei respectabilități, conturând „o nouă geografie a corpului care face să răsară imagini necunoscute și stârnește sentimentul pudorii și al conștiinței de sine”[1]. Privitul în oglindă presupune deopotrivă teamă, pudoare, bucurie, îngăduință, sfidare și confirmă interdependența înlăuntru – afară: „A se vedea în oglindă, a se identifica, cere o operație mentală prin care subiectul este capabil să se obiectiveze, să despartă exteriorul de lăuntric, operație pe care o poate îndeplini dacă îl recunoaște pe celălalt ca pe semenul său și dacă își poate spune: eu sunt celălaltul celuilalt”[2]. A vedea și a fi văzut definesc cele două comportamente ale omului în fața oglinzii. Omul se privește în oglindă pentru a se vedea, asemenea lui Narcis, dar acest obiect cu valențe magice îi oferă acestuia, dincolo de aparențe, o cunoaștere a interiorității, a dublului.

Poezia lui Grigore Vieru se constituie ca un discurs al îndrăgostitului care trăiește bucuriile iubirii de neam, de mamă, de tot ce îl înconjoară, în care pătrunde ca într-un joc. Eul liric pare mândru de dorința lui de a suferi de focul dragostei, de a se jertfi pe rugul pasiunii devastatoare ca un foc niciodată stins. Lirica sa erotică este străbătută de gingășie, de emoție adevărată, apelând la motivul poetic al oglinzii pentru a ilustra frumusețea ideală a iubitei: „ne uităm ca doi copii/ În oglinda stelei vii” (Oglinda clipelor). Instrument al cunoașterii și al iluminării, oglinda nu reflectă doar trăsăturile fizice ale ființei adorate, ci și o atitudine interioară, sprijinind meditația omului asupra lui însuși, dar și asupra universului.

Orice întâlnire cu celălalt se realizează cu ajutorul oglinzii, întrucât a cunoaște înseamnă a reflecta, a trece de la vederea sensibilă la contemplarea nevăzutului: „Ne uităm nebuni și goi/ În oglinda stelei noi” (Oglinda clipelor). Cuprins de un puternic sentiment de dragoste, eul poetic se retrage în sine și suferă cumplit. Iubita pare o himeră, pe care însă o iubește cu prețul sacrificiului de sine, invocând motivul ochilor deveniți o oglindă menită să reflecte chipul ei. Conceptul de frumusețe feminină deține rădăcini profunde în perspectiva poetului convins că femeia trebuie să aibă și o parte inefabilă, care nu poate fi reflectată de oglindă, obiect incapabil să redea esența iubitei.

Este adevărat că oglinda în care ar trebui să privească ființa îndrăgostită este eul și mai precis ochii acestui ins înamorat, în care se pot reflecta frumusețea și farmecul iubitei, trădând tendința de idealizare. Se dezvăluie treptat adevărul, sinceritatea, conținutul inimii și al conștiinței, iar faptele din trecut devin un simbol al înțelepciunii și al cunoașterii. Veritabil ochi al sufletului, oglinda deschide lumea celuilalt, dar reflectă și abisurile propriei ființe, fiind „un «ochi» străin în care căutăm adevărul despre noi”[3]. Acest simbol se constituie ca o modalitate indirectă prin care poetul își mărturisește simțămintele, iubirea fiind recognoscibilă prin intermediul privirii care deslușește tainele inimii și percepe însemnele dragostei. Fără identitate materială, iubita este o creatură ivită din pasiunea pură a îndrăgostitului: „Unde-i clipa de cândva/ De-o sorbeam și ne sorbea?!” (Oglinda clipelor).

Poezia lui pare a fi povestea unui tablou de iubire, care se transformă într-o oglindă magică ce nu reflectă pe deplin gingășia femeii iubite. A renunța să te cunoști înseamnă a fugi de tine, de ceilalți, de lume: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc” (Nu am, moarte, cu tine nimic). De aceea, omul nu ar trebui să dea importanță aparenței, ci să uite de forma individuală pentru a ajunge la cea spirituală: „Drumul spre esența imuabilă a lumii duce prin domeniul sinelui, perceperea alcătuirii intime a obiectului este posibilă numai prin replierea subiectului asupra propriei intimități”[4]. Cadrul natural conferă unitate individului și lumii, dar accentul cade pe trăire și sentiment: „Tu, iarbă, tot ai mamă?/ De ai – de bună seamă:/ Atunci când înverzești,/ De ea îți amintești” (Tu, iarbă, tot ai mamă?).

Oglinda permite o percepție a realului ca o sursă de lumină, ca un loc de mediere între material și spiritual, între finit și infinit, iar universul nu mai este închis, circular și susceptibil de a fi decodat: „Nu frica, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii” (Nu am, moarte, cu tine nimic). În oglindă se răsfrânge centrul lumii, un model al ordinii și al organizării, cerul cu mii de stele, macrocosmosul devenind o poartă deschisă doar inițiaților care tind spre o realitate absolută. Umbra și privirea se intensifică, contemplația îl transformă pe cel care (se) contemplă, iar cunoașterea de sine se contopește cu gesturile și privirile: „Oglinda este acel punct de întâlnire în care fața vizibilă prinde fața sa invizibilă în reversibilitatea privirii dragostei”[5]. Pare că nu ființa umană se privește în oglindă, ci oglinda o privește pe ea și îi dictează anumite roluri aprobate în prealabil de conștiința de sine. Totul devine un spectacol al transparenței reciproce, în care oricine este văzut, poate să (se) vadă, ajungând să fie un altul.

Martor fidel al fiecărui individ, oglinda examinează sufletul celui care se oglindește, îndeamnă la depășirea aparențelor, la căutarea unui dincolo. Spațiu al (in)adaptării sociale, glia strămoșească îmbină contururile lumii cu limitele eului, pe care îl lasă să-și ia chipul în stăpânire, să se vadă pe de-a-ntregul pentru a se cunoaște cu adevărat: „Cu vorba-mi strâmbă și pripită/ Eu știu că te-am rănit spunând/ Că mi-ai luat și grai și pită/ Și-ai năvălit pe-al meu pământ” (Scrisoare din Basarabia). Ochiul poetic scrutează lumea, interioritatea ființei umane cu ajutorul unei oglinzi pe care o așază în mijlocul teatrului social: „În vremea putredă și goală/ Pe mine, frate, cum să-ți spun,/ Pe mine m-au mințit la școală/ Că-mi ești dușman, nu frate bun” (Scrisoare din Basarabia). Pe bună dreptate, se poate afirma că poezia lui Vieru este, în primul rând, o tânguire, dar și o împăcare. Lumea se reflectă în sufletele pământenilor, enormitatea pare o grămadă de negativități, deoarece „natura are un singur mod de a ne uimi: cel de a face lucrurile la scară mare”[6].

Eul poetic își construiește propriul adevăr, iar nemulțumirea vizează un spațiu pe care se proiectează imagini ale sinelui: „Din Basarabia vă scriu,/ Dulci frați de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot și prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut” (Scrisoare din Basarabia). Coborârea în natură echivalează cu regăsirea lumii, moment în care „spiritul se apropie de fapt de propria-i identitate sau, invers, primind în sine mutiplicitatea fenomenală, nu face decât să-și reintegreze sinele dispersat în lucruri, să se autoconfrunte sub aparențele confruntării cu celălalt”[7]. Privirea ca metaforă a cunoașterii desăvârșite destăinuie esența interioară, aduce comuniunea erotică și înțelege devenirea universului, creatorul fiind conștient că perceperea realității și a frumosului se poate realiza în primul rând prin vedere: „Aflai că frate-mi ești, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri/ Ce-a fost pe loc și arestată/ Și dusă-n ocnă la Sibiri” (Scrisoare din Basarabia).

Acest scenariu liric transfigurează spectacolul lumii, dorința eului poetic fiind de a se despărți de societatea umană ce asociază intimitatea cu înstrăinarea. Iubirea nu mai este nici dăruire, nici uitare de sine, ci oglindă a unei puneri în scenă a pasiunii ce se deschide amărăciunii și morții. Oglinda devine spațiul ce delimitează irealul de real, fiind o poartă de trecere, de corespondență între melancolia poveștii de iubire și natura înlăcrimată. Stările poetice sunt transferate elementelor cadrului exterior. Textul poetic devine rotire muzicală, fiind „eminamente deschidere spre lume și spre receptor, dar apare și ca închidere în sine, circular, oglindă parabolică în care, deși constituit, își contemplă cu emoție treptele devenirii”[8].

Poemele sale funcționează ca o oglindă, în care se reflectă un alt plan al realului monoton, ceea ce ar putea sugera sfârșitul Logosului, moartea sau agonia: „textul integrează lumea și subiectul, se închide asupra acestora, capac al unei cripte simbolice”[9]. Textul poetic oglindește lumea reală, pe care o concurează, în timp ce eul poetic reface la modul ritualic pregătirile propriei mortificări. Fără a fi un martor neutru, pasiv, oglinda împrumută atributele realului, legând lumea interioară de cea exterioară și reconstituind universul pe care îl percepe în singurătatea lui funciară: „destinul poetic îi dictează să se uite pe sine și să-și transforme martiriul cotidian în semnificantele diafane ale poeziei”[10]. Propria imagine este răsfrântă în celălalt, provocând o acomodare a sinelui cu altul, o identificare în oglinda care devine o copie fidelă a realității și a lăuntricului. Elogiul omului viețuiește în spectacolul lumii: „scriitura nu a putut uneori decât să mimeze calitatea de imitatio, inclusiv sub formele cele mai rafinate de trompe dʼoeil[11].

Poemele analizate conturează o geografie a oglinzii de la stadiul de simbol poetic la cel de metaforă textuală, prin care se dezvăluie adevărul ființării, deoarece în oglindă se răsfrânge alt chip, dublul lăuntric al privitorului. Oglinda îngăduie ființei să vadă ceea ce natura îi ascunde, arătându-i chipul și ochiul, fereastră a sufletului: „O reflectare a sinelui în sine beneficiind de aceeași dezmărginire cu bătaie metafizică – adâncirea interioară, cufundarea în apele imanenței, comunicând cu atingerea transcendentului”[12]. În registrul poetic, oglinda deține capacitatea de a dubla imaginea, de a arăta lucrurile ascunse, fiind semnul celor inițiați, care își asumă lumea ca „o explozie nemediată a sinelui în cosmos precedată de o implozie, de o concentrare mundană în spațiul interior al conștiinței”[13]. Cercetarea universului se poate înfăptui purtând o oglindă orientată dinspre lume spre lăuntrul subiectului, iar „lumea devenea subiectivă prin expansiunea eului, prin exteriorizarea unei interiorități năvalnice”[14].

Bibliografie

Bachelard, Gaston, Poetica spațiului (traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura Paralela 45, 2005

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001

Melchior-Bonnet, Sabine, Istoria oglinzii (traducere de Luminița Brăileanu, prefață de Jean Delumeau), București, Editura Univers, 2000

Moraru, Cristian, Ceremonia textului, București, Editura Eminescu, 1985

Moraru, Cristian, Poetica reflectării. Încercare în arheologia mimezei, București, Editura Univers, 1990

 

           

 



[1] Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii (traducere de Luminița Brăileanu, prefață de Jean Delumeau), București, Editura Univers, 2000, p. 9.

[2] Ibidem, pp. 13 – 14.

[3] Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001, p. 135.

[4] Cristian Moraru, Poetica reflectării. Încercare în arheologia mimezei, București, Editura Univers, 1990, p. 30.

[5] Sabine Melchior-Bonnet, op. cit., p. 166.

[6] Gaston Bachelard, Poetica spațiului (traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p. 151.

[7] Gaston Bachelard, Poetica spațiului (traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura Paralela 45, 2005, p. 83.

[8] Cristian Moraru, Ceremonia textului, București, Editura Eminescu, 1985, p. 9.

[9] Ibidem, p. 13.

[10] Cristian Moraru, Ceremonia textului, op. cit., p. 34.

[11] Cristian Moraru, Poetica reflectării, op. cit., p. 101.

[12] Cristian Moraru, Poetica reflectării, op. cit., p. 130.

[13] Ibidem, p. 129.

[14] Ibidem.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu