Timingeriu Mihaela, profesor de limba și literatura
română, gradul I,
Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Botoșani
Cultura noastră
se mândrește cu o pleiadă de nume ce rezonează profund cu ideea de
spiritualitate românească, iar între aceste nume se regăsește, cu siguranță, și
cel al lui Grigore Vieru, poet român autentic, a cărui voce a răsunat decenii
de-a rândul întru făurirea idealului de a se recunoaște înfrățirea Basarabiei
cu România.
Grigore Vieru
s-a impus ca neobosit promotor al idealurilor naționale ale românilor din
stânga Prutului, eforturile sale constante, ce au îmbrăcat diverse forme, având
un larg ecou în rândul conaționalilor săi.
Fiu de plugari
basarabeni, format într-o atmosferă moldovenească dominată de funesta
propagandă sovietică, viitorul mare poet a simțit de foarte tânăr chemarea
tumultoasă a patriotismului. Aplecat către meșteșugul condeiului, descifrând
pătimaș operele iluștrilor înaintași, Grigore Vieru și-a închinat primele
stihuri geniului poeziei românești, Mihai Eminescu, aducându-i un constant
omagiu în întreaga sa activitate: „Știu: cândva, la miez de noapte,/
Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții Sale.” (Legământ, 1964).
El a văzut în poezie, în cultură, în spiritualitate, în limba română o formă de
luptă împotriva otrăvirii neamului prin agresiunile rusificării. De aceea, în
operele lui se regăsesc laitmotive precum graiul românesc, neamul, patria,
mama, satul, copiii, toate acestea cântate într-un limbaj înfiorat de o emoție
pură, cu un lexic autentic românesc, simplu și expresiv, ce se adapă din
folclor și din istoria națională. Admirația sa pentru poezia eminesciană își
găsește cea mai frumoasă formă de mărturisire în poezia devenită cânt și imn -
„Eminescu”. În Eminescu, poetul basarabean găsește esența românismului,
însăși ființa patriei de dorul căreia se mistuie: „Mi-l furară,
Doamne, adineauri / Pe înaltul domn cu tot cu
lauri. / Mă uscam de dor, în piept cu plânsul, / Nu
ştiam că dor mi-era de dânsul, / Nu ştiam că doina mi-o
furară / Cu străvechea şi frumoasa Ţară – / Eminescu.” Finalul poemului afirmă biruința, întregirea: „Mi-l furară,
Doamne, adineauri / Pe înaltul domn cu tot cu
lauri. / Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,/ Nu
ştiam că dor mi-era de dânsul, / Nu ştiam că doina mi-o
furară / Cu străvechea şi frumoasa Ţară – / Eminescu. // Mi-l
furară, Doamne, adineauri / Pe înaltul domn cu tot cu
lauri. / Mă uscam de dor, în piept cu plânsul, / Nu
ştiam că dor mi-era de dânsul, / Nu ştiam că doina mi-o
furară / Cu străvechea şi frumoasa Ţară – / Eminescu.”
Primul volumul de versuri, „Numele tău", a devenit obiect de studiu
la cursurile universitare de literatură naţională contemporană chiar în anul apariției sale. Elocvent pentru vocația patriotică și naționalistă
a poetului este faptul că trei poeme din volum sunt intitulate „Tudor Arghezi”, „Lucian Blaga”, „Brâncuşi”, iar altele două sunt închinate lui
Nicolae Labiş şi lui Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apăreau pentru prima
oară în lirica basarabeană postbelică. Astfel, dintru
început poetul mărturisește nevoia sufletească de a se întrupa într-o cultură
românească unică, de a depăți granițele nedrepte. Ecoul pe care l-a generat
atât de intens activitatea sa în rândul
maselor, și nu doar din Basarabia, ci și din România, este datorat, fără
îndoială, sincerității gândurilor și emoțiilor pe care le transmite. Nu este nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic mistificat sau teatralizat. Versurile lui conturează un program literar al cărui ax îl constituie apărarea limbii române, promovarea integrității acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a
rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. În poemele lui se disting mereu
chemarea la luptă, la înfrățire, imperativul adevărului național, nevoia de
implicare civică a tuturor celor ce iunesc neamul românesc pentru refacerea
neamului. Acestor imperative poetul li s-a dedicat cu
dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Emblematic este poemul „Salvați-vă prin limbă” ce redă îndemnul
mesianic al patriotului: „Sculați-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă / Din somnul cel de moarte! / Salvaţi-vă,
salvaţi-vă, salvaţi-vă / Prin limbă şi prin carte!”.
La sfârșitul anilor '80, Grigore Vieru, cu elanul său
neostoit, părea un visător ce se risipește pe altarul unui ideal improbabil sub
cnuta sovietică; el s-a dovedit, în fapt, un vizionar, un om al spiritului și
al faptei deopotrivă. Patosul din versurile sale mărturisește iubirea adâncă de
patrie, zugrăvită prin elogiul adus limbii române, graiului ce îi este drag „Ca
un cer cu stele”, având mireasma teilor („Graiul meu”), după cum
dovedesc poemele „În limba ta”, „Limba noastră cea română”, „Dorul și limba”.
Poetul și-a iubit poporul până la lacrimi și sânge,
militând prin întreaga sa ființă și operă pentru înfrățirea cu Patria-mamă. El
și-a asumat purtarea stindardului tricolor al românilor din Basarabia, având un
rol semnificativ în deșteptarea conștiinței naționale a acestora. El se simte
răspunzător de soarta neamului și a limbii române și, de aceea, fiecare cuvânt
pe care îl rostește, fiecare gest pe care îl face, fiecare respirație fierbinte
generează un avânt autentic, molipsitor. Din versurile sale răzbate adesea un
ton elegiac provocat de înțelegerea suferinței neamului, dar și o îndârjită
încredere în biruință. Cuvintele românești extrase din graiul străbunilor se
topesc în expresii ardente, care capătă uneori sensul rugăciunii, al unei litanii
ce jelește soarta potrivnică a Basarabiei, dar care nu obosește să creadă.
Versul său fierbinte are o energie
creatoare care îi susține tonul mesianic. Poemul „Scrisoare din Basarabia” condensează
suferința celui ce descoperă că este frate, suferința celui ce a fost mințit,
căruia i s-a refuzat gândul și simțirea că aparține istoriei comune a neamului
românesc. Ca într-o spovedanie, poetul își eliberează „păcatele” cu care alții
l-au împovărat: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănit spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-al meu pământ.” Cuvintele sale revarsă toată dragostea către „Dulcii
frați de dincolo de Prut”, mărturisindu-și dorul: „Din
Basarabia vă scriu, / Vă
scriu cum pot şi prea târziu, / Mi-e dor de voi și vă sărut.”
Credința
nețărmurită în acest ideal al unității neamului l-a stăpânit mereu, găsindu-și
forme sensibile și ferme deopotrivă de expresie. După prima sa vizită în
România, în 1973, poetul declara: „Dacă visul unora era ori este să ajungă în Cosmos, eu viața
întreagă am visat să trec Prutul.” Relația afectivă profundă pe care a menținut-o cu mari
oameni de cultură din România exprimă, de asemenea, această năzuință și
credință a unității neamului. Bunul său prieten, Nichita Stănescu, a văzut în
Grigore Vieru „un Mare și Adevărat Poet”, a cărui poezie este „aurul care
freamătă printre cuvinte și, în miezul lor, aerul sacru al tradiției.”
Adevărul ce
răzbate din versurile lui Grigore Vieru aste adevărul întregului neam românesc,
de o parte și de alta a Prutului, iar puterea cu care se afirmă acest adevăr
derivă din demnitatea pe care poetul și-a păstrat-o mereu, chiar și atunci când
i-a mustrat pe cei ce l-au mințit. El devine un profet al neamului românesc, un
apostol al credinței și al românismului, după propria mărturisire: „Dragostea mea pentru cuvântul românesc,
pentru cântecul nostru, pentru tot ce este național, am moștenit‑o prin
instinct. Mie nu mi‑a spus nimeni la școală că sunt român, toți îmi spuneau că
vorbesc altă limbă. Instinctiv, glasul sângelui mi‑a spus că limba mea este cea
română”. Grigore Vieru a slujit patria română și limba noastră, și-a închinat
întreaga simțire idealului național, cu o fervoare extraordinară. Plecarea sa
prematură către lumea astrelor a cutremurat întreaga clasă a culturii noastre
care i-au elogiat activitatea. Astfel, Eugen Simion afirma că „Grigore Vieru a
fost un spirit mesianic, prieten cu Nichita Stănescu și Marin Sorescu. A visat
de la începutul până la sfârșitul vieții sale ca toți românii să trăiască la un
loc. Esenin spunea: «Sunt ultimul poet cu satu-n glas.» Grigore Vieru a trăit
întotdeauna cu Basarabia și România în glasul versului său. Grigore Vieru a
fost un poet al lacrimilor, al luminii.”
Ne închinăm și noi în fața acestui
ziditor al cuvântului românesc, făuritor de frumos și conștiință a neamului
românesc, aducându-i un elogiu prin cuvânt.
Bibliografie:
Poezii de Grigore Vieru, https://poetii-nostri.ro
Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni; Editura
Univers, București, 1988
Iulian Boldea, Grigore Vieru - valoare și adevăr poetic, în
revista Limba română, nr. 1-4, anul XIX, 2009, Chișinău
N. D.
Petniceanu, O paralelă între Nichita Stănescu și Grigore Vieru, https://vestea.wordpress.com/
restituiri/ndpetniceanuo-paralela-intre-nichita-stanescu-si-grigore-vieru/
Eugen Simion, Scriitori români
de azi, vol III, Editura Litera, București-Chișinău, 1998
Constelația lirei. Antologia poeților din R.S.S Moldovenească, Editura Cartea Românescă, București, 1989
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu