Grigore Vieru- poet al demnității neamului românesc

 

Aur Ecaterina- Otilia, profesor pentru învățământul primar, grad I,

Școala Gimnazială nr.1 Perieni, județul Vaslui

                  

             Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul județ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic.A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari.

            În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii ”Scânteia Leninistă”.

           A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!".

        Și-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine. Grigore Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Personalitatea lui va rămâne veșnic în memoria şi sufletul nostru.

         La sfârşitul anilor '80, Grigore Vieru se găseşte în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular şi se află printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care se votează limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

              În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Un an mai târziu, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, iar în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române. La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii. În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac", iar 3 ani mai târziu este decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere. La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău și moare după 48 de ore.

     „Vieru a scos spinul nu numai din piciorul lui, ci şi din sufletul a sute de mii de copii basarabeni, ba mai mult chiar: din sufletul neamului nostru.” (Spiridon Vangheli). Citind operele lui, în special cele sociale, ne dam seama cât a suferit şi cât a luptat pentru patrie acest poet. Dragostea sa faţă de țară l-a făcut atăt de rezistent la toate greutăţile prin care a trecut. Despre aceasta ne spune si moto-ul vieţii sale („E-atît de mare binele ce-aştept,/Că orice suferinţă îmi pare-o fericire.” Dante Alighieri)

    La Vieru poezia e cea care se identifică cu însuși  poetul: „De fapt, / nici nu sânt om, / ci pur şi simplu / poezie ”. Totul în jur e o cântare, o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei, adică totul, după o expresie a lui Mihai Drăgan, se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu – / versuri albe. / Fruntea – / un fel de măsură / Sprâncenele – / două versuri / tăiate cu negru, pentru că / nu pot merge. / Ochii – două metafore albastre. / Buzele – rime străvechi. / Inima – ritm modern, / neregulat. / Mâinile / mângâind pletele femeii – / comparaţie / cu mâinile altor bărbaţi. / Talpa mea / acoperită cu ţărnă / şi frunze sângerii de stejar – / repetiţie / a tălpii tatălui meu. / Iată că plouă, / şi poate că / nici nu trec prin ploaie, / ci printre versuri, / sau poate că / nici nu plouă, / ci aşa vreau eu: / să ploaie”. (Poezia).

       Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”.

            Ca în multe alte poezii, aici iubirea patriei se confundă cu iubirea mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule). Dorul de mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”.

Contemporan cu noi, poetul epocii noastre, Grigore Vieru este poetul simbol al neamului nostru. De o tristeţe luminoasă, poezia lui Grigore Vieru este leagănul spiritualităţii româneşti şi zălog al dăinuirii noastre în timp şi în spaţiu.

Grigore Vieru – maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi frumuseţe rară.

          Grigore Vieru – părintele limbii române, pe care neamul l-a îndrăgit nu numai ca poet, ci ca şi pe un om simplu, sincer, bun, fermecător, plin de taine, de legăminte, blând şi viteaz, tradiţionalist şi modern.

 Este model al patriotismului așa cum spunea Răzvan Theodorescu este ,,Un poet şi un om de mare cultură care a condus într-un fel destinul culturii basarabene în momente în care noi toţi am disperat”

Poetul care a trecut graiul prin inima sa, încărcându-l cu răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, ca mai apoi să-l întoarcă semenilor săi, care-i deschid de voie bună inima să-l primească. Un asemenea poet va rămâne „suflet din sufletul neamului său”.

În ciuda simplităţii versului său, el se numără prin acei poeţi „ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”.

Opera lui ne-a menţinut demnitatea de neam, ne-a hrănit-o cu speranţă şi cu putere de a continua cu frunte-a sus. „Ne-am ţinut veşnic de limba română într-un deşert aprins în care singura umbră era – umbra ecoului”, zicea Poetul. Creaţia viereană a fost şi rămâne umbra ecoului care ne-a apărat limba română şi demnitatea de neam.

Ne mândrim mult cu Grigore Vieru. Moştenirea ce ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii, mângâindu-şi sufletul cu versurile lui.

Noi, generaţia crescută şi legănată de versul blând şi dulce al Poetului, suntem datori să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vreme, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie.

Vieru a lăsat cel mai de preţ testament carel-ar fi putut lăsa cineva vreodată omenirii – POEZIA!

 

 

Bibliografie (surse):

1.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

2.     Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.

3. Grigore Vieru, Taina care ma apara, Editura Princeps, Iasi, 2008;
4. Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.

5.       Ștefan Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6. www.ro.wikipedia.org;