Laura Mihalescu, prof. înv.primar, grad
didactic I, Școala Gimnazială ,Grigore Antipa” Botoșani
Rezumat:
Poezia lui Grigore Vieru constituie un tezaur lăsat urmașilor, creațiile
sale fiind repere fundamentale ale literaturii române din zilele noastre. Toată
opera sa se conturează în jurul a trei teme mari, „veşnice”: dragostea, viaţa,
moartea. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă.
Cred că, în creaţia lui Grigore Vieru, disponibilitatea conținuturilor trebuie căutată chiar la acest nivel –
al tematicii. Există o
legătură organică între poezia lui Grigore Vieru şi poezia populară, între
aceasta și opera eminesciană, de aceea teme și motive precum sacrificiul
matern, iubirea de neam și de limbă, motivul Meșterului Manole, cel al Mioriței
se regăsesc în fiecare dintre acestea.
Creația poetului basarabean poate fi asociată, prin tematica abordată,
cu cea a marilor clasici ai literaturii române și poate constitui un conținut didactic
adecvat, ofertant, încărcat de mesaj, menit să contribuie la atingerea
obiectivelor și competențelor formulate în programa școlară de Comunicare în
limba română și în cea de Limba și literatură română, pentru toate
clasele.
Poetul păstrează în mod curent prospeţimea senzorială a copilăriei,
imprimă cuvântului autenticitate, pune
în toate ipostazele o clară personalitate, motive pentru care poezia lui
Grigore Vieru înscrie în tabloul literaturii noastre contemporane valori de cea
mai bună calitate. Noi, cadrele didactice, putem utiliza cu succes această
resursă nemuritoare de limbă și cultură.
Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o
expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au
ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o
rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive
şi sincere. Elementele esenţiale ale
versurilor sale sunt apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea
acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de
cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic a
reprezentat imperativul imediat al creaţiilor sale, cărora poetul li s-a
dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui
Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul
şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune
pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere
fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni
se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat
mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba
în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge,
/ În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o
mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de
mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta /
Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
De aceea, consider că poeziile sale constituie conţinuturi foarte
ofertante pentru predarea limbii si literaturii române, la toate clasele.
Grigore Vieru a afirmat de mai multe ori că dorinţa-i
cea mare este de a lăsa o singură carte, dar „arată adânc
şi semănată bine”, fiindcă „în fond, fiecare poet scrie o singură carte. O
carte care se alege la urmă din toate cărţile sale” [1, p. 102]. Toată opera sa se conturează în jurul a trei teme mari,
„veşnice”: dragostea, viaţa, moartea. Cred că, în creaţia lui Grigore Vieru, disponibilitatea
continuturilor trebuie căutată chiar la
acest nivel – al tematicii. Tematica lui Grigore Vieru este aparent
simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat,
poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile
românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă
omul mai bun și mai spiritual. Să mai reţinem că atunci când a fost întrebat
despre „izvoarele” creaţiei sale poetul a răspuns simplu: folclorul şi
Eminescu. Față de Eminescu,
Grigore Vieru avea să poarte toată viața sa o admirație deosebită, mărturisind
mai târziu într-un interviu că poezia lui Eminescu a fost pentru el „manualul
fundamental de limbă română”, iar publicista marelui poet, „manualul
fundamental de istorie”.
După cum mărturiseşte poetul însuşi, el a pornit nu de la izvoare,
ci către izvoare, „lucrând într-un mod aparte în matricea
tradiţiei” [2, p. 391]. Există aşadar o legătură
organică între poezia lui Grigore Vieru şi poezia populară. Relevantă în
acest sens este preluarea versului popular Cu cât cânt / cu atâta sânt ca motto pentru
un întreg ciclu poetic, Scrisori din spital. Cântecul este
conceput deci, ca şi în folclor, ca o condiţie fundamentală a existenţei individului.
Pe de altă parte, utilizarea frecventă a unor versuri populare ca motto-uri,
precum şi includerea în interiorul propriilor texte a unor formule lirice de
sorginte folclorică, cu funcţia de versuri-refren, constituie una dintre
condiţiile esenţiale ale modului de a fi al poeziei lui Grigore Vieru.
Abundenţa titlurilor formulate pe modelul tipologiei metaforice populare (Roua
dorului, Făptura mamei, Pe drum alb, pe drum verde, Floarea-soarelui, Descântec
de dragoste, Stea-stea, logostea, Umbreluţa spicului ş.a.) sugerează
aceeaşi tentaţie a identificării poeziei sale cu „matricea” poeziei populare.
Ea este dovada unei interferenţe de adâncime între cele două discursuri lirice.
Însăşi structura dialogală a multor texte ale lui Vieru presupune existenţa
unui interlocutor imaginar şi este o achiziţie ce-şi are originea, de asemenea,
în poezia populară. În multe texte folclorice comunicarea mesajului se face în
funcţie de un „interlocutor”, antrenat să dea un impuls nou textului. Iată un
singur exemplu:
– Soare-soare, domn bălai./Spune, câte raze
ai?/– Zău că nu ştiu, măi nepoţi./Câte am ajung la toţi!
(Cântecul soarelui)
O tulburătoare
reorientare a semnificaţiilor variantei originale a mitului (jertfirea femeii
iubite şi autosacrificiul în numele creaţiei) spre ideea autosacrificiului
matern întru împlinirea fiului ca homo creatris. O
transformare globală a baladei Meşterul Manole în direcţia
re-dramatizării ei prin suprimarea bruscă a deznodământului şi prin
substituirea personajului sacrificat (Ana) cu unul care se sacrifică (mama). De altfel, întreaga sa
creație stă sub semnul dragostei. Motivul mamei, risipit cu piosenie
atat de generos in toate volumele, se indreapta spre simbolul Patriei – România.
“Identitatea Mama-Patrie își găsește “stâlpul”
de la cap, vorba lui Brâncuși, in imperiul plin de dor al limbii, pe care
copilul o învață de la mama sa, iar mama sa o știe de la namul ei, de la patria
ei – este desigur vorba de Limba română de cinstirea limbii în care ți-e dor”,
nota Fănuș Băileșteanu în monografia sa.
Motivul Meşterului Manole e reluat în mai multe texte ale poetului. În
poezia Meşterul este asimilat în scopuri retorice (Uitaşi
de masă, meşter mare, – / Lumina-l strigă, – prânzu ia-l!), iar în
poezia Acum aştept, în care personajul liric îşi zideşte
femeia în pereţi, e înscenată o situaţie „dilematică”: eroul urmează să aleagă
între viaţa dăruită de „împărat”, ca răsplată, şi „stingerea” de dorul femeii
sacrificate. El năruie zidul ca să-şi revadă iubita. Sentimentul dragostei
învinge „instinctul” creaţiei. I se prescrie însă, în schimb, moartea, ca
pedeapsă pentru dărâmarea propriei creaţiuni. În poezia Ştergarul
vărgat mitul creaţiunii este desacralizat, personajul liric nu mai
este un Manole, nu e un creator, e doar „meşterul Petre”, un simplu
zidar, căruia nevasta îi aduce „de mâncat”, „îi scoate aşchiile din palmă”,
apoi îi veghează somnul. Rescrierea repetată a baladei devine o experienţă
analogică celei pe care şi-o asumă miticul Manole, care e nevoit să tot reia
munca de la capăt. Intertextualitatea depăşeşte aici sensul unei tehnici de
interrelaţionare a două texte pentru a se transforma într-o replică
existenţială dată destinului mitic al lui Manole.
Un alt mit folcloric explorat de Grigore Vieru cu ingeniozitate este
mitul mioritic. Efectul estetic al abordării intertextuale a acestuia în
poezia Ah, tot mai liniştit mi-e verbul e de un rafinament
ieşit din comun: Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/Şi dragostea, şi a
mea viaţă/..../Ca floarea pomului pe apă/Îmi curge somnul
lin pe faţă....../„Eşti trist, te pregăteşti de iarnă?”/Iubita
parcă mă întreabă./Ci eu senin răspundu-i parcă:/„Mă pregătesc de
flori şi iarbă”.
Este important să observăm că ultimul vers conţine o aluzie la metafora
mioritică a morţii-nuntă (în care baciul îşi doreşte dizolvarea, după moarte,
în stihia elementelor naturale şi cosmice), situându-se într-o relaţie de
intertextualitate implicită inclusiv cu elegia Mai am un singur dor de
Mihai Eminescu în care eul romantic îşi doreşte, la fel, „somnul lin” şi
„codrii aproape” în acea imensă singurătate a morţii. În versul Mă
pregătesc de flori şi iarbă, personajul lui Grigore Vieru îşi doreşte
aceeaşi iniţiere ritualică în taina morţii, moartea fiind resimţită, în spirit
mioritico-mitic, ca o renaştere. Este o probă poetică în care fantezia
folclorică se întâlneşte cu imaginarul eminescian într-un ansamblu textual
unic.
Eminescu nu este singurul scriitor clasic (inter)textualizat de Vieru.
Unele lucrări ale lui Ion Creangă (de exemplu Capra cu trei iezi),
mai multe poezii de-ale lui George Coşbuc i-au servit, de asemenea, ca
pre-texte pentru demersuri creatoare individuale. (A se vedea, în acest
sens, Iezii lui Creangă, Unde fugi, tu, valule?, Melcul ş.a.)
Mai puţin interesat de aspectul „tehnicist” al scrisului, atunci când
foloseşte procedeele poetice moderne, Grigore Vieru o face pe măsura talentului
său şi a unei sensibilităţi poetice autentice. Poetul
păstrează în mod curent prospeţimea senzorială a copilăriei, imprimă
cuvântului autenticitate, pune în toate
ipostazele o clară personalitate, motive pentru care poezia lui Grigore Vieru
înscrie în tabloul literaturii noastre contemporane valori de cea mai bună
calitate. Noi, cadrele didactice, putem utiliza cu succes această resursă
nemuritoare de limbă și cultură.
Referinţe bibliografice
1. Vieru, Grigore, Scrieri alese, Chişinău,
1984.
2. Burlacu, Alexandru, Grigore Vieru
între tentaţia orfică şi mesianică // Literatura română postbelică
(integrări, valorificări,
reconsiderări), Chişinău, 1998.
3. Cimpoi, Mihai, Întoarcerea la
izvoare, Chişinău, 1985.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu