Grigore Vieru – poetul devenirii

 

 

Prof. Tița Irina

Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Slatina, jud. Olt, România

 

 

            ,,Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul”(Grigore Vieru)

            Apreciat de critica literară cel mai tipic reprezentant al orientării tradiţional-clasice în poezia postbelică, Grigore Vieru este şi cel mai popular şi îndrăgit poet din Republica Moldova. Poet al maturităţii şi al dragostei, al copilăriei şi plaiului natal,  Vieru se impune printr-o viziune specifică, printr-un stil particular şi o tonalitate lirică aparte, fapt pentru care «chiar la nivelul primului contact cu poezia simţim suflul arzător al vieţii».

            Grigore Vieru este un poet unic, dotat cu un soi de fragilitate asemănătoare cu cea a firului de iarbă, care i-a vulnerabilizat ființa până-n moarte. Memoria colectivă-l păstrează ca pe un poet cu un cuget tare, dar „sângerând” pentru Basarabia.


            „Era poetul Grigore Vieru, cunoscut şi necunoscut, ce purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a locului şi cuprindea misterul fiinţei, obârşiei, casei, locului în metafora verdelui ce ne vede. În arbore, pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau, mereu, şi ochii lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de noapte. Astfel, cum scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe muchea muntelui din cuvinte, nepedepsit cu prăbuşit”. (Valentin Marica).

            Înfățișarea sa de poet romantic, fruntea înaltă, pletele lungi, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor obișnuiți fac parte dintr-un tipar fizionomic consacrat de multă vreme de istoria literaturii. La acestea se adaugă - ca trăsături particulare – un zâmbet timid și o fragilitate a întregii ființe, datorită cărora ne gândim la poet nu numai cu admirație, ci și cu dorința de a-l ocroti.

            S-a născut la 14 februarie 1935, în comuna Pererâta, din raionul Briceni (fostul județ Hotin), comună așezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanță de Miorcanii lui Ion pillat, de pe malul drept. După absolvirea liceului la Lipscani, urmează cursurile Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chișinău, pe care le încheie în 1957. În acelasș an îi apare și prima sa carte, ”Alarma”, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie și Istorie, dar nu o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S Moldovenească. Volumul de versuri ”Numele tău”, 1968, și cele care urmează au un ecou în conștiința publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viață românesc, distrus de sovietici în Basarabia.

            În 1973 i se îndeplinește dorința arzătoare de a vizita România: ”Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viașa întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca aun erou al cauzei românești. Și în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. ”Păstrând proporțiile – observă Eugen Simion – Grigore Vieru și generația sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la ănceputul secolului, generația lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are și o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanțelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu și își asumă în chip deliberat un mesianism național.”

            În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare și curaj alături de alți intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială și revenirea la alfabetul latin.

            După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române și primește, în continuare, numeroase alte dovezi de prețuire: premii, distincții, sărbătoriri oficiale, invitații la emisiuni etc. Există însă și scriitori și critici literari care privesc cu mefiență comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu promotorii naționalismului comunist în timpul lui Ceaușescu.

            În ceea ce privește poezia lui Grigore Vieru, aceasta este expresia unei sensibilități ieșite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca și cum ar trebui să atingă o rană. Cine dorește să afle ce au pățit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine dorește însă să afle ce au simțit românii din Basarabia în aceeași perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiția lui Eminescu, deși n-are, nici pe departe, aceeași anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieții afective a comunității lui etnice, dovedind un remercabil simț al esențialului.

            Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România în anii 80, când au apărut, în sfârșit, și la București selecții din poezia lui. Publicul era sătul de poezia butaforie, fabricată în cantități industriale în scopuri propagandistice, dar și de jocul de-a poezia practicat de o mulțime de studenți și foști studenți de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărțile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul și, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia redescoperirii adevăratei poezii. Emoția trăită de cititori era intensificată de gândul ca mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial și supus decenii la rând unei rusificări forțate.

            După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi românești despărțite de Prut – ca de un zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia și autorii de literatură patriotardă din România și-au întins unii altora mâinile, primii din naivitate, ceilalți pentru a profita de o legitimare nesperată, în condițiile în care în România erau disprețuiți. Drept urmare, Grigore Vieru și ceilalți scriitori din Basarabia înrudiți spiritual cu el, au pierdut o mare parte din capitalul de stimă și simpatie de care se bucurau în România.

            Grigore Vieru nu omagiază direct și declamativ ”patria”. El evocă satul natal, casa ”de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieții la țară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până și necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-și aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilcvență și nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povestește poetul ni se impune ca sincer și adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri și trăiri nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.

            Textele poetului nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noștri: ”Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu./ Să-ți trag radio și lumină/ Ți-am făgăduit cândva/ Și că fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla./ Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor./ Ți-am luat-o și pe mama/ Și-ați rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Și nici orășeancă ea./ Las' că vin eu cu bătrâna/ și nepotul o să-l iau,/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ți bezna: ,, Hau!''/ Și vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Și vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.” (Casa mea).

            Secretul transformării prozei în poezie rămâne un secret – al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranță este că nu avem de-a face cu o artă naivă, cu o ”expresivitate involuntară”, ci cu tehnici ale simplității de un mare rafinament, constând în activarea duioșiei prin umor, în cultivarea – atent dozată a melodramei, în personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alți autori de azi.

            Foarte frecvente sunt poemele cu final neașteptat. Ideea surprinzătoarea cu care se încheie asemenea poemeare rezonanță î n conștiința cititorului și nu se poate fi uitată ușor: ”În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba ta).

            O remarcabilă popularitate au versurile închinate mamei. Nu este vorba despre o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă: ” Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească, / A mamei mână părintească.” (Mâinile mamei) ; ” Uşoară maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti-/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).

            Dincolo de teme – sacre sau profane – ceea ce conferă o frumusețe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conștiința valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preșuire exacerbată se datorează unor circumstanțe istorice; important este că ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de prețioase și redându-le autoritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanță maximă fiecărui cuvânt, pentru că a fost obținut cu greu.

            Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor,  pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.

 

 

 

 

                        Bibliografie

1. Alex Ștefănescu, ”Istoria literaturii române contemporane 1941-2000”,  București,  2005.

2. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

3. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu