Grigore Vieru între Basarabia și România

 

 

 

Mihai Elisabeta-Victorița, profesor învățământ primar, grad didactic I, Școala Gimnazială”Alexandru Moruzi” Pechea

 

 

     Viaţa literară românească cunoaşte după 1989 un fenomen aproape paradoxal: „bătălia pentru Eminescu” – mai exact bătălia pentru un mit  statornicit ca atare de G. Călinescu  determinată de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea că totul este aşezat pentru totdeauna şi că nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveşte viaţa şi opera poetului naţional, apar nenumărate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par să fi împărţit scriitorimea română în două tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultimă instanţă decât că Eminescu este  viu,  mai actual ca oricând, se află printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului român, ci însăşi conştiinţa, esenţa sufletului lui, argumentând o dată în plus că fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea că  recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, că posteritatea lui rămâne o perenă, fascinantă provocare. În această „bătălie” s-au înscris şi scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”),  luând atitudine, editându-l în seriile de Opere  (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiţi şi apărând cu noi şi primenite exegeze (Mihai Cimpoi).


Modelul Eminescu a funcţionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate fiind văzut nu numai  sub aspectul de inegalabil poet naţional ci şi de autentic patriot, cu o înaltă conştiinţă morală, onestitate şi sensibilitate, apărător al ideii de românism şi al acestei provincii istorice româneşti greu încercate, deşi la  moştenirea publicistică eminesciană accesul a fost foarte târziu. În condiţiile vitrege în care multă vreme (până spre sfârşitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba română, folclorul poetic românesc păstrat pe cale orală a suplinind în mare această lipsă, Eminescu,  descoperit  cu întârziere de generaţia şaizecistă, a fost asumat şi identificat cu însăşi limba română. În percepţia majorităţii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusă peste cea a lui Iisus, prin forţa sacrificiului ce exprimă însuşi destinul tragic al acestui ţinut. Se ştie că problema Basarabiei a reprezentat o constantă în activitatea jurnalistică a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând rămâne indiferent la o chestiune atât de delicată şi dureroasă, cu atât mai mult

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a continuării luptei în noul context creat, deschizînd larg uşile unei mişcări de renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni  mai ales din mai tânăra generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcînd astfel legătura cu perioada interbelică a literaturii române privite  ca întreg.  Purtând în inimă  pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”). Taxaţi nemilos după 1989 de „elitiştii” de la Bucureşti dar şi de emulii lor din  interiorul tinerei republici („paşoptişti”, etc), el şi confraţii  de-aceeaşi simţire şi-au asumat că pe o necesitate istorică misiunea de „poeţi ai cetăţii”.  Lor şi miilor de actori mai puţin cunoscuţi, care au înţeles că  trebuie să se înroleze în marea bătălie, precum modelul lor Eminescu, li se datorează renaşterea  basarabeană de după acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o perioadă de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul său Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând începutul acestui proces  de regăsire prin geniul  tutelar şi limba română. Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra  să, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol al Basarabiei,  cel mai mare şi mai iubit  poet co

A trăit în simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni lui Eminescu, şi a plecat, dintrodată, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia şi opera să, primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de destin în aura genialităţii celui care i-a alungat sentimentul  de exilat în propria limbă,  luminându-i  drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-şi din timp şi epitaful („Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, şi explicaţiile acestuia („ A fi simplu nu e treabă uşoară. Afi simplu înseamnă să mori câte puţîn în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu că iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor,  marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane „nu place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a aşezat lângă Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, că într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru un destin mai bun românesc.  „Dacă există o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toţi.”- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate care i-a caracterizat întreaga viaţă,  pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare).

 Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu după 1989,  2011

Grigore Vieru.Testament/ Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/ 7 septembrie  2007, Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu