Grigore Vieru, între Basarabia şi România

 

 

Prof.Ciubotariu Dorina,

prof.de matematică,grad didactic I,

Liceul Tehnologic”N.Bălcescu”Flămânzi

 

         Grigore Vieru a avut permanent credinţa că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi o susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii.Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna, că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţională fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.

       Din această credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne cantonăm  doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, o poezie bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţile naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „ Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): Iar părul tău înrourat /Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poeziaBrâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul îl proiectează pe Brâncuşi în nemurire.


       Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru  tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „ Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) / S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia Eminescu a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.

       Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii:       Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

      Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal:                      Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele(Pământule). Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,, Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie Mirabila sămânţă”.

       În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!

       Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia.  Prutul, acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.

      Vrăjit de limba noastră cea română, „poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în „locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă dovada  unei susțineri: „Bate un clopot/ Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce"). 

     Ilustră figură a culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.

       Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost, fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.

       Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Trei culori și-o singură ființă/ Românească", a fost, și rămâne prin creația lui, prin dragostea față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere"!

 

Bibliografie:

 

1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.

2. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.

3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.

4. Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.

 

 

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu