,, Grigore Vieru, între Basarabia și România”



Cojocaru Claudiu – profesor religie ortodoxă, debutant
Școala Gimnazială nr.1 Avrămeni

Numit de critici un ”Eminescu al Basarabiei” la sfârşitul anilor ’80, Grigore Vieru a fost unul dintre figurile de bază care au inspirat mişcarea de eliberare naţională a basarabenilor. Din 1988 poetul a fost în prim-planul luptei politice pentru identitatea naţională a românilor basarabeni şi a pledat pentru reunificarea Basarabiei cu România.Vieru a fost, poate, cea mai puternică voce basarabeană proromânească. A strigat, fără teamă, că și dincoace, și dincolo de Prut se vorbește limba română și și-a dedicat întreaga viață pentru împlinirea marelui său vis: "Unirea Basarabiei cu Țara - Mamă, România". Nu si-a văzut visul cu ochii, dar nici n-a renunțat și, într-un fel, a reușit să le unească prin cuvântul scris și prin podurile de flori al căror artizan a fost.

Toata viața lui, Grigore Vieru a spus sus și tare, fără teamă, că e român și caută permanent să se "umple" de românism.Grigore Vieru a fost, poate, cea mai puternică voce basarabeană proromânească. A strigat fără teamă că și dincoace, și dincolo de Prut se vorbește limba română și și-a dedicat întreaga viață pentru împlinirea marelui său vis: unirea Basarabiei cu România. Prietenii lui spun că Vieru a fost însuși sufletul Basarabiei.Grigore Vieru vine din suferinţa neamului său, iar visul său măreţ este ca Basarabia să se integreze în lumea românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită şi că va veni într-o zi vremea când românii din Basarabia vor fi liberi, nu vor mai fi ameninţaţi şi înfricoşaţi de Siberia de gheaţă, vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România. Dragostea pentru noi românii a fost viaţa acestui mare român.
 Poetul Grigore Vieru şi-a legat pentru veşnicie numele de Basarabia, tărâmul românesc de dincolo de Prut, pentru poet – «casa» natală care niciodată nu se vinde, pentru noi, cei care am fost hărăziţi de pronie să ne naştem şi să trăim dincoace de Prut – Basarabia soră.Acolo, în Basarabia, îmbrăcat în iubirea de Patrie, cel «fără de patrie în propria Ţară», cum singur rosteşte fără de încetare numele său adânc săpat în inimă, va fi descoperit, odată cu primele cuvinte româneşti deprinse de la mamă şi adevărurile esenţiale. Printre aceste adevăruri esenţiale, bunăoară, şi pe acela aparte că, dincolo de graniţele teritoriale, istoria cea care este veşnică, dându-ne semnul mărinimiei sale, ne-a lăsat şi frontiere lingvistice. Aceste frontiere lingvistice, a înţeles repede Grigore Vieru, sunt cele care dau măsura întreagă a sufletului unui popor, indiferente fiind la înălţimea munţilor sau adâncimea râurilor, realităţi uneori greu opresatoare, chiar dacă sunt, în veci de veci, supuse efemerităţii.
Între aceste două realităţi esenţiale, pământ şi grai, şi-a împărţit viaţa zbuciumată Grigore Vieru, cel care declarase, ca pe o sentinţă, faptul că «Ţara nu este o râmă pe care să o tai în două fără să ucizi şi viaţa ei». Tocmai de aceea, fără îndoială, şi-a petrecut ultimii ani de viaţă pe drumul care leagă Bucureştiul de Chişinău, oraş în care – la capătul întoarcerii sale de la Cahul, unde participase la comemorarea geniului nostru tutelar Mihai Eminescu –, Grigore Vieru şi-a început odihna veşnică.
«Graiul este purtătorul de steag în vremuri de restrişte şi de primejdie pentru fiinţa naţională», spunea poetul Vieru, recunoscând prin aceasta că frontierele lingvistice şi graniţele teritoriale de care vorbeam la început sunt întotdeauna supuse unei atracţii reciproce, ca un fel de flux şi reflux perpetue şi purificatoare.
Grigore Vieru, acest poet naţional al Basarabiei, a devenit de-a lungul vremii un sacerdot al Limbii Române, pe care a sacralizat-o şi imortalizat-o în opera sa măreaţă, ca o catedrală a sufletului românesc. A gândi într-o limbă este ceva, dar a liturghisi în aceeaşi limbă a poporului este cea mai înaltă treaptă la care ajung doar cei curaţi la suflet.Poetul Grigore Vieru a făcut totul pentru Limba Română, pe care atât de mult a iubit-o, încât s-a cununat cu ea pe vecie. Asemenea lui Eminescu, poetul Vieru a apărut pe bolta înstelată a Limbii Române ca un Luceafăr plin de lumină, încât poţi citi şi noaptea la Psaltirea graiului românesc. Toată opera lui este o respiraţie a Limbii Române şi un imn de doxologie adus acestui grai unic şi inconfundabil în acest Univers.
Grigore Vieru era ferm convins că şi Dumnezeu, în cer şi pe pământ, vorbeşte tot în Limba Română cu toţi poeţii acestui Univers. „Am spus că tot ce-i sfânt o să rămână. / Că Cineva veghează-al meu destin, / Că Eminescu-a scris doar în română, / Cu alfabetul nostru cel latin. // Am spus că Eminescu ne e scutul / Cel de lumină lină şi oţel, / Că este rău să ne uităm trecutul, / Că şi mai rău e să ocheşti în el” (Glontele internaţionalist).
Prin Grigore Vieru, Limba Română a devenit cosmică, universală. Ea face legătura între lumea văzută şi cea nevăzută: „De departe vine – din colinde, / Din Psaltiri şi din condeie sfinte. / Ei îi îndrăgim întâi scânteia / Şi doar după Ea iubim femeia. / Limba Română. /... / Privegherea – Ea. Tot Ea – şi somnul, / În cuprinsul ei cântăm pe Domnul, / Umplem vremii cu luceferi hăul / Şi iubim şi ne-nfruntăm cu zmăul. / În Limba Română!” (Limpede ca lacrima). În Basarabia, pământ românesc luat cu japca de către ruşi, poetul Grigore Vieru a devenit avocatul Limbii Române, luptând din răsputeri cu duşmanii acestui grai care în ceruri pururi se glăsuieşte.
Dar câţi ştiu că Grigore Vieru este cel care, pentru prima dată, publică în Basarabia o poezie închinată „poetului nepereche “alte câteva dedicate  lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi,  Marin Sorescu, Nicolae Labiş, Constantin Brâncuşi când numele acestora era aproape necunoscut şi nerostit, o altă poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, inclusă în volumul Trei iezi (1970), carte interzisă şi topită imediat după publicare, sau că a introdus, tot pentru întâia oară, în primul abecedar alcătuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, că a realizat primul abecedar pentru preşcolari – Albinuţa (1970, împreună cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat după 1989 în grafie latină) – după care au învăţat şi învaţă încă  generaţii întregi de copii basarabeni -, că a publicat primul text cu grafie latină în „Literatura şi Arta”(1989) -, că a înaripat masele cu versurile sale (în Mişcarea pentru Eliberare Naţională) puse pe note de el însuşi sau de Eugen Doga, Ion şi Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurător de aceştia sau de mulţi alţii  şi devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redeşteptând astfel sentimentul naţional, că a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) şi ai Marii Adunări Naţionale (27 august 1989), că a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldovenească unde s-a votat Limba română ca limbă oficială şi alfabetul latin, că a refuzat, împreună cu Eugen Doga, să  scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Deşteaptă-te române” anulat de neo-comunişti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea trădare („Dreptatea istorică va blestema poeţii şi compozitorii care vor îndrăzni să ridice mâna asupra Imnului Naţional Deşteaptă-te române”), că  a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române şi cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limbă moldovenească” susţinut de neo-comunişti în discursul de primire la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova ?
Izbucnind ca figură singulară  a apărării acestor valori, într-o perioadă în care patria-patriotismul-poezia patriotică au început a fi considerate noţiuni răsuflate în România,  atrăgând după el o întreagă suită de poeţi-patrioţi din Basarabia, nici nu se putea să nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei străini de asemenea sentimente,  dar şi-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca şi idolul său Eminescu, a luptat toată viaţa cu armele scrisului şi fapta pentru redeşteptarea neamului, jertfindu-se pentru  adevărul despre fiinţa românească.
În Basarabia, Vieru a fost Apostolul chemat de Dumnezeu pentru a menţine vie conştiinţa de unitate cu Patria-mamă prin limba română: „Veniţi de vă treziţi, fraţi basarabeni, în suferinţele şi în lumina Limbii Române, sălăşluiţi-vă în ea, întru vecie, până în cele mai depărtate hotare ale dreptăţii ei”.Poezia lui Grigore Vieru este în sine o doxologie adusă limbii române, pe care a transfigurat-o cu harul credinţei. Un popor care vorbeşte Limba Evangheliei şi-L pune pe Hristos în slovă şi-n cântec a intrat deja în eternitate. Dragostea de Patrie se semnează cu iubirea faţă de limba română: „Iubirea de Ţară / Nu se mai semnează / Cu sânge” (Pe munte, pe vale).
Pentru Grigore Vieru, întregul Univers nu are decât un singur nume: Limba Română, în care se zboară spre Dumnezeu. El spunea: „Stă în puterea Limbii Române să-l găsească pe Dumnezeu”.Prin limba română cu care s-a contopit, poetul Grigore Vieru a ajuns cu adevărat un Luceafăr al sufletului românesc.
 Poetul avea o înfățișare isusiacă, de ascet coborât din vechile mănăstiri ale Moldovei. Era așa cum se știe, o fire evlavioasă, profund creștină, ce răspândea în jur blândețe,hotărâre și echilibru și pe al cărui chip se citea suferința și bunătatea. Sub această înfățișare se ascundea însă un dârz luptător, un apărător neobosit al neamului, un dascăl și o călăuză a conaționalilor săi. Armele sale de luptă au fost întotdeauna Limba Română și credința în Dumnezeu.
A trăit în simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni lui Eminescu, şi a plecat, dintr-odată, la marea întâlnire, chemat de acesta, primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de destin în aura genialităţii celui care i-a alungat sentimentul  de exilat în propria limbă,  luminându-i  drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-şi din timp şi epitaful („Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, şi explicaţiile acestuia („ A fi simplu nu e treabă uşoară. Afi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor,  marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane „nu place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a aşezat lângă Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru un destin mai bun românesc.  „Dacă există o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă ea ne cuprinde pe toţi.”- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a prietenului său. Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate care i-a caracterizat întreaga viaţă,  pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).
Figură tutelară a Basarabiei, adevărat simbol al renașterii naționale, a fost cunoscut, apreciat și iubit, fiind urmat de poporul moldovean precum poporul evreu l-a urmat pe Moise în pustiu.

Bibliografie:
Catinca Agache, Doctor în Filologie,Totpals DailyNews, iunie 2011
Tatiana Dabija, România Liberă, 09.01.2009

Valeriu Nicolescu, Opinia, 08.10.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu