Lirica viereană- cap și pajură în același timp




Foca Alina, profesor de limba și literatura română, gr.did.I
Liceul ”Regina Maria”

Poezia- întreg, cap și pajură deopotrivă, lirica lui Grigore Vieru este o zbatere continuă între tăcere și strigăt, surâs și chiot de bucurie, zestre și ofrandă.
Grigore Vieru este liantul de netăgăduit al românilor de pretutindeni, al prieteniei de dincolo de granițe, căci poezia sa a unit cele două maluri ale Prutului într-o taină care se cere perpetuu păstrată și reconstruită.Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii.El evocă satul natal, casa “de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză.

Iubirea, cheie de boltă a creștinătății, a constiutit  sentimentul suprem al întregii sale existențe și, de aici, al liricii vierene. Poet al lucrurilor sacre (Mama, baștina, dragostea, neamul) el a scris versuri pe ritmuri ale ființei, pe strunele simțirii adânci și înfometate de tot ceea ce este românesc. Daca naiul lui Gheorghe Zamfir adună în sunet munte și câmpie, cumpătare și trăire frenetică,frumusețea unui popor, poezia lui Grigore Vieru este o doină a neamului, când una de dor și jale, când una de dragoste ori de haiducie, o doină a limbii noastre în care ,,toată lumea plânge/.../ Râde pe pământ”, limba română în care ,,durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria s-o preschimbi în cânt”( În limba ta). Lirica sa ne-a trezit conștiința și demnitatea de neam, hrănind-o cu speranța și forța continuării drumului, cu limitarea oricărei tendințe de a abandona calea.
Mama, Dumnezeul teluric al poetului, este muza pentru mai mult de jumătate din poeziile sale, lectorul putând sesiza cu ușurință sinonimia perfectă dintre Mamă și Univers.Despre mamă, el scrie „Mama,/ Tu ești patria mea! /Creștetul tău / Vârful muntelui/ Acoperit cu nea./ Ochii tai /Mari albastre./ Palmele tale/  (...) Mama, /Tu ești patria mea!”. Dăruită familiei, muncii, categoriei etice a binelui, mama apare asemeni unei hierofanii eliadești: ,,Ușoară, maică, ușoară, /C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/între ceruri și pământ”( Făpturamamei). Astfel, se remarcă popularitatea versurilor închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au scris vreodată în limba română pe această temă.  Poezia dragostei filiale vierene e absolută, alfa și omega deopotrivă:“Când m-am născut, pe frunte eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească,/ A mamei mână părintească.” (Mâinile mamei).
Poetul celor mulți, umiliți și obidiți de la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, Octavian Goga, a predat ștafeta mesianismului poetului moldovean care s-a născut asemeni celui dintîi cu pumnii strânși, nu pentru revoltă, ci pentru unitatea neamului și limba română.Păstrând proporţiile,  observa Eugen Simion, Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. ,,Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional.”
Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc,din patriotismul fierbinte al poetului. Cu fiecare vers ce-i ieşea de sub peniţă, Grigore Vieru mai câştiga o luptă din războiul perfid de păstrare a identităţii, a limbii române pure, nealterate de talpa grea a rusificării, idee accentuată de  Sava Bogasiu: „A plecat mai devreme la ceruri, ca poet al credinţei sfinte, pe care a mărturisit-o cu mult curaj în vremuri atee, bântuite de duhul bolşevismului rusesc”, sugerând, discret și puternic în același timp, că poetul basarabean a fostun luptător nu al unor trupe speciale, ci al condeiului tăios care, prin cuvinte, înfigea suliţe adânc în dragoni, vindecând totodată şi credinţa noastră de neam şi transmițându-ne încrederea că încă suntem puternici şi veşnici pe acest tărâm românesc.Român- România-românesc era o articulare sonoră a unei simțiri particulare, Grigore Vieru respirând românește, scriind la fel, fiind o voce constantâ în îndârjire atunci când filtra prin sinele trist o chemare a neamului.
Poezia Legământ”, dedicată „dascălului” său de limbă română este un soi de testament și o recunoaștere a nevoii de înțelegere a tot ceea ce zace în istoria țării noastre: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea,, Ce e Patria?”, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Posmodernismul nu și-l poate revendica, căci versurile sale nu am nimic din zbenguiala rebelă a sfârșitului de secol al XX-lea, ci ele sunt rugăciuni, șoapte, elegii, având ceva din necuvintele lui Nichita Stănescu, fiind precum miezul de după a doua coajă.

Bibliografie:
Bogasiu Sava,"Patria în opera lui Grigore Vieru", Editura Alpha MDN, Buzău, 2015
http://www.versuri-și-creații.ro/poezii/v/grigore-vieru
https://rom.mwikipedia.org/wiki/Grigore Vieru
http://www.istoria.md/articol/536/Grigore Vieru_biografie



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu