PATRIOTISMUL ÎN OPERA POETULUI GRIGORE VIERU


PROF.UNGUREANU PARASCHIVA,
PSIHOLOGIE, GRAD DID.I, ȘCOALA PROFESIONALĂ SPECIALĂ


Rezumat
Grigore Vieru este un poet român din Republica Moldova, a cărui creație conține și poezii în care străbate patriotismul.
”Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.”( Scrisoare din Basarabia)
Aceasta a fost convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”.
Grigore Vieru a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.

Din această credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este cazul poeziei „Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul în proiectează pe Brâncuşi în nemurire.

Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule) Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.
În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!
Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este altceva decât regăsirea Patriei. Căci ce este Patria pentru Grigore Vieru? Este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.
Dar „Fratele Grigore” – aşa îi spuneam noi toţi cei care ne-am aflat de multe ori în preajma Sa şi aşa ne spunea şi El nouă: frate Lazăre, frate Nicolae, frate Ilie – ne-a lăsat o imensă datorie: aceea de a-i împlini visul „pentru că niciodată nu e prea târziu”, cum scria Nicolae Băciuţ. Astfel ca Prutul să nu mai curgă „printre ţări române”. Poate dincolo – dar şi dincoace! – de Prut se vor găsi bărbaţi cu acea înălţime morală a celor din 1918, care îşi vor aduce aminte că „Basarabia noastră este o ţară românească”.
 Poate în fiinţa lor vor simţi acea convingere pe care o aveau cei de atunci: „Noi socotim că mântuirea noastră este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic; toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu fraţii noştri români… Noi vrem o Românie a tuturor românilor”!
„Mii de nopţi nedormite. Am ajuns să mă uit la somn ca la un străin. În urma zborului, dar şi a unei munci de ocnaş, m-am ales cu acest volum pe care îl consider cartea vieţii mele. Cine ştie, poate din întreaga mea trudă se va alege un poem sau un cântec. Dar nu a rămas oare în literatura română Mateevici cu un singur poem?”, se întreba poetul Gr. Vieru, în Cartea vieţii mele, o impresionantă „ars poetica” din volumul Taina care mă apără.
Aproape jumătate de secol creaţia celui „mai al nostru poet” nu lipseşte din sufletele noastre, constituind expresia unei sensibilităţi ieşite din comun. Trăind în universul poeziei, maestrul se mişcă dezinvolt, cu multă inspiraţie, reliefând parcă inepuizabilul potenţial al valorilor esenţiale. Poetul debuta când eu nici nu văzusem lumina zilei, de aceea am avut dintotdeauna impresia că maestrul venea din infinit şi îmbrăţişa veşnicia.
Am crescut cu  Albinuţa  în braţe, legănând rând pe rând mai apoi volumele Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1959), Bună ziua, fulgilor! (1960), Făt-Frumos, Curcubeul (1961), Mulţumim pentru pace! (1963), Făguraşi (1963), Poezii de seama voastră (1966), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970) ş.a.
 A urmat, la o vârstă înscrisă între iluzii şi deziluzii, exaltări şi decepţii, „hrana mai tare”: Numele tău (1968), Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Fiindcă iubesc (1980), Taina care mă apară (1983), Cel care sunt (1987), Izvorul şi clipa (1991), Curăţirea fântânii (1993), Văd şi mărturisesc (1996), Strigat-am către Tine (1999), Acum şi în veac (1997), Cartea vieţii mele (2002) etc.
 Într-o perioadă când literatura română din Basarabia avea mai multe goluri decât împliniri valorice, poetul a răspuns tuturor imperativelor, mitizând ceea ce este sacru şi demitizând profanul. A sacralizat copilăria, refugiindu-se în ea şi transformând-o în mit. A evocat maternitatea, chipul mamei rămânând marca literară a creaţiei sale. A cântat dragostea cu fervoare, căutând sensul înalt al trăirii erotice.
 Dând naştere poeziei patriotice şi sociale, s-a contopit cu ea, devenind un simbol al luptei naţionale din Basarabia postbelică. Etapele creaţiei sale corespund etapelor existenţiale, întrucât Grigore Vieru şi-a trăit poezia la modul sincer, autentic, specific doar marilor creatori. Renunţând la acrobaţiile stilistice golite de sens, căutând să dezvăluie doar esenţa, poetul a reuşit să transmită acea emoţie vie, fragedă, creând o poezie ce va rămâne peste veacuri.
Numele lui Grigore Vieru este cartea de vizită a tuturor basarabenilor, maestrul fiind omul care, cu toată fragilitatea sa, a luptat neîncetat să aducă Basarabia aproape de matricea firească, a ţinut cu înverşunare să ieşim biruitori prin cultură. Cu toate acestea, cum observa şi compozitorul Eugen Doga, „puţine lucruri frumoase s-au spus”. Mulţi au preferat să-l ignore în tăcere, alţii l-au tratat cu superioritate (de parcă peisajul literar ne-ar propune nume de o relevanţă valorică mai pregnantă!), considerându-l un tradiţionalist întârziat. Asemenea atitudini nu numai că nu pot fi înţelese, ele sunt pe drept cuvânt condamnabile.
Ca să ne dăm seama cum este receptată opera lui Grigore Vieru dincolo de Prut, e suficient să deschidem istoriile literare de anvergură. Celei mai recente, a lui N. Manolescu, îi „scapă” numele poetului Vieru (altminteri lucrarea nu înregistrează niciun nume de scriitor român din Basarabia). Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România a declarat pentru MEDIAFAX că Grigore Vieru a fost „un poet notabil” atât pentru literatura basarabeană, cât şi pentru cea românească.
Amintirea poetului nu trebuie umbrită însă de astfel de intervenţii, care, din păcate, nu au fost puţine. Poetul a avut mai mulţi prieteni decât neprieteni, mai mulţi cititori decât calomniatori. Dovada edificatoare o constituie rezonanţa textelor sale la marele public. Despre creaţia poetului s-a scris mult şi se va scrie şi mai mult. De la prima micromonografie Mirajul copilăriei (1968), semnată de Mihai Cimpoi, până la cel mai recent demers monografic, Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), realizat de Theodor Codreanu. Nu ne rămâne decât să sperăm într-o receptare critică obiectivă a operei lui Gr. Vieru, dincolo de schemele politice, programele şi prejudecăţile estetice.
 În mod indiscutabil, Grigore Vieru va fi perceput peste veacuri nu numai ca unul dintre poeţii cei mai valoroşi pentru literatura română din Basarabia, ci şi ca un simbol al renaşterii naţionale, numele lui identificându-se cu reconstituirea identităţii noastre naţionale. A luptat cu intransigenţă şi fidelitate pentru demnitate şi conştiinţă naţională. Marele lui vis nerealizat, unirea Basarabiei cu România, a rămas testament urmaşilor. „Grigore Vieru a trăit întotdeauna cu Basarabia şi România în glasul versului său. Grigore Vieru a fost un poet al lacrimilor, al luminii”, remarca Eugen Simion.
 În mod delicat, prin intermediul poeziei, prin cuvânt, poetul a ţinut să ne comunice adevărul despre obârşia noastră, despre adevărul ştiinţific şi istoric, neostenit reînnodând legătura dintre cultura românească din Basarabia şi cea din Ţară. Devotat prin structura sa interioară idealurilor naţionale, Grigore Vieru reprezintă, la modul exemplar, modelul de consacrare şi de angajare totală.
 Grigore Vieru a fost cea mai insistentă şi viguroasă voce basarabeană proromânească. Prin eseuri, prin activitatea sa socială, prin limba poeziilor sale, într-un context extrem de confuz, el a dezvăluit adevăruri temeinic ascunse, revelând faptul că pe ambele maluri ale Prutului se vorbeşte aceeaşi limbă, iar sevele se nutresc din aceeaşi cultură.
 Plângând în slovă, a făcut mai mult decât alţii, care au strigat de la tribune înalte discursuri patetice, trădându-şi ulterior idealurile pentru o ciorbă de linte.
Poet al Unirii, Vieru ne-a ajutat să ne regăsim Ţara, iar pe cei din Ţară i-a îndemnat să ne înţeleagă şi să ne audă, să descopere prin spirit şi poezie Basarabia uitată. Artist şi militant, poet de vocaţie, patriot fidel, explorator neobosit al Limbii Române, Grigore Vieru şi-a câştigat un loc de cinste în memoria urmaşilor. Aşa cum observa academicianul Mihai Cimpoi, Grigore Vieru a fost şi va rămâne „o personalitate unică, irepetabilă, o fiinţă întru poezie, întru adevăr, întru limba română, întru dreptate”.


Bobliografie

1.      Vieru,Grigore Omul şi Poetul, Editura Iriana, Bucureşti, 1995.
2.      Vieru, Grigore, Taina care mă apasă, Iaşi, Editura Princeps, 2008.
3.      Vieru, Grigore, Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, Editura Jurnalul, 2009.
4.      Vieru, Grigore, Acum şi în veac. Poeme, cântece, confesiuni, Ediţia a VIII-a,





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu