Grigore Vieru –Trup în Romania – Suflet în Basarbia



Profesor limba și literatura română, Felicia Năpîrcă                                                                                                Liceul teoretic „Dr. Mihai Ciucă”Săveni
Poetul Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.

Aruncând o primă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vrajbele istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale.   Întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?” a răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Divinitate și la veșnicie. Viața însăși se consideră împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Poetul, cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“
Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o creativitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Versurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească. Minunatele rime aduse la viață de vocea sa  inconfundabilă să le vom putea          încă multă vreme  în arhivele mass-media.
Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!”. La ce păcate se referea oare poetul? Cu siguranță la cel al împuținării dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg, tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Implicat cu adâncă simţire şi deplină dăruie în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în „românizarea” sentimentului naţional, militând pentru introducerea limbii române, ca limbă oficială, şi a grafiei latine. Ba mai mult, în acele momente de prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional „Deşteaptă-te, române”, propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui contemporan,care nu ar fi putut, desigur, să se ridice la puternicul simţământ naţional al aceluia, imn pe care şi România îl adoptase încă din zilele Revoluţiei din decembrie 1989. Poezia sa reţine foarte bine multe aspecte dintr-o istorie zbuciumată. Poetul a devenit o cutie de rezonanţă a sentimentului naţional, de aceea versurile sale au pătruns adânc în sufletul oamenilor, cu o sinceritate şi multă căldură în mesaje memorabile, esenţiale, urgente. Vieru e un adevărat luptător, în numele neamului său, apărătorul unei istorii vitrege şi opresive. Căci „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei aminteşte de mitul creștinismului în versuri irevocabile şi de muzicalităţi clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit.” (Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o simplitate gravă , sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ «Literatura şi Arta!» // Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/ Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/ Biserici frumoase!/ Ei ne răstigniră pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…)/ Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”
Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea icoană a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în aceasta aspiraţia curată şi înălțătoare a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi însetat de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult granițele impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor prea îndepărtat profețiile sale se vor împlini, cele două ţări româneşti din Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată printr-un organism naţional viu, în ale cărui vene curge acelaşi sânge de autentică românitate. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente reale de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, vorbind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave şi importante, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Bibliografie:


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu