LIMBA ROMÂNĂ DE DINCOACE ŞI DINCOLO DE PRUT


                                                                    
Prof. înv. primar Iacob Carmen-Rodica– gradul didactic I
Şcoala Gimnzială nr.1 Corlăteni, jud. Botoşani

Între spaţiile vitale în care ne construim existenţa lumească, limba se distinge ca loc al dezmărginirii, invocând, prin atributele ei fundamentale, vocaţia omului de a-şi afirma libertatea. Dacă geografia impune graniţe, dacă istoria le alterează şi le modifică, limba deţine taina care consfinţeşte libertatea spirituală. Oriunde în lume şi-ar trăi timpul fiinţa noastră, spaţiul limbii în care ne-am născut construieşte libertatea de a fi ceea ce adâncul istoric al naţiei noastre ne-a înscris în ADN-ul poporului căruia îi aparţinem. Românismul lingvistic este zestrea pe care am moştenit-o de la facerea noastră ca popor şi evenimentele şi voinţele istorice care s-au perindat prin destinul nostru au înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă.                                                                                                      
                                    Dincoace sau dincolo de Prut, limba română numeşte la fel sentimentele fundamentale: iubire, dragoste, frăţie. La fel defineşte ţara, casa, familia. Dincolo sau dincoace sunt adverbe care se raportează doar la un reper spaţial de ordin geografic, Prutul, nu şi la unul spiritual. Râul acesta nu desparte, ci uneşte pe dincolo cu dincoace. Constatăm cu luciditate şi încântare că noua semantică a lui AICI îi uneşte pe toţi cei de-o limbă şi de-un nume, redefinind spaţiul spiritual al poporului român, cu toate durerile sale existenţiale şi, deopotrivă, cu toate împlinirile istorice.                                                               De pretutindeni, spiritul românesc îşi adună esenţa identitară, în limba şi cultura fără frontiere, devenind, tocmai prin dezmărginire, un spirit universal al unei naţii cu un destin istoric frământat. Dacă timpul şi vremurile de odinioară au redus la tăcere sensurile libertăţii, istoria recentă a ţării-mamă a creat noua configuraţie a limbii şi culturii naţionale. Într-un spaţiu al deschiderii, cuvintele nu mai trebuie traduse pentru ca simpla lor rostire să genereze sentimente. Identitatea românului este acum o realitate istoric acceptată, care implică libertatea cuvântului românesc, a tradiţiilor şi a culturii româneşti.De pretutindeni, ca adverb, capătă conotaţii atributive esenţiale, prin raportare la pluralul români. Extrapolând, limba română a devenit limba sacră a comuniunii cu divinitatea şi spaţiu liber în care patria de cuvinte se construieşte deopotrivă pe pământ şi în ceruri.                            Înaintea altor popoare, iată, românii de pretutindeni au verificat afirmaţia lui Malraux: „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi”. Acum, împreună şi din dragoste pentru aproapele lor, cu ochii îndreptaţi a rugă spre ceruri, românii constată că iubirea de neam şi ţară este o religie şi, prin urmare, este şansa de a rămâne în istorie, neprihăniţi de răutăţi şi înnobilaţi prin suferinţă şi jertfă.                                                                                          Vorbind despre destin, ne putem raporta la coordonatele definitorii ale românului, ca expresie a frământărilor şi marilor dureri istorice, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau din neştiinţă, dar, cu siguranţă, ca semn al îndârjirii dorinţei de a nu fi excluşi din istorie. Dacă deseori zăbrelele au îngrădit libertatea fiinţei, niciodată spiritul nu s-a lăsat încătuşat în temniţa pierzaniei. Niciodată libertatea spiritului nu a suferit de vreun zbor frânt; şi asta pentru că au existat, în decursul destinului nostru, personalităţi care, cu vocaţie mesianică, au avut puterea de a ocroti darul omenesc cel mai de preţ, limba, şi prin ea, cultura şi identitatea noastră ca popor.                                                                                                           Undeva  printre  aştri, în  lumina  încă  palidă  a  unui  răsărit, învăluiţi  în  ceaţa dimineţii, stau  la  sfat  doi  împătimiţi  ai  acestui  neam, al  acestui  pămînt: Unul  tânăr, visător, cu  frunte  înaltă  şi  senină, priveşte  îngândurat  la  celălalt, care  e  ceva  mai  scund, mai  firav, mai  împovărat  de  ani, dar  cu  fruntea  la fel de înaltă, gînditoare.                                                                                                                  Eminescu – Luceafărul  român – poetul  cu  fire  superioară, de-a  lungul  vieţii  sale  a  scris  poezii  excepţionale   şi  originale  ca  ,,O, mamă”, ,,Luceafărul”, ,,Scrisorile”, dar  a  fost  şi  o  fire  care  a  luptat  pentru  libertate, dragostea  de  ţară  şi  frumuseţea  neamului. El  e  luptătorul  pentru  Adevăr  şi  Dreptate, dar  această  luptă  i-a  creat  şi  duşmani. Această  revoltă  l-a  ridicat  ca  un  Luceafăr  rece  şi  singur  să  ne  dirijeze  viaţa  mai  departe.                                                                                   Timpul, însă, trece  şi  naţiunea  română  a  avut  nevoie  de  apariţia  unui  om  sfânt, care  să  lupte  şi  să  ne  unească  ca  popor, să  ne  reamintească  că  suntem  oameni  prin  poezii, cântece  şi  opere  valoroase. Atunci, Luceafărul, dăruindu-i  soarta  poporului  său, a  hotărât  să  rupă  o  bucată  din  el, care  s-a  strecurat  pe  Pămînt  sub  o  lacrimă  ce  trebuia  să  încălzească  sufletele  orfanilor  români.                                                                                     Grigore  Vieru - contemporan  cu  noi, care  ne-a  trezit  conştiinţa  noastră  naţională, exprimată  artistică  şi  îmbogăţită  cu  sufletul  său. E  poetul  fructuos  ca  şi  Eminescu, mereu sensibil la freamătulinimiişi la zbuciumul  timpului.  Doi  mari  genii  ai  literaturii  române  s-au  dedicat  întru  totul  poporului, Patriei.    Au  luptat  pentru  Adevărul  absolut. Operele  lor  sunt  fascinante  prin  simpatie, simplitate  şi  măiestria  artistică.                                                                                                      Patria, limba, adevărul, libertatea  sunt  cele  din  marile   dureri  ale  poeţilor. În  poeziile  lui  Eminescu: ,,Din  străinătate”, ,,Ce-ţi  doresc  eu  ţie, dulce  Românie”, ,,Ştefan  cel  Mare”, ,,Doina”  se  vede  dragostea  imensă  a  poetului. Vieru  este  poetul care  şi-a  asumat  greul  unui  grai, trecîndu-l  prin  inima  sa  şi  încărcat  cu  răbdare, înţelepciune  şi  noua  frumuseţe  îl  respectă  în  operele  sale: ,,În limba  ta”, ,,Cîntare  scrisului  român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba  noastră  cea  română”, ,,Pentru  ea”, ,,Trei  culori”, ,,Doina”.                       Vieru  în  poeziile: ,,Tu  iarbă  tot  ai  mamă?” şi  altele  îşi  exprimă  valorile  eului  poetic. Vieru  este  prin  excelenţă  un  poet  al  Mamei  şi  Maternităţii. Tema ,,Mama” cum  a  cântat-o  Vieru  nu  a  mai  cântat-o  nimeni: ,,De  unde”, ,,Făptura  mamei”, ,,Buzele  mamei”, ,,Mîinile  mamei”, ,,Cuvîntul  mamei”, ,,Nopţile  mamei”, sunt  doar  cîteva  din  poeziile  lui  Grigore  Vieru  dedicate  mamei  sale. Mama  este  cea mai sfântă  icoană. Asta a dovedit-o  şi  Eminescu  în  poezia ,,O,mamă”...                                                Doi  mari  genii, cu  mari  idealuri, duc  dorul  copilăriei  ca  în  poeziile  lor, Eminescu: ,,Trecut-au anii”, ,,Copii  eram  noi  doi”, ,,Fiind  băiet  păduri  cutreieram”, atît  şi  Vieru: ,, Ocheanul”, ,,Autobiografică”, ,,Casa  părintească”, duc  dorul  acelei  mici  căsuţe, păduri, visului       copilăresc.                                                    La  Vieru  ca  şi  la  Eminescu  dragostea  este  pură, sinceră, înălţătoare.                                                                       Iubirea  este  o  temă  a  universului  eminescian: ,,Luceafărul, ,,Şi  dacă...”, ,,Pe  lîngă  plopii  fără  soţ”, ,,Mai  am  un  singur  dor”, ,,De  ce  nu-mi  vii” , sunt  doar  cîteva  din  poeziile  eminesciene  în  care  este  cântată  iubirea, femeia, armonia. Vieru  a  dedicat  de  asemenea  mai  multe  versuri  femeii  iubite, dragostei: ,,Dragostea”, ,,Păstrează-n  suflet”, ,,Iubito”.                                                                                                      Natura – mod  de  exprimare  a  motivului  dintre  om  şi  natură  este  descris  în  opera  lui  Eminescu  viu, cu  multă  căldură: ,,Revedere”, ,,Lacul”, ,,Freamăt  de  codru”, ,,Povestea  codrului.Vieru  îl  cunoaşte  profund  pe  Eminescu, idealurile  acestuia  îi  serveau  drept  nesecat  izvor  de  inspiraţie, drept  model  de  creaţie, dedicându-i  poeziile: ,,Legămînt”şi,,Eminescu”.                                                                         Pe  aceşti  doi  poeţi  îi  leagă  gândirea   profundă  şi  dragostea  de  ţară, de  neam, de  valorile  poporului  nostru.Stilul, modelul  de  exprimare  nu  mai  contează, ele  ne  fac  doar să ne deosebim, adică să nu confundăm opera.                                                                                                                                        Braţul  puternic  al  morţii  i-a  ridicat  acolo  sus, făcându-i  locuitori  ai  cosmosului. Astăzi   doi  mari  poeţi: Luceafărul  şi  Lacrima  lui  Eminescu  ne  luminează  cu  lumina  lor, inimile. Mihai Eminescu si Grigore Vieru erau ca doua inimi gemene.                                             Amândoi erau niste poeţi fructuoşi. Ei sunt cei care ne-au ridicat ţara la  o treptă mai sus......care prin poeme şi-au arătat dragostea faţă de România şiRepublica Moldova.Într-un spaţiul al libertăţii şi al respectului pentru valorile celuilalt, românul a putut înţelege faptul că a comunica lingvistic şi social înseamnă a dobândi conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Definirea acestui concept înseamnă acum, pentru România, o reevaluare a destinului istoric asumat şi o reconfigurare a acestuia pentru perspectivele care urmează.       În concluzie, cultura română poate fi considerată o nuanţă în spectrul multicolor al culturii universale, o cultură cu anumite elemente comune cu cultura popoarelor alături de care a convieţuit şi cu care a avut relaţii sau a fost în situaţii de contact, aşa cum demonstrează datele istorice şi arheologice. Istoria culturii noastre poate fi considerată, implicit, şi o istorie a situaţiilor de contact, de schimburi cu culturile din această arie în care s-a plămădit şi a evoluat. În corpul ei, moştenirea culturală şi creaţia culturală s-au îmbinat armonios cu împrumuturile culturale topite şi integrate într-o osmoză care i-a dat şi continuă să-i dea unicitate şi perenitate între celelalte culturi.


Top of Form
Bottom of Form
Top of Form
Bottom of Form


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu