Grigore Vieru, poetul de peste Prut




BOSTAN CRISTINA MAGDALENA, prof. inv. primar, gradul I
LICEUL DE ARTE „IONEL PERLEA”, SLOBOZIA, IALOMITA

Grigore Vieru a fost un poet român, ales membru corespondent al Academiei Române.
S-a născut și a activat în Republica Moldova devenind un simbol al valorilor şi unității românești, fiind strâns legat de ambele maluri ale Prutului. Tematica lui Grigore Vieru este aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat, poezii cu caracter social, abordând de asemenea valorile și tradițiile românești. A ţinut să sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române şi grafiei latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în fosta Uniune Sovietică. Vieru face parte din grupul celor care au luptat pentru independența țării. Un chip blând, o minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară. Aşa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Aşa l-au perceput nu doar apropiaţii, ci şi aceia care şi-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a te cunoaşte pe tine însuţi: munca, iubirea şi cumpăna''. ''Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă''. Sunt două dintre credinţele poetului.

Poetul Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului, fostul judeţ Hotin. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.
La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens, Grigore Vieru spunea:Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond, zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect curativ [1, p.275].
Probabil că incomensurabila durere a mereu copilului Vieru, dar şi grija ca aceasta să nu mai fie trăită, sub nicio formă, de către copiii care, având avantajul de a se naşte mai târziu, nu au cunoscut drama foametei şi a războiului, îl determină pe artist să se apropie de copii prin intermediul poeziei, să le arate frumuseţea lumii, a plaiului natal, dulceaţa păcii care trebuie gustată cu plenitudinea sentimentului că e cel mai mare dar pe care oamenii pot să şi-l fac lor înşişi. Fără pace, ţine Grigore Vieru să-i atenţioneze pe micii cititori care vor fi conducătorii lumii de mâine, nu este posibil niciunul din elementele indispensabile unei vieţi fericite pe care o descrie în Mulţumim pentru pace: nici pâinea albă, care, evident, e în poezia lui Grigore Vieru mai mult decât un simplu aliment, nici voioşia zburdalnică a copilăriei, nici cântecul duios al fluierului făcut de tata (şi poate că nici tata, aşa cum a fost în cazul poetului) şi nici chiar pomii plini de floare sau cerul luminos. De aceea, în acest Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos se poate citi îndemnul: Să preţuiţi pacea şi să mulţumiţi întotdeauna pentru ea:
Or, setea de pace este, la poporul nostru şi, probabil, la alte neamuri ale lumii, mult mai veche decât cea mai mare conflagraţie a umanităţii. În folclorul pentru copii, atestăm această sete de pace în formula de leagăn Dormi în pace pe care Grigore Vieru o consideră Un imn, un măreţşi fundamental imn închinat păcii. Cel, poate, mai vechi cântec de pace de pe aceste locuri unde ne-am întemeiat [2, p. 89]. Copilul care a avut cântec de leagăn şi de trezire ţăcănitulmaşinii de cusut (…Iar noaptea mama / lucra croitoreasă. /Cosea cămăşi de pânză / din cânepă scorţoasă. / Şi cântecul maşinii / sunând fără oprire / fu cântul meu de leagăn / şi cântec de trezire. – Cântec cu acul) a oferit, peste ani, cele mai frumoase cântece de leagăn copiilor acestui meleag.
Această apropiere (despre care am menţionat anterior) a poetului de micii săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă într-un pământ uscat [2, p. 266]. Mai reuşeşte această apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă, fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8].
Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şimuzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuşşi mai vesel decât, poate, toţi educatorii şiînvăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său cititor:
şi aceste patru versuri, care constituie o metaforă revelatorie ce plasează mama, ca simbol al genezei, în centrul existenţei umane, aşa cum soarele este centrul universului şi dătător de viaţă, vor înrădăcina în conştiinţamicuţilor această imagine a mamei-soare, imagine ce se va păstra, peste ani, în dimensiunile subconştientuluipersonalităţii care îşi va aduce aminte, probabil, numai poezioara, fără a mai şti cine este părintele ei, aşa cum mulţi dintre cei care ieri erau copii azi nu ştiu cine este autorul versurilor Pentru pace, pentru pace / Mulţumim frumos (Mulţumim pentru pace) sau - Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpumioare / - Ne-nvelim cu ale mamei calde aripioare. / - Dar când mama nu-i acasă / Şiploiţa cerne? / - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii materne. / - Dacă n-o să vină mama / Şi-o să cadă frunza? / - Cum nu o să vină mama, / Cum să cadă frunza?! (Puişorii). Acest lucru se întâmplă pentru că Grigore Vieru a devenit un poet popular şi chiar dacă poezia lui pentru copii nu ar mai fi (să nu dea Domnul!) editată, dacă ar dispărea cărţile care o conţin, ea va continua să fie învăţatăşi recitată de către micuţi, la fel cum copiii basarabeni ştiau, în anii de după război, La oglindă şi Pe lângă boi de George Coşbucdeşi nu văzuseră niciodată o carte de poezii ale acestui mare poet. Versurile lui Grigore Vieru, afirmă Adrian Păunescu, odată ce le-ai auzit sau citit, te trezeşti într-o zi că le ştii pe de rost, în simplitatea lor măreaţăşi întreagă dăltuită de vremi şi vânturi ca piatra râului şi obrazul ţărmului parcă ieşită din adâncuri anonime la vedere precum scoica întru a-şi dărui perla şi încovoiată coroana pentru a-şi desprinde fructul auriu în poala copilului [4, p. 567].
O altă poezie în care mama devine un simbol cosmogonic şi în care fiecare element al universului – atât al spaţiului teluric, cât şi al celui celest – trebuie să-şi amintească de mamă mai ales în clipa sa de manifestare plenară (iarba când înverzeşte, floarea când înfloreşteşi steaua când se iveşte) este Tu, iarbă, tot ai mamă?:
Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţiişi a cunoaşteriirealităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai puţin serioasă decât a maturilor [2, p. 10]. În acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.
Apropierea de codru şi de stele a satelor de pe văi şi culmi dau senzaţia unui spaţiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reuşit să distrugă acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranţă, spaţiul despre care Lucian Blaga a exclamat: Eu ştiu că veşnicia s-a născut la sat. E spaţiul pe care, când vor mai creşte, îl vor regăsi şi îl vor privi dintr-o altă optică şi cu o altă capacitate de înţelegere în Mioriţa sau în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai am un singur dor.
în care, ca într-o povestioară, micul personaj îşiîmpărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta, satul constituie întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al spaţiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei cărţi de citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei din vale, le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţieşicreştere aleasă.
Instructiv este şi jocul din poezia Curcubeul pe care cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul de soare,al doilea – albastrul de cicoare, iar al treilea roşulşi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul discordiei e, în cazul celor trei „ băieţinătăfleţi”, al cui curcubeu e cel mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când sunt întrebaţi care e curcubeu e mai frumos este expresia unei nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. / Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice: Ştiuşi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şicel’lalt cu pistrui: / Curcubeu / Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Ştiuşi eu? / Unde? Care curcubeu?
Morala pe care micuţii o pot desprinde din această poezie este următoarea: Frumosul poate exista numai în unitate, nu însă şi atunci când dezmembrezi unitatea lui [5, p. 70]: Trece-un ceas ori nici atât, / Singuri li s-a cam urât. / Şi acum se-adună iarăşi / Să se joace buni tovarăşi / Şi cu-albastrul de cicoare / Şi cu galbenul de soare / Şi cu roşul ca de foc... / De! Ca fraţii! La un loc! / Zice omul bucuros: Măi, ce curcubeu frumos!
Cu siguranţă, raţionamentulenunţat mai sus, desprins din versurile citate, îl poate avea ca destinatar, şi astăzi încă sau îndeosebi astăzi, nu numai pe cititorul-copil, ci şi pe cei care ţin în mână frâiele destinului românesc. Aceasta, însă, este o altă temă…
Din poezia lui Vieru copiii află că, aşa cum spune un vechi dicton, trebuie să-ţiiubeşti patria nu pentru că e frumoasă, ci pentru că e a ta. Ca şi în Patria lui Ştefan Baciu, în care cuvântul din titlul înseamnă orice îţi aduce aminte de baştină, în Puiul orb a poetului basarabean aflăm, împreună cu puiul care nu a văzut niciodată mestecenii albi pe care cântă, că patria e în suflet şi că o poţi găsi fără să o vezi, e necesar, pentru aceasta, ca să-ţi vibreze coardele sufletului atât de intens, încât ochii să-ţi devină izvoare de lacrimi.
Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba noastră.
Şi, conchide poetul, sigur de frumuseţeaneţărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (şi nu e vorba de o pasăre obişnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri supranaturale) ar spune şi cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din cea mai frumoasă dintre limbi.
Prin metaforele revelatorii pe care le creează, Grigore Vieru îi explică prietenului său cititor o serie de realităţi, fenomene ale naturii, norme de conduită etc. De exemplu, ţurţurul se topeşte în amiază pentru că nu este altceva decât o bomboană a soarelui din care acesta se înfruptă cu plăcere când răsare în zilele friguroase ale iernii (Sub streaşina saraiului / Stă bomboana soarelui / Stă-n amiază şistrăluce… / – Dulce-i soare?/ – Tare dulce! – Ţurţurul), soarele primăverii este comparat cu un ou de ciocârlie (Cald e soarele-n câmpie / Ca un ou de ciocârlie. – Primăvara) sau cu o pâine mare-mare, ce răsare pentru toţii copiii lumii (Peste codrul meu străbun / Iese soarele cel bun, / Iese rumen peste mare / Peste văi şimunţi cu brume / Ca o pâine mare-mare / Pentru toţi copiii lumii. – Bună dimineaţa), zmeul copiilor este o scrisoare trimisă soarelui (Am un zmeu, am un zmeu / Ce sus zboară zmeul meu! / Bucuros e mândrul soare: / „Am primit şi eu scrisoare!” – Zmeul), iar razele sunt nişte „linii telefonice” prin intermediul cărora păsărelele vorbesc cu soarele: (S-a trezit şi rămurica. / S-au trezit frunzarele / Printr-o rază păsărica / A vorbit cu soarele. – Telefonul păsăruicii). Iar micii cititori vor accepta întotdeauna „explicaţiile” din poeziile lui Grigore Vieru, deoarece, susţine Mihai Cimpoi, poetul are în persoana copilului nu un învăţăcel, căruia trebuie să-i dea sfaturi, ci un convorbitor egal, pe care, ţinând un ou găsit pe prag, nou ca roua şi cald „ca gura mamei mele”, îl poate întreba ca pe un om care l-a citit cel puţin pe Kant: „Luri-la, lumină lină / Ia ghiciţi ce am în mână: / E rotund, alb ca o floare, / Nu e mare, capăt n-are!”[6, pag 8].
Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte, ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşteriivieţiişi ale receptării frumosului artistic.
Bibliografie:
1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu OgneanStamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1987;
2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984;
3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese,Literatura artistică, Chişinău, 1984;
4. Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru, Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;
5. Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;
6. Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983, p. 8
A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!". În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.
Culegeri din lirica şi poezia sa pentru copii au apărut, de-a lungul anilor, în ţări precum Franţa, Rusia, Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Georgia, Armenia, Macedonia, Bulgaria şiBielarus.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu