GRIGORE VIERU- POET AL VALORILOR



Profesor pentru învățământul primar,
Sauciuc Dana-Magdalena
Grad didactic I
Liceul Tehnologic ,,Nicolae Bălcescu”, Flămânzi

       „Într-o literatură cu o mare densitate de valori, aşa cum este şi literatura română, drumul spre originalitate al unui poet trece prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi” „Tentaţia pentru definirea concepţiei despre poezie sau poet nu ţine la Grigore Vieru de vreo modă poetică, ci constituie o necesitate organică de conştientizare sau aderare la o direcţie sau la un program, la o tendinţă sau la un ideal artistic”-Alexandru Burlacu .
       Poetul Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere.     Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.

       Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tăuUn verde ne vedeIzvorul şi clipaCel care suntHristos nu are nicio vinăRugăciune pentru mamaTaina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi
       Latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.
       Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
       Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.
Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane
        Grigore Vieru oferă prin întreaga-i creaţie o viziune cu totul originală asupra unor teme care sunt, în fond, de factură tradiţională De-a lungul timpului, poetul a fost în căutarea unei formule, definiţii, meditaţii asupra poeziei în diverse confidenţe în scurte poeme, eseuri, note şi articole.         Poetul Grigore Vieru a fost de multe ori întrebat în interviuri „Poetul cum îşi face poezia?” sau „Ce este poezia?” , întrebare la care poetul nu s-a  grăbit să facă o definiţie, întrebând: „Cine o poate defini?”, în schimb unele consideraţii poetul oferă, având de fiecare dată un răspuns neaşteptat, plin de inventivitate, iar de cele mai multe ori, răspunsul poate fi luat drept un aforism, cum ar fi, de exemplu: „Poezia ar fi secretul materiei cenuşii scăpat de gura inimii” , pentru că nimeni nu poate concepe şi cunoaşte mai bine ca inima secretele creierului uman.
       Grigore Vieru a demonstrat în mod analitic faptul că facerea poeziei nu e o simplă elaborare forţată de cuvinte adunate într-un tot întreg, numit simplu poezie, ci un veşnic frământ, o spargere a „recipientelor” verbale, expresia autocontrolului etic şi estetic. Într-un mod cu totul artistic, iată cum decurge procesul de facere a poeziei: poetul „îşi ia toiagul şi desaga – ştiutoare inima-i explică –, şi cuvintele din lume cu sârg şi le adună, le curăţă mereu de pleavă şi de hoaspă, le încălzeşte îndelung lângă piept şi le cântăreşte lângă tâmple şi abia după aceea le încrustează cu un vârf de stea incandescentă într-o margine de cer senin, ca să vină rouă să le scalde, ca să vină ziua să le zvânte. De aceea şi le sorbim atât de limpezi şi atât de înţelese” .
       Poezia, în concepţia lui Grigore Vieru, are un scop primordial: „trebuie să ruşineze sufletul sărac, să-l pedepsească chiar” prin statutul ei estetic, prin taina frumosului pe care-l promovează. Poetul îşi asumă prin aceasta sentimentul.
      Poezia lui Grigore Vieru ştie să îndrepte „albia izvorului” spre „tâmpla” incinsă a veacului, spre evenimentele imperative ale timpului modern.


BIBLIOGRAFIE
Burlacu Alexandru, Grigore Vieru între tentaţia orfică şi mesianică// Basarabia 1-2, 1996, p. 100. 2 Burlacu Alexandru, Poetica lui Grigore Vieru. În: Metaliteratura, anul IX, nr.1-2 (20), 2009, p. 6. 3 Ladaniuc Victor, Din patria sufletului (Grigore Vieru la 50 de ani)

Hadârcă Ion, “Din munţii omeniei”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu