Iftime
Magdalena,prof.înv.primar,gr.I-Şcoala ,,Patriarh Teoctist’’Tocileni
Dintre
direcţiile liricii lui Grigore Vieru, literatura pentru copii i-a adus cea mai
mare satisfacţie şi succes de public. Ea constituia o formă intimă de
comunicare între poetul exilat lingvistic în propria ţară şi limba română, ce
îi permitea a da astfel frâu liber sentimentelor sale patriotice. Dintre cele
mai îndrăgite cicluri de poeme dedicate celor mici notăm: Făt-Frumos
curcubeul, 1961, Bună ziua, fulgilor!, 1961, Mulţumim pentru pace,
1963, Făguraşi, 1963, Abecedarul, 1970, Trei iezi, 1970, Clopoţeii,
1978, Albinuţa, carte pentru grădiniţă, 1980, Să creşti mare,
1980, Mira Mirabela, 1982, scenariu poetic pentru filmul regizat de Ion
Popescu Gopo şi pe muzica lui Eugen Doga. Grigore Vieru face parte din
colectivul de autori ai primului Abecedar (1988) pentru copiii
români din Basarabia, studiat încă în şcoli la sfârşitul deceniului nouă
mileniului trecut.
Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale[1, p. 274], Grigore
Vieru este, fără îndoială, cel mai mare poet pentru copii din literatura română
şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea
acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de
versuri pentru copii, dintre care Albinuţa – abecedar pentru
preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare, dar şi conferirea,
în 1988, a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii
pentru copii – Premiul Andersen.
La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană, poezia sa pentru cei mici
îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit
s-o îndure poetul în copilărie. De fapt, deşi se spune că cea mai frumoasă
vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea
caracteriza-o), această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru, ca şi a
milioanelor de semeni de-ai săi, nu a fost una tocmai fericită: a avut
imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil –
foametea şi războiul, fenomene care, vom vedea, ies din timpul real şi-l
însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens,
Grigore Vieru spunea: Copilăria mea a fost pârjolită, săraca de ea, de
focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era
culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării, unde găseam mai mult gloanţe
ruginite, pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă, în fond,
zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios, topit
de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură
moldovenească, nu mai puţin veche ca cea chineză, dar întrecând-o ca efect
curativ [1, p.275].
Această apropiere (despre care am menţionat anterior) a poetului de micii
săi cititori este una reuşită deoarece aici, în spaţiul imaculat al poeziei
pentru copii, poetul se regăseşte pe sine, ea constituie pentru acesta ploaia
curată care îl spală de colbul zilei, îl înseninează
şi îl întăreşte pentru plug, spre deosebire de poezia
pentru maturi, care reprezintă în cazul lui Vieru aratul pe arşiţă
într-un pământ uscat [2, p. 266]. Mai reuşeşte această
apropiere şi pentru că, aşa cum spune Mihai Cimpoi, poetul dispune de toate
calităţile necesare în acest sens: bunătate, tact, inteligenţă,
fantezie vie, dragoste faţă de toată fiinţa fragedă [3, p. 8].
Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ.
Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului. Prin
catrenele sale pe care copiii le pot memoriza cu uşurinţă datorită ludicului şi
muzicalităţii din ele, Vieru altoieşte în conştiinţa micilor cititori valori
general-umane, respectul faţă de părinţi, dragostea pentru patrie şi pentru
limba maternă. Important e că reuşeşte să facă acest lucru fără a fi
plictisitor deloc, ba chiar mai jucăuş şi mai vesel decât, poate, toţi educatorii
şi învăţătorii cu toată metodica şi metodologia pe care aceştia au învăţat-o pe
băncile şcolilor. Grigore Vieru, posedând o artă deosebită a laconicului, a
concisului încărcat de semnificaţii profunde, îi spune micului şi fidelului său
cititor:
Mama ne mângâie,
Soarele luceşte,
Soarele e unul,
Mama una este.
(Mama)
Poetul reuşeşte, prin intermediul jocului, al metaforei şi al
personificării să „traducă” o complexă filozofie a vieţii şi a cunoaşterii
realităţii înconjurătoare pe înţelesul copiilor, urmând, aşa cum afirmă
criticul Mihai Cimpoi, filozofia lor elementară, care însă nu este mai
puţin serioasă decât a maturilor [2, p. 10]. În
acest sens, se poate afirma că poezia lui Grigore Vieru constituie, pentru
multe generaţii, alături de cei şapte ani de-acasă, întâia şi cea mai durabilă
şcoală a adevăratelor valori, a omeniei şi a bunului-simţ.
Frumuseţea plaiului natal este evocată, fără descrieri împovărătoare,
în Satele Moldovei:
Pe vale, pe culme,
Stau satele mele,
Aproape de codru,
Aproape de stele.
Apropierea de codru şi de stele a satelor de pe văi şi culmi dau senzaţia
unui spaţiu mirific, originar, în care tehnicizarea nu a reuşit să distrugă
acea indisolubilă comuniune a omului cu natura. E, cu siguranţă, spaţiul despre
care Lucian Blaga a exclamat: Eu ştiu că veşnicia s-a născut la
sat. E spaţiul pe care, când vor mai creşte, îl vor regăsi şi îl vor
privi dintr-o altă optică şi cu o altă capacitate de înţelegere în Mioriţa sau
în Fiind băiat… sau în Sara pe deal ori Mai
am un singur dor.
Cine oare nu-şi aduce aminte poezia Satul meu din Abecedarul copilăriei
–
Satul nostru-i mare tare,
Satul nostru capăt n-are.
Până la bunicul Petru
Este cam vreun kilometru
Până la unchiul Andrei
Kilometri sunt vreo trei.
Nu-i cunosc pe cei din vale,
Da-i salut pe toţi în cale –
(Satul meu)
în care, ca într-o povestioară,
micul personaj îşi împărtăşeşte descoperirile. Pentru acesta, satul constituie
întregul univers, este un fel de Alfa şi Omega al
spaţiului, iar naratorul se configurează în viziunea micilor lectori ai primei
cărţi de citire ca un fel de personaj-model, care, deşi nu-i cunoaşte pe cei
din vale, le dă bineţe tuturor – dovadă de educaţie şi creştere aleasă.
Instructiv este şi jocul din poezia Curcubeul pe care
cenzura a interzis-o întrezărind în ea culorile Tricolorului românesc. Cei trei
tovarăşi de joacă – creţul, cârnul şi pistruiatul – au dat curcubeul jos şi
l-au împărţit între ei, luându-şi fiecare câte o culoare: primul – galbenul
de soare,al doilea – albastrul de cicoare, iar al
treilea roşul şi-a ales. Întrebarea întrebătoare, mărul
discordiei e, în cazul celor trei „ băieţi nătăfleţi”, al cui curcubeu e cel
mai frumos, când, de fapt, niciunul din ei nu este posesorul curcubeului, ci
doar al unei singure culori. De aceea, răspunsul pe care îl dau părinţii când
sunt întrebaţi care e curcubeu e mai frumos este expresia unei
nedumeriri: Zice cârnul: Uite, mamă, / Curcubeul meu din mână / Nu-i
aşa că-i fără seamăn?! / Poate, cârnul meu, dar eu / Nu văd nici un curcubeu. /
Creţul mi se lăuda: / Tată, curcubeu aşa / Zi, mai are cineva?! / Tata zice:
Ştiu şi eu? / Nu văd nici un curcubeu. / Dar şi cel’lalt cu pistrui: / Curcubeu
/ Ca al meu / Altu-n lume, mâcă, nu-i! / Iar bunica: Ştiu şi eu? / Unde? Care
curcubeu?
Maestru neîntrecut al metaforei încărcate de semnificaţii profunde, Grigore
Vieru îi transmite micului cititor ideea de superlativ absolut al frumuseţii
limbii materne, creând, în Frumoasă-i limba noastră, o imagine
de-a dreptul extraordinară: până şi pasărea măiastră, în clipele sale de
reculegere, îşi pleacă urechea pentru a asculta, cu drag şi cu mirare, limba
noastră:
Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră
Şi, conchide poetul, sigur de
frumuseţea neţărmurită a limbii noastre, dacă această pasăre (şi nu e vorba de
o pasăre obişnuită, ci de cea măiastră care în basme este înzestrată cu puteri
supranaturale) ar spune şi cuvinte, ea le-ar lua din limba română, adică din
cea mai frumoasă dintre limbi:
De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.
(Frumoasă-i limba noastră)
Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi
„nefericirile” copilăriei însăşi, este, cu certitudine, mai mult decât o carte,
ea capătă proporţiile unei mari şcoli, ale unui templu în care copiii sunt
iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.
Bibliografie:
1. Duminica mea este rândul pe care-l scriu (dialog cu Ognean
Stamboliev, traducător din Bulgaria) // Vieru, Grigore Cel
care sunt, Editura Literatura artistică, Chişinău,
1987;
2. Vieru, Grigore Scrieri alese, Literatura
artistică, Chişinău, 1984;
3. Cimpoi, Mihai Univers matern, univers
al copilăriei, prefaţă la Vieru, Grigore Opere alese,Literatura
artistică, Chişinău, 1984;
4. Păunescu, Adrian Grigore Vieru // Vieru,
Grigore Taina care mă apără,Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008;
5. Ţigănuş, Virgil Nistru Grigore Vieru iluminat de
poezie Editura Universităţii din Chişinău, 2006;
6. Cimpoi, Mihai Metafore asemeni pâinii, prefaţă la
Vieru, Grigore Poezii,Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983,
p. 8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu