Grigore Vieru, între Basarabia şi România




Sîrghe Claudia

Profesor pentru învăţământul primar
Gradul didactic I
Şcoala Primară Parpaniţa-Negreşti


Născut în Regatul România, Grigore Vieru(1935-2009) a fost copilul unor ţărani plugari şi a trăit la Chişinău, în actuala Republică Moldova, după ce îndurase regimul sovietic. A debutat încă din studenţie, publicând şi  în revista „Nistru” poemul „Închinare”, dedicat lui Mihai Eminescu, iar editorial în 1964 cu volumul „Numele tău”, ce conţinea, între altele, trei poeme numite: Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Brâncuşi; dar şi alte două dedicate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu.
Cel mai apropiat gorjean de sufletul său este maistrul Vasile C. Vulpe, care pe 23 august 1991 l-a cunoscut personal, apoi l-a adus de mai multe ori în Gorj, între ei stabilindu-se o prietenie frăţească.
Apreciat de critica literară ca fiind cel mai tipic reprezentant al orientării tradiţional-clasice în poezia postbelică, Grigore Vieru este şi cel mai popular şi îndrăgit poet din Republica Moldova. Poet al maturităţii şi al dragostei, al copilăriei şi plaiului natal,  Vieru se impune printr-o viziune specifică, printr-un stil particular şi o tonalitate lirică aparte, fapt pentru care «chiar la nivelul primului contact cu poezia simţim suflul arzător al vieţii».

Grigore Vieru este un poet unic, dotat cu un soi de fragilitate asemănătoare cu cea a firului de iarbă, care i-a vulnerabilizat ființa până-n moarte. Memoria colectivă îl păstrează ca pe un poet cu un cuget tare, dar „sângerând” pentru Basarabia.
Grigore Vieru este înainte de toate o veritabilă conştiinţă scriitoricească şi civică a Republicii Moldova postbelice, astfel încât, folosind forţa cuvântului şi a logosului străbun, împământeneşte în spiritul nostru un autentic fond ontologic şi metafizic. Grigore Vieru a fost însuşi sufletul Basarabiei. 
Numele poetului Grigore Vieru rămâne de-a pururi un pilduitor sacrificiu şi pentru literatura Basarabiei, fiind mult mai activă şi mai bine reprezentată. Deplângându-i pierderea, bunul confrate Nicolae Dabija scria acum trei ani că Grigore Vieru ”a fost mai mult decât un poet, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N. Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că, la începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni” (Literatura şi Arta, nr. 3/22 ianuarie 2009). Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă dar şi urgentă în activismul emergenţei programatice. Poetul observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul: / «Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.»”
Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea votivă şi inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în acesta aspiraţia curată şi înălţimea rectitudinală a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi setos de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de cel ce dedicase, prin anii ‘70, Tricolorului naţional, poemul Curcubeul. Filologul şi istoricul, – absolvent al Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chişinău (1958), – se vor regăsi într-una şi aceeaşi vocaţie a militantismului naţional, deopotrivă incriminant şi integrator, în sensul în care poetul spusese că ”cine nu şi-a scris istoria cu sângele acela sau n-a avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”… Salvarea prin ”limbă” şi ”carte” devine un laitmotiv în poezia conştiinţei sale naţionale care priveşte spre Lumină şi Frumuseţe: „Razele ne vin din soare,/ Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoşesc –/ Din cuvântul românesc.” (Dorul şi limba) Sau această meditaţie, care îl exprimă la modul orfeic şi martiric, în expresivitatea modernistă a versului liber: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu dând piatra la o parte.”
 Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor prea îndepărtat profesiile sale se vor împlini, cele două ţări româneşti din Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată printr-un organism naţional viu, în ale cărui vene curge acelaşi sânge de autentică românitate. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave şi semnificative, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămâne nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor,  pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.


Bibliografie:
Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții şi al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012
Grigore Vieru, „Scrieri alese”, Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Ioana Emanuela Petrescu, „Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Literatura şi Arta Moldovei, Enciclopedie, Chişinău, Red. ESM., 1985
Ştefan Augustin Doinaș, „Orfeu şi tentația realului”, Editura Eminescu, București, 1974

Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune”, în Revista Limba Română, Nr.1- 4, 2009

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu