Grigore Vieru-poet al neamului românesc



Huțanu Viorica- prof. înv. primar, gradul didactic I,
 Școala Gimnazială „Luca Arbore” Vorona Mare

Grigore Vieru este poetul care a reuşit să pătrundă adânc în sufletul neamului şi al poporului,  un simbol al rezistenței și continuității prin cultură, al spiritului românesc în spațiul unic și unitar al poporului nostru de pe cele două maluri ale Prutului. Maestru al cuvântului, poet al lucrurilor sacre, a lăsat o operă monumentală, de o muzicalitate și o rară frumusețe, care captivează cititorul și trezește în el conștiința valorii imense a limbii. A rămas în conștiința tuturor ca un militant pentru reîntregire națională, pentru limba română, pentru valorile culturii românești. Grigore Vieru este și va rămâne  un exemplu de patriotism pentru generaţiile viitoare.

 Poetul  s-a născut la data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, dintr-un fost județ al României, în prezent județ al Republicii Moldova. Poetul însuși afirma: „Sunt născut pe malul stâng al Prutului, în preajma Cernăuților, vis-a-vis de Miorcanii lui Ion Pillat. Satele noastre - și-al meu Pererâta, și-al marelui poet - , sunt ca o comună mai mare despărțită de o apă; pe un mal se află părinții, pe celălalt – copiii lor, bătrâni și ei de-acum; pe un mal sora, pe celălalt fratele”.
Poet liric, cu o mare sensibilitate, a dedicat poezii sufletului omenesc. ,,Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – astfel spunea despre sine cu atâta  modestie  Grigore Vieru. Pentru noi a fost un maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. Poet și un om mare de cultură, care a condus într-un fel destinul culturii basarabene,Vieru este un model al patriotismului, care se reflectă pregnant în poeziile sale. A iubit poporul roman până la lacrimi, afecțiunea față de acest popor și plaiul natal n-a avut limite pentru el.
            Ca nimeni altul dintre contemporani, poetul stăpâneşte cuvântul adică, limba română „pe care a învăţat-o o viaţă şi a sacralizat-o. Iată ce mărturiseşte însuşi autorul: „Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede poetul.  Același intens sentiment patriotic face ca Vieru să-și asume răspândirea și dăinuirea graiului românesc pe tărâmurile rupte din trupul țării. În acest sens, semnificative sunt creațiile: ,,În limba ta”, ,,Cântare scrisului român”, ,,Ridică-te”, ,,Limba noastră cea română”, ,,Pentru ea”, ,,Trei culori”, ,,Doina”.
Simplă și limpede, de o înaltă inventivitate artististică, poezia viereană, destinată unui spectru larg de cititori din diferite clase sociale, captivează cititorul și trezește în el conștiința valorii imense a limbii.
Nu poate fi concepută apartenența la un spațiu și la un neam, la o credință străbună, la o istorie, la Grigore Vieru, fără acea apartenență la o limbă românească. Chiar și  cartea pentru copii, apărută la Chișinău, în anul 1990, se numește „Frumoasă-i limba românescă”-preluând titlul uneia dintre poezii:  „ Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag și cu mirare/ Ascultă limba noastră./ De-ar spune și cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea le-ar lua, știu bine,/ Din limba sfântă-a noastră”.
Limba este o expresie a unor simțiri profunde și, totodată, un puternic liant între oameni: „limba română este întâia graniță a țării mele, care trebuie păzită, apărată și fortificată”. Dacă a-ți iubi limba înseamnă un act de patriotism, putem afirma  că Grigore Vieru a fost un mare poet al țării întregite, al limbii române.
Dovada vie a patriotismului poetului sunt poeziile închinate patriei-mamă. Patria se identifică cu mama („Mamă tu eşti”), cu Moldova/ pământul străvechi („De la tine”), cu vatra satului („Satul meu”, „Acasă”), cu personalităţile importante ale neamului nostru şi  cu oamenii acestui pământ, plugarului revenindu-i rolul principal („Către plugar). Poeziile prezintă ataşamentul faţă de casa părintească şi faţă de satul natal,  reazemul, patetism adânc interiorizat, dorul, admiraţia, etc.
 ”Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă!” - considera Vieru și, el a avut grijă de ea! Dând dovadă de un adânc patriotism, poetul dă o definiție poetică la întrebarea „Ce e patria?”, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la elementele naturii: „Piatra este pâine caldă./ Vântul ăsta e vin domnesc./ Și pelinul-busuioc sălbatic”(...)„Vine ziua aurindu-mi pâinea/ Vine seara aromindu-mi vinul./ Vine mama îndulcindu-mi gândul”. Grigore Vieru se cuprinde în inima românilor ca Vârful de Dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca strugurii în viile Moldovei întregi și ca miraculoasa noapte a colindelor în fereastra copilariei. Tot timpul inspirat și blând, plin de furtunile ce domină povestea Nistrului, înscriindu-și durerea în Marea Neagră (Fănuș Neagu).
 Convingerea lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, iar Republica Moldova o parte a trupului țării. A trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii: Cred că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie naţională fără Eminescu(…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”.
Odată cu trecerea Prutului, în 1973, în cadrul unei delegații de scriitori sovietici, Grigore Vieru participă la întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX. Vizitând împreună cu aceștia mănăstirile din Bucovina, poetul spunea „ Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos , eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. La câţiva ani după ce visul său a devenit realitate, în 1990, poetul a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Drumul până acolo a fost lung şi anevoios. Aflat în prima linie a luptei pentru scrierea latină, pentru oficializarea limbii române, poetul a fost ameninţat cu moartea, a fost bătut cu pietre şi scuipat în plină stradă. Ca răspuns, Vieru a scris mai multe articole, poeme şi cântece.
În imnul închinat pământului natal se desprinde aceeași puternică iubire de patrie: ,,Sunt multe ţări pe lume/ Ce-ncântă şi te-atrag,/ Dar plaiul meu anume/ Îmi este cel mai drag./ Dragule, meleagule,/ Duiosul nostru cânt,/ Smolitule, truditule,/ Frumosul meu pământ! ”(„Plaiul meu”). Dorul de mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale, toate se transformă şi se încheagă în dorul de patrie, fiindcă „Acasă/ Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne poetului chiar dacă se va întâmpla ca mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”), este patria cea mare, e România pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”:„Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/  Eu ştiu că te-am rănit spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ” Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”
Din dulcea Basarabie și-a alimentat forța și profunzimea așa cum un copac se hrănește cu seva gliei în care și-a înfipt rădăcinile. Poezia „Ars poetica” împărtășește crezul artistului care se arată rod al neamului său. Poetul s-a identificat cu bucuriile și suferințele poporului său, a simțit vibrația sa și a cântat durerile Basarabiei ce veșnic a tânjit din cauza ruperii de patria mamă. În poeziile sale surprinde chinul înăbușit și rostește strigătul neamului său. „Scrisoare din Basarabia” transmite suferința acestui popor pe care cititorul o simte aproape fizic. Totul este îmbrăcat în resemnare, credință în forța divină și în iubire: „Mi-e dor și vă sărut.”
 ''Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolți, și plouă, pentru ca lanul să lege rod și mugurul să scoată frunze și flori'', scria scriitorul Nicolae Dabija.
 Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie''.
Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor cu suflet de înger, ei fiind darul cel mai de preț al familiei. A scris literatură pentru copii întrucât, afirma poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare roman  când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
            Poetul basarabean întrupează în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepție, și, în același timp, o impecabilă conștiință a națiunii sale. Ne-au rămas poeziile sale, în care adesea îl punea pe Mihai Eminescu mai presus chiar decât zeii. Se închinase memoriei sale, pentru ultima dată, cu câteva ore înaintea accidentului care urma să-i aducă sfârşitul. Grigore Vieru a plecat dintre noi tăcut şi discret, aşa cum îi era firea. S-a stins purtând în suflet visul unei singure ţări pentru toţi românii, pentru care a luptat ca nimeni altul din generaţia sa. Unitatea neamului, frăția dintre popoare și evocarea unei istorii adevărate în detrimentul celei imposibile, au fost temele pe care Grigore Vieru nu s-a sfiit să le expună în opera sa.  Astfel putem să afirmăm cu certitudine că una dintre ”stelele” literaturii române este și va rămâne un erou național, ce a avut curajul mereu să vocifereze nedreptatea la care a fost supus el și poporul său.
 „Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria). 
Grigore Vieru a fost un adevărat simbol al Renașterii naționale, al luptei pentru limba română și identitatea noastră românească. Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și publică, Grigore Vieru a promovat conștiința spațiului cultural românesc, fiind prezent cu o totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfășurate pe ambele maluri ale Prutului.

Bibliografie:  
Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008
 Dolgan, Mihail, Grigore Vieru, adevăratul. Chișinău, 2003.
 Ion Cristoiu, Grigore Vieru – poetul neamului, 2011;













Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu