Grigore Vieru – poet al nemului românesc



Grigore Alina
Profesor de limba și literatura română
Gradul II
Școala Profesională „Sf. Apostol Andrei” Smîrdan


           „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
            Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tăuUn verde ne vedeIzvorul şi clipaCel care suntHristos nu are nicio vinăRugăciune pentru mamaTaina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.

              Cred că latura cea mai profundă a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor.
            De ce poet al nemului românesc ? Ei bine, pentru că Grigore Vieru în operele sale a vorbit despre dragostea de țară, expunându-și deopotrivă dorința arzătoare de unificare subliniată în poezii precum :„Frumosă-i limba noastră”, „În limba ta”, „Scrisoare din Basarabia”.
            Limba materna este cel mai de preț lucru al unui popor,este plămânul prin care respiră tot neamul și suflarea în care se contopește sufletul. Calitatea graiului românesc  se explică prin harul ei de a oglindi întreaga istorie a neamului, cu toate bucuriile şi tristețile ei, victoriile și înfrângerile trăite, visele realizate şi speranțele spulberate de împrejurările nesigure prin care i-a fost sortit să treacă. Acest lucru poate fi desprins din poezia „Frumosă-i limba noastră”, în care poetul ne mărturisește că și păsările, dacă ar folosi cuvinte în cântecele lor, ara lege limba românească.
            În graiul matern se-ascunde amintirea trecutului nostru, zestrea noastră strămoșească, a originilor cu care suntem înfrățiți încă de la naștere, iată de ce oamenii au calificat dintotdeauna limba maternă drept o comoară care nu are vreun preţ de vânzare sau cumpărare, dar, în schimb, poate fi moştenită, păstrată şi cultivată cu sfințenie, dacă nu din respect pentru strămoșii care i-au dat suflu, culoare și aripi, măcar din respect pentru tine însuți, pentru ceea ce ești azi, grație zilei de ieri. În acest dulce grai ne cântau mama și bunica cântece de leagăn. De asta a fost cântată limba noastră de mulți poeți.
             O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
              Poezia cu care Grigore Vieru atinge, după părerea mea, apogeul creației sale pe tema dragostei de neam este „Scrisoare din Basarabia”, poezie care surprinde trăirile autorului încă din vremea copilăriei surprinse până în cea a adolescenței, maturității.
           Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.




Bibliografie :

         Grigore Vieru - ,,Acum şi în veac”, Ed. Litera, Chişinău, 2001
         Scriitori români notorii - ,,Viaţa, activitatea, opera”, Ed. Epigraf, Chişinău, 2007
         www.grigorevieru.md

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu