Motricală Ludmila,
profesoară de limba şi
literatura română,
grad didactic I,
Liceul Teoretic „Pro
Succes”
Rezumat
Din universul liricii
lui Grigore Vieru, m-am axat pe poezia patriotică. Dorul de Patria –mamă, Vieru
a exprimat-o încă în poezia pentru copii. A fost plăcut să descopăr că poetul a
trăit instinctiv româneşte. În poezie, Grigore Vieru a retrăit momentrul
reintregirii neamului. A reuşit să redea prin eul liric, sentimentul bucuriei
revenirii noastre, a românilor din toate principatele, judeţele şi satele,
Acasă, în România Mare! Ca poet a plecat cu sufletul împăcat, însă ca om s-a
simţit înstrăinat, căci Basarabia şi azi rătăceşte în drumul spre Ţară! Poezia
sa ne învaţă să avem Credinţă curată, din care izvorăşte răbdarea şi bunătatea!
Datorită acestor virtuţi se va realiza înaltul ideal. Zapisul lăsat de Dumnezeu
că suntem un neam, avem o limbă şi o credinţă, nu-l va rupe nimeni! Re-unirea se va înfăptui în ziua aleasă
de Mântuitorul, doar că noi să luptăm frumos şi demn, avându-i model pe
voievozii patrioţi şi oamenii de cultură!
Legenda spune că
Dumnezeu după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Românii,
fiind cuprinşi de grijile zilei, au venit
la urmă. Ei au îngenuncheat la scaunul împărăţiei lui Dumnezeu. Din milă
şi mare dragoste de ei, Creatorul le-a spus să rămână cu ce au şi în adaos le-a
dat o inimă uşoară ca să se bucure de ceea ce e lor.Şi au plecat, mulţumind
pentru binecuvântare. Cu harul şi cu mila Domnului, aceştia au transformat
pământul ţării în grădina Maicii Domnului, fapt vehiculat în tradiţia noastră
încă din secolul al XV-lea şi confirmat
şi de Papa Ioan Paul al II-lea, în 1999, când a vizitat România.
Pământul acesta roditor şi bogat în multe bunătăţi a atras ochiul
invidiosului. Şi mulţi străini- turci, polonezi, tătari, ruşi – au vrut să-l
stăpânească. Aceştia nu numai că au râvnit ce nu este al lor, dar unii dintre
eiau şi reuşit să ne dezbine ca neam şi
să rupă Basarabia de la sânul României
Mari, întregită la 1918. Da, au izbutit să săvârşească această mare nedreptate.
Dar mai ştim vorba de duh care glăsuieşte că „Sângele apă nu se face!” Aceasta va străbate prin toţi porii
istoriei şi vremii, cerându-şi dreptul la viaţă.
Patrioţii
înnsăcuţi sunt ambasadorii Adevărului istoric. Poetul Grigore Vieru,
completează şirul acestora şi mărturiseşte în unul din interviurile sale, că, fiind
copil, mamă-sa îl lua la ogor şi auzea pe celălalt mal al Prutului, la
Miorcani, câte un miorcănean strigând la căluţul său nărăvaş: „Ho, nebunule!” Şi se mira că la Miorcani
se vorbeşte ca la el în sat. Deşi la şcoală i se spunea că România e un duşman,
iar manualele şcolare erau despre jandarmii români care, ocupându-i, îi bat şi
umilesc, el totuşi, instinctiv, a gândit româneşte.
A
răsărit ca poet din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii
Române, s-a născut şi s-a format în Moldova lui Eminescu şi Creangă, în
Transilvania lui Rebreanu şi Blaga, în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui
Arghezi şi Sorescu.
Poezia
lui Grigore Vieru a luat fiinţăîn singurătate, ca un remediu contra fricii,
deoarece, rămânândacasă, mama sa fiindnevoită
să plece la Cernăuţi după o mână de porumb, micul Grigore îşi spunea poveşti şi
poezii compuse de el: „S-a stins soarele
cel bun,/ Eu mă culc, poveşti îmi spun./ Dar nici una nu-i frumoasă/ Greu e
singurel în casă!” Ea mai vine şi din
tradiţie. A crescut din istoria, limba
şi obiceiurile neamului şia fost receptivă la tot ce este nou şi modern,
alegând cu discernământ doar ceea ce a ajutat-o să crească, să se îmbogăţească
şi să răspundă aşteptărilor cititorului, încât acesta din urmă să se regăsească
între rândurile cărţii sale şi să se clădească ca personalitate.
Fiind
trăitor sub regimul comunist, cenzura i-a trecut versurile sub lupă. Poetul îşi
aminteşte şi povesteşte cu un surâs sugestiv de
păţania volumului de versuri pentru copii „Trei iezi” care a fost „amputat” din cauza poeziei nevinovate „Curcubeul”. E vorba de trei băieţi
năzdrăvani, care şi-au ales câte o culoare din spectrul fenomenului optic: „Cârnul- albastru de cicoare/ Creţul-
galbenul de soare/ Celălalt- roşul şi-a ales...” Cenzura a descoperit în
cele trei culori Tricolorul românesc. Numai după ce foaia cu poezie a fost
ruptă, iar titlul din cuprinsul cărţii a fost acoperit cu tuş negru, cartea a
fost dată la editură, apărând apoi în circuitul cultural.
Poetul
şi-a înţeles chemarea- de a trudi în ocna Cuvântului şi a-l pune în slujba
Binelui, Adevărului, Frumosului, Iubirii, încât ajungând în sufletul celui care
îl citeşte, să-l remodeleze. Poezia „Braţele
crucii” este o mărturisire a crezului său, primit cu toată inima: „Cuprinsu- m-au frăţeşte/ Braţele crucii/ Pe
care o duc./ Cu trupul ei cald/ M-am învelit.”
Asumarea
crucii este esenţială pentru mântuirea omului. Când crucea noastră este unită
cu Crucea lui Hristos, puterea şi efectul celei din urmă se transferă nouă şi
devine un canal de legătură prin care Darul cel bun şi desăvârşit vine de Sus şi
curge în sufletele noastre pentru a ne umple golul cu spirtualitate şi sacralitate.
În
drumul spre împlinirea chemării şi-a luat sprijinitori de nădejde. Primul dintre
ei este Credinţaîn biruinţa Adevărului, Frumosului şi Iubirii. A
mărturisit prin fiecare cuvânt şi chiar semn de punctuaţie dragostea sa de neam
şi limbă. Lui celui chemat şi binecuvântat cu harul de ascrie i s-a relevat
adevărul storic. A fost asemeni orbului căruia Mântuitorul i-a redat vederea
spirituală. Chemarea sfântă – a căuta, a
descoperi, a îmbogăţi şi a transmite valorile etice şi estetice – l-a condus la
fântâna adevărului, „minunata fereastră” prin care el, poetul,şi-a ridicat
privirea dinspre sine spre Ziditorul şi a înţeles că versul trebuie astfel
potrivit, încât să aducă la lumina cunoştinţei „pâinea şi vinul răstignitelor
trupuri”. Şi, citundu-l, sufletul consumatorului de frumos se primeneşte în haina dragostei de neam şi de
tot ce are pământul care l-a născut şi-l creşte.
Alt prieten de încredere i-a fost Pocăinţa, semn că omul se căieşte pentru
greşelile sale şi începe lucrul întru îndreptare.Cu pocăinţă nesfârşită, poetul
Grigore Vieru îşi va corectapasul rătăcit prin a scrie poezii închinate
personalităţilor neamului românesc- poeţi, pictori, cântăreţi, istorici, feţe
bisericeşti. „ Şi cetindu-le-nşirate”,
vorba cântăreţului limbii române,lectorul descoperă unitatea în gândire şi
simţire a personalităţilor culturale la izvorul cărora poetul Vieru s-a aplecat
şi l-a sorbit, revigorându- se ca Pasărea Phoenix pentru a lupta contra
răufăcătorilor. Şi, deoarece aceştia din urmă n-au auzit de vorba bunicăi: „Dacă poţi să întinzi o mână de ajutor
aproapelui tău, fă-o. Dacă nu, lasă-l în grija lui Dumnezeu şi nu-i faci rău!”,
el era conştient că salvarea vieţii spirituale e în mâinile lui Dumnezeu, însă
nu e demn să se lase totul în grija Lui şi el să trândăvească şi să stea fără
grijă că, chipurile- vezi tu- I-am spus lui Dumnezeu păsul meu!De aceea, poetul
şi omul Vieru a căutat pe orice cale să-şi întărească imunitatea sufletului
pentru a nu se lăsa umilit!
Este
bine ca ficare să pornescă pe drumul vieţii, în inimă având Iubirea
aproapelui, alt sfetnic nobil
care îi va testa răbdarea şi bunătatea. L-a ales să-i fie al treilea în lista
sprijinitorilor, pentru că Iubirea este Duhul sfânt care se coboară în chip
nevăzut în sufletul care ştie că a iubi înseamnă a te dărui fără a aştepta
răsplată. Au încercat, cei fără neam şi ţară, să ne răstignească limba, să ne
junghie cântul, să ne despice sfânta frăţie, să ne ardă cărţile pentru a şterge
adevărul transmis de cronicarul Ureche că
„De al Râm ne tragem”. Cu
fierul înroşit ne-au ars numele şi ne-au transformat peste noapte, ce-i drept
pe o peroadă de timp- în moldoveni, dar... au rămas urmele, care certifică cu
lux de amănunte că „Suntem români şi punctum!”(Mihai Eminescu). Cu iubire şi-a scris
versul, luându-şi cuvintele, vorba poetului T.Arghezi „din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”. De aceea, unele mângâie,
altele bicuiesc. Însă ele, cuvântele, din care şi-a crescut opera sunt asemeni seminţelor aruncate sub semnul
crucii peste apa celor două râuri: Nistru şi Prut. Un rital mai drag nici că se
află pe lume. Pe drumul lor, noi, românii de pretutindeni, vom merge, ca Hristos
pe ape, până în pragul casei părinteşti, unde mirosul pâinii se amestecă cu
glasul doinei şi al mamei.
Totuşi, se găsesc şi azi, ca de
altfel dintotdeauna, ispititori şi provocatori care să ne întrebe: „Ce caut eu, - / Auzi?!- ce caut eu/ În Ţara mea?!”
Prin cuvintele şi semnele de punctauţie ale versurilor citate răzbeşte mărturia
vrednică a gândului că noi am revenit cu sufletul şi inima Acasă, strigaţi de
glasul străbunilor şi urmând stelei celor trei magi, iar fumul mirositor al
tămâiei arzânde ne aducepasul rătăcit la pământul făgăduinţei- România.
Se bucura că a ajuns în Ţară, că
nu-i era frică să meargă pe străzile Bucureştiului, dar nu se simţea pe deplin
integrat, căci Basarabia rătăceşte pe drum, încă. Poetul mărturiseşte că „La
Chişinău mă simtîntre străini, la Bucureşti- între înstrăinaţi. Cel mai bine mă
simt în tren. Luaţi drept metaforă acest cuvânt, dar să ştiţi că orice metaforă
conţine un adevăr!”
Suntem
convinşi, că de Acolo, de Sus, se roagă pentru reunificarea neamului. Cu
răbdare, înţelepciune şi după îndreptarul originar, Basarabia va reveni Acasă!
Cei
care vorbesc şi gândesc româneşte simt şi ştiu că ziua de 1 Decembrie 1918 se
va repeta cândva. Când? Nimeni nu ştie. Dumnezeu va decide data, ora şi locul
Marelui eveniment. Noi doar trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa care ne
va duce spre lumina vie! Avem şi ajutători de Acolo, din Sus, căci mulţi sfinţi
a dat Cerului pământul românesc! Minunea că am rămas ca neam în neclintitul A FI se datorează, în primul rând, rugăciunilor
sfinţilor mucenici, martiri ai închisorilor, precum şi rugăciunii Măicuţei
Sfinte, Care cerului se roagă şi „plaiul
răzleţ îl leagă”.
Vrednicia este
cea care completează şirul sfetnicilor poetului! Prin versul plin de tărie,
Grigore Vieru ne adună la casa părintească. Deschizând uşa, îl găsim aplecat „
deasupra cărţii Sale”. A ucenicit în
ocna versului eminescian,de unde a învăţat să rămână demn şi nobil în faţa
vieţii. Urmându-l, ne vom răspunde complet şi eficient la întrebările CE este
viaţa şi, mai ales, CUM s-o trăim? Într-o lume rece, coruptă, mediocră, falsă,
se poate trăi cu verticalitate morală. „Glossa” eminesciană este un cod de
etică comportamentală şi comunicaţională. O dată ce am fost aleşi să fim
trăitori ai pământului românesc, deja ne putem considera răsfăţaţi ai sorţii,
căci avem ocazia să mergem pe urmele vrednicilor înaintaşi: Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul, să învăţăm la şcoala lui Eminescu, Creangă, Alecsandri, Vieru, „Mioriţa”etc.
Şi, mai ales, fiind ţinta marilor puteri, roşi de orgoliul de stăpânire a ceea
ce le atrage ochiul şi le fură minţile, nu avem decât să ridicăm ochii către
Mântuitorul şi să-i mulţumim pentru că soarta zbuciumată prin care ne este dat
să trecem a călit în noi răbdarea, izvorul din care vrednicia îşi ia seva!
„Casa
părintească nu se vinde” ne atrage poetul atenţia prin versul repetiţie din
poezia „Casa părintească”, devenită cântec popular. E o acţiune crasă să se vindă
ceea ce am primit drept moştenire de la părinţi: casa părintească, ţara,
fraţii, neamul, istoria, limba şi tradiţiile. Din nefericire, s-au înmulţit
„vânzătorii” de neam şi de limbă. În Sfânta Evanghelie se spune că la Judecata
de Apoi fiecare se prezintă cu neamul. Acolo, Sus, „Părinţii ne vor întreba”: „-
Tu cu cine eşti? Dece nu eşti cu neamul tău?”Şi atunci mare pedeapsă vor
avea cei care şi-au lăsat neamul şi ţara, familia şi baştina, au plecat printre
străini, uitând de rădăcini.Aceştia pentru a se integra în societatea ţării
care i-a înfiat, îi învaţă limba şi îi asimulează tradiţiile, mulţi dintre ei,
ignorându-le pe ale sale. Nu avem nimic
împotriva celor care pleacă peste hotarele ţării. Doar că e păcat că unii nu
vor să vorbească româneşte şi le este ruşine să-şi mărturisească identitatea
etnică. Şi mai nedemn este că alţii îşi vând şi apartenenţa religioasă! Nu-i judecăm.
Judecat e a LUI. Ca să nu ne complacem în regrete că „ Degeaba este frumos/ Ochiul Soarelui,/ Dacă moare/ Ochiul Izvorului”,
e cazul să ne trezim conştiinţa naţionalăşi morală şi să-i ajutăm şi pe cei de
lângă noi să şi-o activeze şi s-o valorificeca măcar ei să se salveze de la
desacralizare!
Dumnezeu i-a rânduit poetului zile
atâtea câte i-a trebuit ca să-şi îndeplinească visul din copilărie, de a trece
Prutul. L-a trecut. Mărturie stau slovele înmănuncheate cu grijă şi dragoste în
paginile cărţilor, semnate cu propriul nume. De acum nu mai are nevoie de
picioare, căci la cine vroia să ajungă, a ajuns. Nu-i mai trebuie nici ochi,
căci a văzut pe cine trebuia să vadă. Nici de mâini nu mai are nevoie, pentru
că acestea au cuprins pe cine vroiau. Ni le-a lăsat nouă, urmaşilor, ca pe
nişte ferestre ca să privim înlăuntrul nostru şi să înlăturăm ceea ce opreşte
curgerea sângelui curat românesc şi apoi să ne ridicăm privirea către urmaşi şi
să-i învăţăm să meargă „frumos si demn,
şi nezgomotos.”
Opera lui Grigore Vieru este un
laborator unde se pot naşte oameni de calitate, purtând în suflet iubirea
adevărată, sentiment primordial care înseamnă bucuria din ochii celui din faţa
tape care l-ai ajutat, l-ai
susţinut şi l-ai încurajat să meargă mai
departe, rămânându-i alături.
Ne apropiem de poetul Grigore Vieru nu cu bisturiul, ci cu simţul spiritului.
Versul său ne uneşte în cuvântul ÎNTRU- neam,
credinţă, limbă, tradiţie!
Bibliografie:
2. Bantoş
Alexandru, Mesager pentru Basarabia, în Limba română, revista de ştiinţă şi
cultură, nr.1-4, 2009, pag. 14
3. Ciobanu
Ion, Literatura română comtemporană din
Republica Moldova, Chişinău 1999
4. Ciopraga
Constantin, grigore Vieru, destin re- întemeietor, în Limba română, revista de
ştiinţă şi cultură, nr.1-4, 2009, pag.16
5. Dolgan
Mihail, Un poet înnăscut pentru copii: Grigore Vieru, volumul „Pagini de
critică literară” ,Chişinău, Literatură artistică, 1983
6. Limba
română, revistă de ştiinţă şi cultură, nr.1-4, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu