Marele poet român Grigore Vieru

Prof. Niculai Georgeta Adriana, limba și literatura română, gr. did. II, Liceul Tehnologic de Sevicii, Bistrița

Grigore Vieru: „Dacă visul unora era ori este să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”

Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat cu demnitate și atitudine creștinească.

Poezia lui Grigore Vieru capătă un acut tragism uman, un accent de revoltă, de refuz violent în acceptarea unei realităţi care loveşte în fiinţa românească. Tragicii ani, cumpliţi pentru intelectualitatea română basarabeană, i-au făcut pe mulţi români să-şi piardă speranţa într-o viaţă mai bună, liberă şi creatoare. Noua intelectualitate, în frunte cu Grigore Vieru, a readus cultura românească şi poezia pe făgaşul normal al culturii dintre Prut şi Nistru. Grigore Vieru se afirmă ca o voce originală în poezie. Poezia a fost întotdeauna pentru el modul de a evada de sub strânsoarea ocupaţiei sovietice.

Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.

Consider că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul său «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.

Poezia lui este didactică, e o carte de lectură eternă: o viață de om de la naștere la moarte, transpusă în forme parabolice, uneori moale și fin, alteori aspru, retoric și povățuitor. Creația viereană izvorăște limpede, cu demnitate și convingere în necesitatea dreptății sale. Poezia sa a schimbat, practic a mișcat, din loc valoarea poeziei țării noastre. Până la Vieru s-a scris sub influența celor de la conducere, cenzura fiind impusă pe acele vremuri.

,,Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea Prutul” zicea Grigore Vieru. Marile teme care sunt prezente în creația sa: Mama, iubirea, graiul, copilăria vor fi mereu actuale, fiindcă acestea izvorăsc din divinitate și nu pot fi mișcate de nimeni și nimic. Creația sa care a fost pietrificată cu ajutorul cuvintelor, poate nu e cea mai strălucită, dar este înălțătoare prin faptul că venerează verbul  matern, dragostea de neam. Izvoarele de inspirație a poetului sunt simple zile de Paști și de Crăciun. Dar anume această simplitate înseamnă toată  măreția vieții care alcătuiește Universul.

Aruncând o succintă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu. De asemenea, Marele român Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor cu suflet de înger, aceştia fiind darul cel mai de preţ al familiei. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.

            Opera scriitorului poate fi privită din mai multe perspective.

1. Perspectiva tematică

Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia. Cât priveşte tema mamei, este foarte dificil, mai ales în scopuri didactice, de ales câteva opere reprezentative, deoarece poezia despre mamă a lui Gr. Vieru reflectă atitudinea monografică a poetului față de această ființă, printr-o abordare amplă, din diverse unghiuri de vedere, organizate de M. Cimpoi în următoarea schemă accesibilă: „De la ataşamentul afectiv, profund, dar ţinând de o esenţă autobiografică, ce cobora viziunea pe un plan transparent al concretitudinii (Cântec cu acul, Autobiografică, Cămăşile, Poem, Mama poetului), de la ritualicul contemplat grav, dar fără patos imnic, manifestat în Cântece pentru mama, până la Litanii pentru orgă, în ale căror accente patetic-tragice se exprimă risipirea Întregului, Muma este pe rând şi, bineînţeles, în chip amalgamat, prezenţă umană concretă, chip spiritual, simbol, mit” [1, p. 77-78].

Tema patriei admite la fel interpretarea a cel puţin patru poezii, dat fiind faptul că, în viziunea poetului, patria se identifică cu mama (Mamă tu eşti), cu Moldova / pământul străbun (De la tine, Poem), cu locul / satul naşterii (Casa părintească, Satul meu, Acasă), cu personalităţile marcante ale neamului nostru şi nu în ultimul rând cu oamenii acestui pământ, plugarului revenindu-i rolul principal (Legământ, Iezii lui Creangă, Ascultând pe Enescu, Către plugar).

Un alt aspect al poeziei erotice a lui Gr. Vieru îl constituie ipostazele eului liric. Identificăm în foarte multe poezii ale poetului un eu care trăieşte sentimentul că între el şi iubită nu mai este loc pentru mamă (Inel, Pe drum alb, pe drum verde, Onomastică, Mama în casa noastră). Din această stare de lucruri, din imposibilitatea de a împleti strâns de tot cele două drumuri, alb şi verde, al mamei şi al iubitei, rezultă şi suferinţa („Din inel, din flori de tei, / Gălbioară, / Se tot uită-n ochii mei / Suferinţa”). Totuşi dorul de iubită rămâne sentimentul definitoriu al liricii erotice vierene. El este trăirea, „care duce spre esenţă, spre taină, deci spre revelaţia contopirii cu Totul cosmic” Eul liric îndrăgostit apare în ipostaza unui tânăr Dumnezeu, care recreează iubirea într-un spaţiu asemenea celui din timpul facerii lumii, a meşterului Manole, care, din dor şi iubire, năruieşte zidul, eliberându-şi consoarta, a unui tânăr crai, ce „poartă a toamnei coroană în flăcări”, a omului care cunoaşte deopotrivă fericirea şi durerea, a bărbatului-soţ care admiră femeia şi în rolul ei de soţie-mamă.

Analizată şi din acest unghi, poezia erotică a lui Grigore Vieru le va oferi elevilor posibilitatea de a surprinde un eu care încearcă să se definească în raport cu sine (Iubind, Ah, cine ştie), cu iubita (Dacă), cu mama (Alt cântec), cu lumea (Acum aştept).

Războiul al doilea mondial, consecinţele acestuia sunt evocate într-un şir de poezii ale scriitorului. Menţionăm că acest flagel, în lirica lui Gr. Vieru, este privit prin prisma copilului / fiului (Formular), a mamei (Război), a invalizilor sau a celor căzuţi pe câmpul de luptă (Alt cor al invalizilor de război), a elementelor naturii (Cântecul bradului). Copilul / fiul trăieşte la maximum drama pierderii tatălui în război, mama îndurerată se revoltă împotriva acestui seism, bradul refuză să fie transformat într-un picior de lemn. Prin intermediul acestor metafore poetul condamnă războiul, care răvăşeşte ordinea firească a existenţei. Pentru a-şi configura viziunea, apelează la antiteză: alături de ghiulea, schijă, plumb, furtună, apar insistent lumina, soarele, luna, pruncul, izvorul, iarba, floarea.

Poezia pentru copii ocupă un loc important în lirica poetului, dovadă fiind şi faptul că primele volume editate (Alarma, Muzicuţe, Făt-Frumos şi curcubeul, Bună ziua, fulgilor!, Mulţumim pentru pace) sunt dedicate, în exclusivitate, celor mici. Pe parcursul activităţii sale de creaţie, Gr. Vieru a rămas fidel acestui cititor. Copilul, jocul şi copilăria sunt  trei dimensiuni care trebuie luate în vedere pe parcursul studierii poeziei pentru copii a poetului. Distracţia, amuzamentul (Troleibuzul), implicarea într-o acţiune (Ia-mă), situaţia-limită în care apare copilul („Eu ridic în glumă mâna, / Autobuzul pune frâna, / Acum trebuie să urc, / Însă unde să mă duc?”), dialogul dintre el şi elementele naturii / vieţuitoarele universului mic (ghiocelul, valul, albinuţa, furnica etc.) sunt caracteristici ale liricii vierene pentru copii

Condiţia artistului şi a operei de artă este dezbătută de Gr. Vieru în mai multe poezii. Astfel, viziunea scriitorului, redată în Ars poetica, sugerează că poetul-om poartă timpul curgător în sânge, încercând să-şi salveze opera prin iubire. În acest fel artistul îşi scoate cântecul din tenebrele morţii. Concomitent, Gr. Vieru consideră că durerea şi suferinţa contribuie la naşterea artei adevărate, care, la rândul ei, va învinge moartea. Pe de altă parte, artistul este cel care se identifică / trebuie să se identifice cu însăşi fiinţa poeziei. Contopirea, din moment ce se realizează, „e în stare să acţioneze magic asupra simţurilor şi imaginaţiei şi să readucă în planul imediat al dorinţei fenomenele necesare actului poetic” Abordând tema respectivă, elevii vor fi antrenaţi şi în comentarea afirmaţiei lui Vieru: „Poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un pământ uscat. Poezia pentru copii este ploaia curată, care mă spală de colbul zilei, mă înseninează şi mă întăreşte pentru plug”

2. Perspectiva particularităţilor de stil

Ca element de structură / semn structural, expresia poetică este o modalitate de revelare a semnificaţiilor profunde. Aşadar, una dintre operaţiile esenţiale ale analizei discursului poetic este nu atât inventarierea, mai mult sau mai puţin conştiincioasă, a diferitor figuri de stil, ci punerea în lumină a forţei de sugestie a acestora în contextul dat, a capacităţii lor de sensibilizare. Analizând lirica lui Gr. Vieru, din perspectiva limbajului, se va remarca, în primul rând,  semnificaţiile simbolice ale părului, mâinilor, ochilor, glasului, nopţilor mamei, brâului albastru, busuiocului, năframei, izvorului etc. (tema mamei), ale spicului cosit, drumului verde, inelului, privighetorii, trandafirului, lacrimii, luminii, nemernicului foc etc. (tema iubirii), ale cămăşilor, sorcovei, piciorului de lemn, crucii, bradului, golului scrumuit etc. (tema războiului), ale casei părinteşti, cântecului greierilor, ierbii, pereţilor albi, zvonului de clopot, pâinii etc. (tema patriei). Metafora revelatoare (ex.: „Doar umbra – / Frunză tămăduitoare / pe rana pământului”, „Ning străin şi rece sânii tăi, femeie”), epitetul („glas tainic”), oximoronul („floarea focului”), comparaţia („M-am amestecat cu dorul ca sângele cu izvorul”) sunt figurile de stil prin intermediul cărora poetul sugerează / exprimă stările lirice, atitudinile sale. În acest context se înscrie şi multitudinea de imagini auditive, vizuale, cromatice.

3. Perspectiva procedeelor de compoziţie

Lirica lui Grigore Vieru oferă largi posibilităţi pentru a fi comentată şi din acest unghi. Paralelismul compoziţional, antiteza compoziţională, repetiţia-laitmotiv / refrenul sunt procedeele de compoziţie cel mai des atestate în creaţia scriitorului.

4. Perspectiva speciilor lirice abordate de scriitor

Poetul a abordat foarte multe specii lirice, în funcţie de tema tratată, de stările trăite, de ipostazele eului. Astfel, în lirica viereană pot fi atestate doine (Doină), balade (Cămăşile), imprecaţii (Blestem de dragoste), rugăciuni (Rugă), ode (Graiul), imnuri (Imn), meditaţii (Ars poetica), litanii (ciclul de versuri Litanii pentru orgă), elegii (Elegie de toamnă), cântece de dor (Pădure, verde pădure), cântece de leagăn (Cântec de leagăn pentru mama), ghicitori (Ghicitoare fără sfârşit), numărători (Numărătoare), pasteluri (Satul meu), poeme (Poem), sorcova (Sorcova după război), descântece (Descântec de dragoste) etc.

Menţionăm că în cele mai dese cazuri poetul a polemizat cu caracteristicile unei sau altei specii. Blestemele vierene, de exemplu, nu se prezintă ca invocarea urgiei divine asupra cuiva, ci, mai degrabă, ca exprimarea idealului erotic (ex.: „Ci-n noaptea pletei tale / tu să mă-nfăşuri ghem”). Baladele autorului sunt private de dimensiunea fantasticului, păstrând totuşi caracterul liric-narativ şi acţiunea ancorată în real (cum se întâmplă în Cămăşile). Caracterul elegiac, tânguios aproape că nu este sesizabil în cazul doinelor poetului, mai mult decât atât, autorul recurge la piciorul de ritm de trei silabe, care nu este, practic, atestat la doinele populare (ex.: „Caldă e liniştea / Singur ca liniştea”). Cu toate acestea, remarcăm în doinele autorului aceeaşi profunzime a dorului ca sentiment trăit de eul liric („Tot ce-i dor e neuşor / Chiar de vine pe izvor”) şi muzicalitatea caracteristică speciei populare respective, rezultată şi din versul scurt (din maximum şase silabe). În structura sorcovei (Sorcova după război) atestăm formulele caracteristice acestei specii lirice folclorice („– Primiţi cu semănatul? / – Primim, copii, primim”), dar şi intervenţiile / remarcile eului-narator („Astfel stăpânul spuse, / Iar grâul cald zbura” şi „Astfel îl semănară / Copiii pe la zori”), şi replica stăpânului casei („Ce dulci, o, soţioară, / Mi-s aste lungi ninsori”). Aceste două elemente de structură caracterizează în mod esenţial poezia lui Vieru, deosebind-o de specia populară în cauză. Elegiile, litaniile, cântecele de dor, poemele, meditaţiile, în felul în care sunt create de Vieru, se apropie foarte mult de tiparele existente. Comentând poeziile lui Grigore Vieru din această perspectivă, criticul literar M. Cimpoi sublinia că: „modulaţiile de rugă, tonalitatea ce asociază simbolic acordurile solemne de imn şi acele uşor-sentimentale de madrigal”( p. 69).

În concluzie, Grigore Vieru este şi va rămâne pentru cunoscători poetul şi publicistul, copilul şi adolescentul, omul matur şi înţeleptul cu plete cărunte. Creaţia sa, considerată a fi cartea de vizită a tuturor basarabenilor, şi nu numai, se prezintă ca o continuă sublimare a sufletului prin frumuseţe şi omenie, prin dragoste şi purificare spirituală. E un fapt uşor de sesizat şi de înţeles în acelaşi timp, după ce pătrunzi în profunzimea liricii poetului, că textul său captează, emoţionează, modelează. Glasul versurilor sale capătă ecou.

Bibliografie:

Eugen Simion, Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974.

Grigore Vieru, Taina care mă apără, Iaşi, Editura Princeps, 2008.

Dolgan, M.(coord.), Grigore Vieru: Lucrare în cuvânt Vieru în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică ,,Tipografia Centrală”, 1998, p.395-406.

M. Cimpoi, Grigore Vieru- poezia arhetipurilor, Iași, Ed. Princeps, 2009.