prof.
Popovici Adina, grad didactic I,
Liceul
de Artă Ştefan Luchian Botoşani, jud.
Botoşani
Iubit
de toată lumea, poetul plecat în nefiinţă a rămas printre noi prin poemele
şi cântecele sale, dar şi prin dragostea sa de neam şi ţară. Contemporanii
recunoscători îi promovează opera şi-i cinstesc memoria. Mărturii grăitoare ale
acestei atitudini sunt activităţile culturale organizate în fiecare an.
Grigore Vieru - maestru al
cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul până la
lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor,
maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi frumuseţe rară.
Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al
naturii - poet al lucrurilor sacre, care astăzi cu părere de rău se duc în
umbră. Poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele
Grai, Mamă, Patrie, Iubire. El a fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de
ţară, dragostei de neam, dragostei de adevăr.
Vieru a fost acel muritor, care a
dus pe umerii săi firavi crucea neamului nostru românesc spre a ne uni prin
Cuvânt, Bunătate şi Iubire de aproape pe cei ce avem „... o ţară, un grai!”.
Vieru
a fost mai mult decât un poet. El a fost însuşi sufletul Basarabiei. A fost,
este şi va fi Pilonul de rezistenţă a culturii noastre naţionale.
În
general, omul nu se gândeşte la moarte. El încearcă în diferite chipuri s-o
anuleze, să nu-i accepte iminenţa. Se prinde de viaţă ca furnica pe firul de
iarbă atunci când plouă. Ne naştem purtând în vene dorinţa fierbinte de a trăi.
Însă, se află printre noi oameni rupţi de iureşul vieţii grăbite, care trăiesc
pentru bine şi frumos, care pun valorile mai presus de fericirea lor proprie şi
care, desigur, plătesc preţul aferent acestei meniri.
Pe
piatra funerară a poetului basarabean Grigore Vieru este scris: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.” Este încă o dovadă a
simplităţii şi a omeniei de care a dat dovadă în întreaga lui existenţă.
Născut pe 14 februarie 1935 într-un
sat numit Pererîta, în familia plugarilor români Pavel şi Eudochia Vieru,
poetul a rămas orfan de tată, care nu s-a mai întors din război, iar mama a
încercat din răsputeri să suplinească această lipsă, ocrotindu-l cu toată dragostea
de care era capabilă.
După absolvirea celor 7 clase la
şcoala din satul natal, merge la Lipscani, pentru şcoala medie. Debutul literar
are loc în 1957, pe vremea când era student, cu o plachetă de versuri pentru
copii, cu titlul „Alarma”. La
terminarea Institutului Ion Creangă din Chişinău – Facultatea de Filologie şi
Istorie, este angajat ca redactor la „Scânteia
Leninistă”.
În 1968, apare volumul de versuri „Numele tău”. Cartea este inclusă ca
obiect de studiu universitar la cursurile de literatură naţională contemporană.
Acum apar primele omagii din literatura basarabeană de după război, închinate
lui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, Nicolae Labiş, Marin
Sorescu.
Însă transformarea lui în erou
naţional s-a realizat datorită implicării poetului în Mişcarea de Eliberare
Naţională din Basarabia, împreună cu Adrian Păunescu şi cu Ion şi Doina Aldea
Teodorovici. Vieru a făcut posibilă împlinirea visului de a vorbi româneşte
peste tot, de a scrie latineşte, el a creionat calea basarabenilor spre
patria-mamă.
Modestia şi omenia lui dădeau
încredere unui neam oropsit şi extenuat, ofereau speranţa într-un viitor mai
bun. A fost întotdeauna sfâşiat de două iubiri: cea de popor şi cea de mamă.
Luat mult prea devreme dintre noi, poetul
a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României”. A lăsat un gol imens în inima tuturor românilor,
deşi afirma cu modestie: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”...
Ne mândrim mult cu Grigore
Vieru. Moştenirea ce ne-a lăsat-o va fi admirată de multe generaţii, care-şi
vor mângâia sufletul cu versurile lui.
Noi, generaţia crescută şi
legănată de versul blând şi dulce al Poetului, suntem datori să-l aducem
copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin
vreme, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le
păstrează cu sfinţenie.
Vieru a lăsat cel mai de preţ testament pe care l-ar fi putut lăsa cineva
vreodată omenirii - POEZIA!
Bibliografie:
M.
Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, 1985;
F.
Bailesteanu, Grigore Vieru. Omul si
poetul, 1995;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu